REVISTA NAUTILUS / Proza / Varsta de aur – Gabriel Munteanu

Varsta de aur – Gabriel Munteanu

Gabriel Munteanu • 15:35 - 01.12.2012 • 

E deja 8 seara şi Sergiu încă nu a venit. Poate l-au prins şi acum le spunea tot despre planul lor. Încerca să îşi alunge gândurile negre şi să creadă mai mult în tovarăşul lui ce urma să-l însoţească în noua lor viaţă. Dunărea îşi unduia agale apele în lumina roşiatică a apusului. Privea atent orice umbră, orice punct ce se ivea pe apă, cu atenţia oricărui adolescent ce fuge pentru prima dată de acasă în mijlocul nopţii.

– Gata, am sosit – au fost vorbele pe care tovarăşul său i le-a înfipt în inimă. A venit barca?

– Nu, încă nu, m-am uitat până aproape de celălalt mal şi nu am văzut nimic. Probabil că mai avem de aşteptat. Nu te-a văzut nimeni?

– Nu.

Sergiu a observat nişte arbuşti mai aproape de mal înspre zăvoi, la vreo jumătate de kilometru de punctul unde erau şi au decis să se mute acolo.

În următoarea oră nu şi-au mai spus nimic, tăcerea îi ajuta să îşi calmeze temerile şi să îşi spună încă o dată că e bine ce fac, totul decurge cum au plănuit şi odată ajunşi dincolo problemele lor vor dispare.

 

S-au întâlnit acum 10 luni, pe când Mihai lucra pe un şantier lângă Strehaia, un Bătrân ce abia intrase în Vârsta de Aur îşi făcea o casă de vacanţă acolo. Sergiu a venit spre finalul lucrărilor, alături de o echipă nouă, deoarece Bătrânul voia să o aibă gata până în septembrie. Prietenia lor s-a închegat aproape instantaneu, fiind cei mai tineri dintre muncitori, şi cei mai prost plătiţi. Duminică, de abia le ajungeau banii de o bere din care trăgeau 1 oră întreagă – timpul lor liber din fiecare săptămână. În timpul acelor pauze şi-au povestit viaţa lor, de când au ieşit din Maternitate şi şi-au luat posturile în primire în cadrul Comunităţii. Ca mai toţi adolescenţii, se gândeau să fugă din ţară, şi, mai tot timpul, discuţiile se învârteau în jurul acestui subiect. Acum, sunt la un pas să îşi împlinească visul. Mâine, în zori, toate problemele de aici vor dispare şi în sfârşit vor trăi şi ei ca tinerii din poveştile de dincolo pe care şi le spuneau în secret.

Întunericul s-a lăsat de tot, iar luna era acoperită de nori. După toate lucrurile prin care trecuseră, măcar natura ţinea cu ei.

– Am făcut nişte calcule – rupse la un moment dat Sergiu tăcerea – şi am aflat când Bătrânii nu vor mai conduce Comunităţile. Prin 2180, majoritatea va fi alcătuită din oameni ce încă nu au intrat în Vârsta de Argint, şi pot modifica toate legile în favoarea lor şi a tinerilor ce vor veni după ei.

– Iar începi? Am mai discutat despre asta de o mie de ori. Ca orice generaţie, şi acea din 2180 se va îndrepta spre Vârsta de Aur, nu îşi vor sacrifica cea mai lungă şi mai fericită parte a vieţii lor pentru a trăi câţiva ani mai bine. Iar argumentul tău că ei se vor gândi la viitorii tineri, copiii lor, mi se pare pueril. Să te văd cum o să gândeşti peste 15-20 de ani, nu cred că o să mai susţii aberaţiile astea.

– Dar tu mi-ai spus că ai citit despre lumea Veche, unde tinerii erau răsfăţaţii planetei, toate eforturile oamenilor se îndreptau spre a le satisface orice îşi doreau.

– Da, aşa e, mă mir şi acum cum de oamenii erau aşa de lipsiţi de egoism şi cu aşa spirit de sacrificiu. Să te zbaţi atât pentru generaţiile ce îţi urmează, mie personal mi se pare ilogic. Cu timpul însă, le-a venit mintea la cap, şi şi-au asigurat o Bătrâneţe frumoasă indatorând zeci de generaţii viitoare. Şi-au mărit speranţa de viaţă, şi-au votat legi în favoarea lor, toată industria ce lucra pentru tineri a început să lucreze pentru ei – mai ţii minte Bătrânii ăia care dansau în clădirea de lângă magazin, pe vremuri era o distracţie pentru tineri, acum doar pentru ei.

– Da, cine ştie câte alte lucruri frumoase li se întâmplă. Îţi vine să sari tinereţea şi să te trezeşti direct în Vârsta de Aur. Am auzit că dincolo începe cu 5 ani mai devreme, aşa o fi?

– Zvonuri, linişteşte-te. La fel şi cu faza aia cu 2 zile pe an libere, nu prea îmi vine să cred. Nu mai e nici o ţară ca cele de pe vremuri, Bătrâni sunt peste tot şi se comportă la fel. Poate e tot o tactică politică, de a atrage mai mulţi tineri în ţara lor, să îi pună să muncească, că cine mai face copii în timpurile astea. Numai dobitoci ca George capsomanul, numai tipi din ăia fac copii pentru un punctaj mai bun şi să fie Bătrân mai devreme.

Preţ de un sfert de oră se făcu tăcere, fiecare îşi motiva fuga cum ştia mai bine, nu reuşeau să îşi găsească motive solide în vorbele celuilalt. Apoi, Sergiu din nou:

– Câteodată mă gândesc cât de egoist pot să fiu, desigur că Sistemul e bun şi corect, nu pot să îmi dau seama ce mă împinge să-l urăsc. Toţi Bătrânii au muncit toată tinereţea lor, au tras pentru datoriile Părinţilor lor, merită o Vârstă de Aur lipsită de griji şi plină de fericire. E normal ca alţii să muncească pentru ei.

– Da, şi eu, zise Mihai cu privirea înspre mal, imaginîndu-şi cum era viaţa tinerilor din cărţile pe care le găsise în cutiile din pereţi ale primului Bătrân pe care îl slujise.

– Eşti sigur că ceilalţi grăniceri o să ne lase să trecem?

– Da, aproape sigur, nu refuză ei încă 2 sclavi.

 

Un zgomot le atrase atenţia. Se auzea de pe apă. Barca sosise.

Au început să se târască spre mal, îmbătaţi de fericire. Ca să scurteze drumul, în loc să ocolească canalul din faţa lor, au trecut direct prin apa mică şi prin nămol. Mai aveau cam 50 de metri, când, din dreapta, nişte paşi repezi se apropiau de ei.

 

Barca a început să se îndepărteze. Cei doi fugari au fost ridicaţi de o namilă de om, iar viaţa lor s-a scurs în apa mică din canal, unindu-se apoi cu Dunărea. Cei 2 tovarăşi fără vlagă au fost duşi, fără împotrivire, la unitatea poliţienească de graniţă, de grănicerul Pavelescu, un om aflat spre finalul Vârstei sale de Argint. În tinereţe îşi incercase norocul să trecă Dunărea de zeci de ori, însă acum nu mai era tentat. Bătrânii îi asiguraseră un trai mai bun pe malul ăsta. Acum, mai avea nevoie de 2 capturi şi putea să treacă la Vârsta de Aur la începutul săptămânii viitoare. Cu punctaj maxim.

1893 vizualizari