REVISTA NAUTILUS / Proza / Sa nu te temi

Sa nu te temi

Balin Feri • 17:07 - 05.12.2008 • 

Vi s-a întîmplat vreodată să staţi o perioadă mai lungă singuri? Mai ţineţi minte cum a fost? Cît credeţi că ar fi trebuit să treacă pînă să devină singurătatea din cale afară de apăsătoare? O zi, două? O lună? Vedeţi, eu am crezut că mă simt mult mai bine singur decît în preajma celorlalţi, aşa că mă bucuram să rămîn cu mine însumi. Credeam chiar că ar fi o adevărată sărbătoare să pot petrece zilnic cîteva ceasuri doar cu mine însumi. Cred că cineva, acolo unde se decid sorţile, mi-a  citit gîndurile şi şi-a propus să-mi împlinească dorinţa.

Hai să încep povestea cu începutul. Era vara lui ’93. Aveam nouăsprezece ani, aveam viaţa în faţă cu toate visele şi speranţele ei. Spre deosebire de generaţiile următoare, de o vîrstă similară, pe mine nu mă aşteptau munţii şi inutil mă chema marea. Erau alte vremuri, cu alte obiceiuri, aşa că am avut ghinionul sau poate norocul de a fi obligat să fac armata. Aveam o cunoştinţă, care avea un prieten, al cărui socru avea multe macaroane pe umăr, aşa că filiera ar fi existat pentru a încerca un aranjament după cum era la modă cîndva şi să fac cele douăsprezece luni obligatorii în oraşul tinereţii mele, la o aruncatură de băţ de părinţi, prieteni şi mai ales toate acele domnişoare care îmi ocupau gîndurile mai tot timpul. Numai că eu sînt căpos, voiam să experimentez ceva nou, să văd ceva mai mult din lume, să cunosc alte locuri, cu alţi oameni şi, de ce nu?, speram undeva în secret, să întîlnesc şi domnişoare mai sofisticate decît cele din micuţul orăşel de provincie care mi-a servit drept scenă atîţia ani. Aşa că, la întrebarea cunoştinţei mele, în loc să răspund acasă, am preferat să zic Bucureşti. Asta am vrut, asta am căpătat.

După două săptămîni deja îmi blestemam zilele şi-mi venea să-mi trag palme în faţa oglinzii din spălătorul mizerabil al unităţii militare, în timp ce mă bărbieream în compania a cel putin douăzeci de soldaţi, impulsionaţi de la spate de binevoitorul nostru caporal care se antrena în a număra de la 10 pînă la zero fără să greşească. Lui îi ieşea numărătoarea, ceea ce mă făcea să mă gîndesc că era un adevărat geniu, noi cu bărbiereala o cam dădeam în bară, aşa că deseori ieşea plutonul la raport afişînd specimene care după cum arătau păreau proaspăt sosiţi de pe front. Unii avînd faţa netedă îşi păstraseră pilozităţile pe gît, alţii reuşiseră săîindepărteze tot părul facial, dar odată cu acesta scăpaseră şi de o parte considerabilă de piele, reuşită care le-a conferit aspectul unora care necesitau atenţie medicală imediată. Cel mai original dintre noi era însă noul meu prieten, un orădean pe nume Sorin. Ăsta reuşea de regulă să se facă lună şi bec… pe o parte. Aşa că părea a fi un om al cărui cap a fost refăcut proaspăt din componente, jumătate de la un bărbos. Bănuiesc ăa poliţia ar fi avut mari dileme în a-l  poza din profil. Dar mă rog, nu despre barba colegilor vreau să vă vorbesc şi nici despre distracţia preferată a caporalului nostru, distracţie constînd în răcnete de culcat imediat ce vedea vreo baltă mai măricică în calea noastră. La un moment dat începusem deja să cred că ăsta-i modul obişnuit de asanare a locului, poate da, poate ba, cert este că în domnul caporal s-a pierdut un geniu. Păcat că s-a pierdut atît de bine încat nici cel mai bun detectiv nu ar fi reuşit să-i dea de urmă.

Eu, ca de obicei, m-am sucit şi învîrtit pînă m-am înfipt într-o poziţie convenabilă. Profitînd de faptul că memoria îmi funcţionează la cote înalte, m-am pus şiîin decurs de două zile am învăţat toate seriile la arme, măşti de gaze, lopeţi de infanterist, încărcătoare şi baionete. Asta pentru treizeci de soldaţi, doi caporali, un sergent şi un căpitan. A treia zi eram deja rastelistul plutonului, aşa că adio înviorare de dimineaţă cu ieşiri la ora 6 în pas de alergare la o mică bălăceală în noroi, adio frecat pe jos cu o bucată de cîrpă pînă scîrţîie bocancul şi adio stomac chirăind de foame. Toate astea numai din cauză că aveam mereu o grămadă de treabă cu rastelul, aşezam armele, le verificam să fie curăţate perfect, să fie unse şi cînd nu mă vedea nimeni le trăgeam cîte un bocanc de le lua dracu’. În orice caz, pe tema asta puteam merge la cantină după ce se întorceau toţi ceilalţi de acolo şi mîncam nu numai liniştit, ci şi cît îmi încăpea în stomac. De cîteva ori m-am înfipt şi între cei care mergeau să presteze la popota ofiţerilor, nu de alta, dar de acolo mă întorceam mereu cu bare întregi de salam în mînecă. Bătrînul care mi-a fost căpitan s-a băgat o dată în vorbă cu mine, aşa că l-am convins cu două, trei fraze că sînt un băiat citit, ceea ce a dus la a mi se încredinţa cheia cancelariei, asta doar pentru a-i face curat. Bineînţeles că nu se supăra nimeni dacă cu ocazia asta îmi făceam şi o cafea pe care s-o beau apoi în compania unor aleşi, cum ar fi Sorin, Ciont sau Florică. Ăsta din urmă era fruntaş, dar îi păsa de grad cam cît îi păsa la văcuţă de slujba duminicală.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

18201 vizualizari