REVISTA NAUTILUS / Vivisecţii / SF-ul, ce nebunie!

SF-ul, ce nebunie!

Viorel Pîrligras • 10:05 - 01.02.2011 • 

Poate că vi s-a întâmplat, nu o dată, să vi se spună că SF-ul e un domeniu al celor… „duşi cu capul”. E ciudat că lumea vede în adolescenţii ce citesc SF un lucru normal acestei vârste, dar îi priveşte cu un ochi critic pe cei care fac acest lucru la maturitate. Un bătrân ziarist îmi mărturisea că el nici nu înţelege demersul de a scrie, citi sau discuta despre lucruri imaginare, despre ceva ce nu există în realitatea concretă. Nici în anii epocii de aur lucrurile nu stăteau altfel. Puterea avea grijă ca genul SF să nu fie vizibil în mai mult de o carte-două pe an, ca să nu strice minţile viitorului om nou, ba chiar deturnase ideologic proprietăţile curentului, denumindu-l „anticipaţie tehnico-ştiinţifică” şi dându-i astfel o aplicabilitate practică. Judecând după faptul că inginerii erau cei încurajaţi să activeze în domeniu, probabil că se dorea transformarea mişcării într-una de invenţii şi inovaţii tehnice.

Memorabil rămâne pentru mine un episod desfăşurat într-un compartiment de tren, în care mă întâlnisem cu un metodist ce activa la Casa de Cultură a Tineretului din Craiova. Omul nu mă mai văzuse de câţiva ani, deoarece, împreună cu o bună parte din membrii cenaclului „Henri Coandă” ce activa sub egida acelei instituţii – Radu Honga, Victor Martin, Mircea Liviu Goga, Anca Teodorescu-Rotaru –, părăsisem gruparea pentru a forma cenaclul „Victor Anestin”. Pentru că nu era un abil vânător de evenimente, omul crezuse sincer că părăsisem genul şi mă apucasem de „lucruri serioase”, aşa încât a ţinut să-mi împărtăşească părerea că ăştia cu SF-ul nu sunt întregi la bibilică, nu visează normal, ci doar bazaconii. Bine, s-a scuzat el, nu vorbesc de Mironov, dar ceilalţi din cenaclul „Coandă” sunt ţicniţi bine. Mărturisirea lui m-a luat pe nepregătite şi m-a descumpănit. Într-un fel, îmi venea să râd. Unu, pentru că la „Coandă” rămăseseră doar adolescenţii – liceeni îndrumaţi şi subjugaţi de carisma lui Aurel Cărăşel, doi – de ar fi ştiut el că eu mă aflam în acel compartiment pentru că veneam de la Braşov, unde îi făcusem o vizită vastei biblioteci anglo-saxone a lui Doru Brana şi de unde împrumutasem o valiză de cărţi… SF, bineînţeles! Episodul povestit nu face altceva decât să prezinte caracteristica mentalităţii generale vizavi de genul SF. Lucrurile nu au evoluat foarte mult de atunci. Noroc cu explozia efectelor speciale şi digitale – filmele şi jocurile PC au mai atenuat impresia generală despre gen, altfel, cunosc destulă lume care se zbârleşte toată auzind de „cărţi de alea cu rachete zburătoare” şi care consideră că la o anumită vârstă doar „retarzii” mai citesc aşa ceva.

N-o să fac o pledoarie pro domo tocmai fanilor care citesc acum aceste rânduri pe un site specializat al genului, din contra, vreau să subliniez că lectura excesivă a cărţilor SF, ca orice consum excesiv, dăunează grav intelectului şi că dieta recomandată trebuie să includă şi mainstream, altfel gustul devine fad şi anost. În plus, fanii vor găsi surprize plăcute în paginile unui Herman Hesse, a unui Adolfo Bioy Casares sau a unui Ovid. S. Crohmălniceanu, de exemplu. Iar „realitatea” literară, prin antiteză, dă mai multă culoare oniricului din SF-uri.

Cât despre creatorii din domeniu, aici da, pot afirma fără şovăire că aceşti oameni nu sunt normali. Nu vă pripiţi cu protestele sau cu exclamaţiile victorioase, lăsaţi-mă să-mi termin argumentaţia. Creatorii SF nu sunt normali din acelaşi motiv pentru care niciun artist adevărat nu este normal. Pentru că vă întreb: un scriitor care scrie doar gol puşcă sub o rasă de călugăr, la un pupitru, în picioare, este un om normal? Vi l-am descris pe Balzac. Dar un pictor care îşi taie urechea pentru că şi-a jignit un prieten adevărat este un om normal? V-am vorbit despre Van Gogh, pictorul cel mai apreciat din lume. Sau un sculptor care îşi maltratează lucrarea pentru că era prea perfectă, în ideea de a fi mai umană? Da, este vorba de Michelangelo. Ori poate un muzician care suferea de capricii extravagante şi despre care nu ştim dacă ele au generat geniul lui Mozart sau geniul le-a generat pe ele? Cert este că artiştii, adevăraţii artişti, nu sunt oameni normali, nu visează normal şi nu trăiesc normal. Altfel ar avea o viaţă simplă, ca restul lumii. Care lume însă nu creează, ci consumă cu frenezie operele artiştilor. Nu mă întrebaţi de ce e aşa şi nu altfel; nu ştiu. Aşa e alcătuită lumea noastră, unii sunt mai anormali. Şi poate că producţiunile acestora sunt simple încercări ale rasei umane de a deveni altceva, de a evolua spre un ce neştiut, asemenea ţâncilor din „Sfârşitul copilăriei” al nenormalului, desigur, Arthur C. Clarke.

6245 vizualizari