Oasis
Ilustrație de Tudor Popa

În Oasis, Alexandru Lamba ne invită să pornim pe urmele unui emigrant român din anii 60 și să ajungem tocmai în Sahara algeriană pentru a afla drumul spre o nouă casă și răspunsul la o întrebare: ce s-a ascuns, de fapt, în spatele testelor nucleare efectuate în nordul Africii? O poveste în care, pe terenul generos al literaturii SF, istoria recentă se amestecă cu știința și cu ficțiunea. Un text despre curaj și sacrificiu, dar mai ales un text despre prietenie. (M.C.)

Oasis

Deși partea cea mai ciudată a aventurii mele în deșert s-a petrecut după ce am sudat deasupra mea capacul cubului, chiar pe aceea nu-ți pot cere să o crezi. Mi-e suficient să te conving că am ajuns acolo, că am stat față în față cu hiperspațiul și că m-am întors acasă. Nu vreau decât să-mi afli povestea care m-a transformat dintr-un refugiat într-un nomad. Povestea care începe la Lyon, în aprilie 1962, într-un oficiu al forțelor de muncă, și se termină la finele lui martie 1963, la In-Eker.

Acela a fost anul venirii mele acasă. Mai departe, poți alege să crezi ce vrei.

Iată cum s-au întâmplat lucrurile:

Cred că epuizasem doar formalitățile obligatorii când bărbatul cu părul alb care stătea de partea cealaltă a biroului a trecut la atac:

— Așa, bine, am înțeles. Spuneți-mi altceva, ce e integrala unei funcții matematice de o variabilă, să zicem, x.

Și cred că acela a fost și primul moment în care mi-a zâmbit. Sau doar atunci l-am privit mai atent? Cum stătea el acolo, mic și slab, în fotoliul cu spătar înalt, chiar sub harta unei țări care semăna cu o săgeată orientată în jos, indicându-mi cartonașul cu numele „Octave Corentin”, greu putea fi luat în serios. Întrebarea aceea, în context, nu ajuta nici ea prea mult.

— X pătrat pe doi, m-am gândit totuși să răspund, dacă tot rămăsesem măcar cu atât după tomurile de analiză matematică pe care le parcursesem în liceu și în facultate.

Bătrânul a încuviințat din cap, a ridicat hârtiile cu biografia și recomandările mele, le-a bătut ușor de birou și le-a așezat înapoi în dosar.

— Desigur. Mă rog, plus K, de fapt, dar nu v-am pus să-mi rezolvați integrala, v-am întrebat doar ce e ea.

M-am blocat. Pe lângă faptul că nu aveam idee ce se aștepta să-i răspund, nu înțelegeam nici ce relevanță aveau cunoștințele mele de matematică pentru postul pe care îl doream.

— Păi, am făcut totuși o încercare, inversul derivatei.

Nu era răspunsul pe care îl aștepta, pentru că s-a lăsat pe spătar și a chicotit. Dar l-am simțit prietenos, nu râdea de mine, râdea de gluma mea. A luat o foaie albă și a tras două linii cruce.

— Voi, românii… teorie, teorie, teorie. Nu, domn’le, nu complicăm lucrurile. Uite, ziceți-mi ce e integrala funcției ăsteia. De aici și până aici.

A tăiat crucea pe care tocmai o desenase cu o diagonală și a pus două gogoloaie pe orizontală. Apoi mi-a întins desenul. Și m-am prins și eu ce voia de la mine. Îmi figurase o funcție oarecare într-un sistem de axe și-mi dăduse și limitele. Am hașurat suprafața dintre diagonală și linia orizontală, de la o gogoloaie la cealaltă.

— Această suprafață ar fi.

Citește:  10 cărți SF de citit într-o viață

— Exact, acea suprafață. Deci, răspunsul simplu pe care-l voiam de la dumneavoastră era suprafață. Integrala unei funcții de o variabilă e o suprafață.

— Da. Însă eu…

— Dar dacă avem o funcție de două variabile și o dublu integrăm, nu m-a lăsat el să termin, ce obținem? A ridicat hârtia puțin deasupra biroului, ținând-o de două colțuri opuse și lăsând-o să facă burtă. Să zicem că asta e funcția și o integrăm de aici, aici.

A scuturat pe rând colțurile pe care le prinsese între degete.

— Ar fi volumul dintre foaie și tăblia biroului dumneavoastră, am răspuns. Dar, iertați-mă, ca să nu vă irosesc și mai mult timp degeaba, eu sunt aici pentru postul de sudor.

Eram convins că bătrânul făcea o confuzie. Oricât mi-ar fi plăcut mie să cred contrariul, ca imigrant, în Franța, nu aveam acces la orice gen de slujbe.

— Desigur, avem totul chiar aici, și-a așezat palma pe dosar, în formularul completat de dumneavoastră. Nu vă faceți probleme, nu am rătăcit niciodată vreunul. Deci, să continuăm: Dacă mergem mai departe, integrând triplu o funcție de trei variabile, ce obținem?

Pentru o clipă ne-am uitat unul la altul. Nu auzisem ca cei de la ministerul apărării din Franța să se amuze pe seama candidaților lor. De fapt, de când ajunsesem aici, francezii mi se păruseră chiar lipsiți de umor. Totuși, ce era cu întrebările acelea? Ca să facă lucrurile și mai rele, intra în zona aceea de geometrie analitică pe care eu nu prea o aprofundasem.

— Ei, aici nu mai e așa de simplu, am spus asumându-mi riscul de a-i face jocul, pentru că funcțiile în trei variabile nu au reprezentare grafică. Ar fi un fel de densitate, dacă vreți, dar asta e doar o interpretare arbitrară.

Cât timp eu vorbisem, a întors foaia pe care o folosise ca să mă testeze și a scris câteva cuvinte. De dincolo de birou, mi-a fost imposibil să-mi dau seama ce. Apoi a așezat-o peste celelalte, în dosarul meu.

— Foarte bine. Mai aveți ceva de adăugat?

Picasem? Trecusem? Măcar mă lăsa, în sfârșit, să-mi recit poezia.

— Aș vrea să spun că am absolvit facultatea de mecanică la Timișoara în 1956, având specializarea în tehnologia sudurii.

Și i-am povestit apoi cum lucrasem patru ani ca inginer sudor, timp în care îmi făcusem mâna, executând eu însumi foarte multe suduri, și cu flacără oxiacetilenică, și cu electrod, că mă pricepeam să evaluez unde e nevoie de o pregătire a suprafeței sau de adaos de material, că avusesem chiar ocazia să sudez cu dioxid de carbon, cu electrod continuu, și așa mai departe.

Bătrânul a făcut efortul de a nu mă întrerupe cât am vorbit, dar la final mi-a dat lovitura de grație:

— Și ce vă leagă pe dumneavoastră de Franța?

Asta era. Întrebarea de care orice imigrant se temea. Ce mă lega pe mine de Franța? În afara faptului că fusese prima țară căreia-i solicitasem azilul politic și că mi-l acordase, nimic. Când fugisem, cu cinci luni în urmă, mi se păruse mai firesc să-mi caut norocul într-o țară pe a cărei limbă s-o cunosc. De aceea nu mă oprisem, ca majoritatea celorlalți, în Austria sau Germania Federală, ci îmi continuasem drumul până aici, acompaniat doar de Gigi. Sau poate fusese mai important faptul că Gigi dorise Franța? Nu mi-e foarte clar. Probabil că l-aș fi urmat până în Anglia, dacă el ar fi vrut acolo, deși nu vorbeam o boabă engleza. În fine, din fericire, decisesem amândoi să venim aici. Și iată-ne la Lyon.

— Franța este pentru mine a doua patrie, am început, țara care m-a adoptat și față de care mă simt profund îndatorat. De aceea aș vrea să o răsplătesc și eu muncind pentru a mă întreține, nu beneficiind de ajutorul de la stat.

— Desigur, desigur, a dat el din mână, eu vreau să vă întreb ce vă leagă de locurile astea. Aveți vreo rudă aici? Vreo prietenă?

Momentul adevărului. Oricât de rău urma să fie, nu-mi permiteam să-l mint.

— Nu, nu am.

— Foarte bine atunci, pentru că ce vreau eu să vă propun va necesita o schimbare de domiciliu.

— Unde anume?

— Aici!

S-a întors spre harta din spatele lui și mi-a arătat un cerc. In-Eker, am citit scris de mână deasupra. Și, cu litere răsfirate, numele țării: Algeria.

*

— Ba, eu zic că ar trebui să mergem, a dat Gigi verdictul cu vocea lui nazală după ce i-am servit toate argumentele contra la pe care le pregătisem.

Privirile îi traversau calea ferată și sorbeau Ronul. Cât de mult îi plăcea prietenului meu aici! Zi de zi ne plimbam pe faleză, discutam, ne făceam planuri, ne pregăteam viitorul. Doar viitorul, nu vorbeam despre trecut. Dacă mă gândesc bine, nu mi-a povestit niciodată ce lăsase în urmă, în România. Și niciodată nu pomenise că ar părăsi și aceste locuri. Acum își lua rămas bun de la toate. Nu adio, doar rămas bun. Mi-a fost ușor să recunosc tristețea despărțirii în acea rătăcire a ochilor lui negri.

Era o controversă pe care aveam s-o pierd. Totuși, am insistat. De dragul unui eventual „Ți-am spus eu!” pe care speram să nu ajung să-l spun.

— În deșert, Gigi?

Citește:  Cea mai tulburătoare poveste SF. Citește ”Cei care pleacă din Omelas”!

— Da, de ce nu? Hai să recunoaștem, musiu Corentin are dreptate. Nu ne leagă nimic de locul ăsta.

— Și de ce am merge acolo?

Soarele apunea undeva în spate, alungind umbrele clădirilor peste apa râului. Avusesem parte de o perioadă liniștită. Avea să se termine peste câteva zile.

Am mai turnat câte un pahar de vin, din cel mai ieftin, dar care pentru noi avea gustul Occidentului.

— Pentru că acolo e nevoie de noi. Ne dau bani cât nu speram, iar după doi sau trei ani ne alegem și cu cetățenie.

Dacă ne întoarcem.

— Ne întoarcem noi, n-ai tu frică. Gândește-te că vom sta într-o bază militară într-o zonă unde nu e conflict.

Ne-am uitat apoi unul la altul și am pufnit în râs. Pentru atitudinea asta l-aș fi urmat pe Gigi până la capătul lumii. Știam amândoi cât de neclare deveniseră relațiile dintre Franța și Algeria în săptămânile de după momentul 19 martie[1], știam și ce făcea armata franceză pe teritoriul țării nord africane. Iar faptul că angajau imigranți ca personal auxiliar spunea destule despre siguranța de care vom avea parte. Cu toate astea, el era optimist. Și, cel puțin până acum, intuiția nu îl trădase. Ea ne scosese din România și ne adusese întregi aici. Între a merge cu el în nordul Africii și a rămâne singur în Franța, mai mult mă speria a doua variantă.

— Și-n plus, acum că s-a semnat tratatul de la Évian, cred că se cam termină și cu experimentele nucleare ale francezilor în Sahara. Poate chiar de-asta au nevoie de noi, să le tăiem fiarele și să le împachetăm.

— Poate cu cele de suprafață, am comentat eu. Pe noi ne trimit la In-Amguel, acolo fac teste subterane.

— Au făcut unul singur, anul trecut, în noiembrie. Parcă Agathe i-au zis. Tratatul s-a semnat abia acum, în martie.

Pe străzi se aprindeau luminile. Avea ceva special locul acesta? Sau fusese doar primul contact cu lumea civilizată?

— Atunci, pentru reîntoarcere?

— Pentru reîntoarcere fără cancer, a ținut să mai râdă el un pic de temerile mele.

Am ciocnit. Acela a fost ultimul pahar cu vin pe care l-am băut împreună.

*

Peste câteva zile, cu un zbor de linie, am ajuns la Tamanrasset, unde o aeronavă Noratlas, avion ciudat, bimotor și cu două cozi unite într-o singură aripă posterioară, ne aștepta.

Acolo m-am lovit pentru prima dată de clima deșertului. Căldura uscată, mirosul de piatră încinsă, vântul care te face să te simți ca o muscă în fața unui uscător de păr. Așa aveau să fie următorii ani? Puteam oare să mă obișnuiesc? În câteva minute curgeau apele de pe mine. Gigi, în schimb, nu dădea semne de disconfort. Înalt, suplu, cu barba și părul negre, părea omul locului. Un turban și o robă djellaba[2] îi mai trebuiau ca să se amestece printre pâlcurile de localnici care mișunau peste tot. Și un pic de colorit, pe care nu mă îndoiam că avea să-l capete. Odată cu mine.

Nu am ieșit din aeroport, dacă cele câteva barăci din jurul pistei puteau fi numite astfel, dar acolo am avut pentru prima oară sentimentul că devenisem al deșertului, că nu voi mai părăsi vreodată Sahara. Aveam să mai simt asta, la răstimpuri.

Când ne-am apropiat de Noratlas, lângă noi a mai apărut un bărbat. Avea bagaje mai multe decât ale noastre, plus câteva trepiede. S-a bucurat când a aflat că nu va fi singurul pasager, la fel cum ne-am bucurat și noi de-un camarad în plus. Pilotul, un ofițer care ni s-a recomandat doar cu Macey, ne-a rugat să-l scuzăm că trebuia să descarce câteva lucruri înainte să ne ducă la bază. Le-a făcut semn unor arabi care așteptau ceva mai departe de pistă, iar aceștia s-au apropiat. Au schimbat un „Salaam aleikum”, le-a citit de pe carnețelul său o listă și cei strigați au făcut câte o plecăciune scurtă cu mâna la piept. Ca să pierdem mai puțin timp, ne-am oferit să-l ajutăm și noi să tragă afară pachetele învelite în țesătură moale, legate cu sfori, și să le înmâneze pe fiecare destinatarului. Apoi am primit de la ei alte pachete, francezul a făcut o nouă listă, ne-am urcat și noi bagajele și-am decolat.

În timpul zborului am aflat că pe noul nostru coleg îl chema Nelek, era polonez și expert în fotografie. Și, la fel ca noi, se îndrepta spre Centrul de Experimente Militare Oasis, unde avea să rămână următorii ani, pe lângă Grupa 621, Armament Special a armatei franceze.

*

— E o treabă interesantă cu testele astea nucleare, a început polonezul după ce ne-am prezentat, cred că nu se urmărește doar puterea exploziei, mai e ceva, tot din teoria lui Einstein, legat de găurile de vierme, de translatare instantanee dintr-un loc într-altul. Se caută un răspuns și la problema asta.

Auzisem și eu de niște stranietăți postulate de acest fizician, ceva despre curgerea diferită a timpului la zborul prin spațiu, la viteza luminii, cu paradoxul celor doi gemeni, unul tânăr, altul bătrân. Nu-mi bătusem prea mult capul cu așa ceva și mi se părea nostim să întâlnesc pe cineva care studiase problema. Bănuiam că se baza pe ceva când făcea acele supoziții.

— Fii serios, i-a tăiat-o însă Gigi, nu cu gaura de vierme îi dai la rus în cap.

Deșertul alerga sub noi, purtându-ne umbra în valuri. Cei o sută cincizeci de kilometri nu aveau să ne ia mai mult de câteva zeci de minute.

— Oricum, m-am băgat și eu, pe tine pentru ce te-au luat?

— Cu ce poate servi un fotograf într-o bază militară, s-a bâlbâit. Mai nou, cu discuțiile despre independența Algeriei, trebuie să fie mai transparenți și cu lucruri d-astea.

Pilotul ne asculta și se mulțumea să zâmbească și să legene din cap, arătându-ne nouă din când în când câte un vârf din lanțul pe deasupra căruia zburam. Polonezului nu-i vorbea.

*

Am aterizat pe aeroportul militar din In-Amguel, de unde am fost preluați de un camion militar cu prelată și duși spre nord, către Oasis II, cazarmamentul civililor. Sentimentul că sunt al deșertului mi-a revenit de cum am coborât din avion, însă de data asta nu m-a mai speriat. Am simțit uscăciunea vântului pe față ca pe o urare de bun venit. De jur împrejur, mai concentrați spre sud, munții Hoggar se arătau tociți. Spre unul dinte pintenii săi de granit, Taourirt Tan Afella, ne îndreptam pe drumul de deșert, ridicând vălătuci grei în urma noastră. Mergeam cu soarele amiezii în spate, spre noua noastră viață, dar, cumva, era diferit față de atunci când fugisem din România părăsindu-mi căminul, părinții, tot ce cunoscusem. Revelația că aceea nu fusese niciodată casa mea mă copleșea. Abia acum veneam acasă.

Citește:  Cele mai tari nave spațiale din filmele, jocurile și cărțile SF

Pe fața lui Gigi nu puteam citi nimic. Nelek poza absent cu un aparat Zenit-S, model 1955. Așa făcuse și-n avion, după ce încetasem discuția. Eram singur cu deșertul. Dunele ne vorbeau fiecăruia în parte, pe o limbă pe care niciunul nu o putea împărtăși. Am tăcut tot drumul.

Locuințele destinate civililor fuseseră așezate într-o oarecare ordine pe o suprafață pe care n-am putut să o apreciez. Construcții mici, pătrățoase, cu un singur nivel, puțin sau deloc ridicate de la nivelul solului, cu acoperișuri plate. Nu existau garduri sau alei printre ele. Exista în schimb curent electric. Și rezervoare cu apă, pe care tocmai le umplea o cisternă. Deci tot confortul.

Gigi și cu mine aveam să împărțim unul dintre aceste bungalouri. Pe înserat ne instalasem. Era 12 aprilie 1962, prima mea zi ca om al deșertului. Am reținut-o pentru că, înainte de a adormi, un gând pasager mi-a amintit de zborul în spațiu al lui Gagarin, de fix un an înainte. Probabil de la discuția despre relativitate, din elicopter, îmi rămăsese agățat. Apoi perna m-a absorbit.

*

A doua zi am ajuns și la baza militară Oasis I, ceva mai la nord, lângă In-Eker. Am găsit că arăta mai rău decât satul civililor, dacă-i pot spune așa. Corturi mici, câteva baloane pe structură gonflabilă și cam atât la suprafață. Părea mai degrabă o zonă de camping, camioanele militare și elicopterele mici fiind singurele care îi trădau adevărata utilitate. Ne-a adus un soldat cu o mașină de teren, lăsându-ne lângă un cort ceva mai răsărit. Acolo urma să ne primim instrucțiunile. Și tare m-am mirat când l-am găsit pe însuși Corentin, stând de vorbă cu Nelek.

— O, bun, ați ajuns, și-a ridicat bătrânul ochii spre noi. Haideți!

Am intrat în cort și ne-am așezat de o parte și de cealaltă a polonezului, într-un semicerc în jurul mesei lui. Gigi a început:

— Am venit să ne dați de muncă, până nu ne tâmpește soarele…

Bătrânul a schițat un zâmbet fad.

— Uitați ce este, noi acum avem niște probleme de organizare. Am fost informați că Pierre Messmer și Gaston Palewski vor veni peste câteva zile să asiste la test și trebuie să aranjăm puțin treburile. Deci nu prea vom avea timp pentru voi. Deocamdată mergeți la depozit și vorbiți cu mecanicii, ajutați-i la reparații!

Apoi ne-a dat câte o hartă a complexului cu câteva indicații și marcaje și s-a ridicat să ne conducă afară. Ne-am trezit singuri, printre corturi și camioanele care ridicau praful, în plin soarele Saharei. Doar Gigi și cu mine, pe Nelek îl reținuse.

— Parcă am auzit de ăia doi, am mormăit în vreme ce încercam să descifrez scrisul de mână care însoțea pătrățelele de pe bucata mea de hârtie.

— Ăia doi, care?

— Pierre Messerschmitt și Gaston Cum-îl-chemewski, ăia de zice Corentin că vin încoace.

— Da, da, sigur ai auzit! Pierre Joseph Auguste Messmer și Gaston Palewski. Sunt doi dintre de-Gaulle-iști. Messmer e ministrul forțelor armate, Palewski e tot ceva ministru, însărcinat cu cercetarea științifică, sau ceva de genul, probabil că nici lui nu-i e clar. Cred că vine p-aici să mimeze preocupare, doar-doar nu și l-o aminti lumea numai de afemeiat.

Am găsit drumul până la un soi de atelier, unde câțiva oameni îmbrăcați ciudat șurubăreau la un camion. Ne-am prezentat și am spus cine ne trimisese, în cazul în care nimerisem corect.

— Cine v-a trimis la mine? a întrebat un bărbat mărunțel, ștergându-și mâinile de halat. Octave Corentin?

— Da, am răspuns.

— Dar ce treabă are el cu noi? Noi nu facem cercetare.

— Nici noi. Suntem sudori.

A făcut ochii mari.

— Corentin îmi angajează mie oameni? De când?

Salvarea a venit de la un alt bărbat care s-a apropiat și i-a șoptit ceva la ureche.

— Aha, înțeleg. Deci nu sunteți ai mei decât până la test. Bine, găsim ceva de făcut și pentru voi.

Și așa au început singurele două săptămâni limpezi din câte am petrecut acolo, în complexul Oasis. În prima zi, mecanicii ne-au învățat să nu ieșim niciodată direct în soare, ci să stăm câteva secunde în ușă, să ne obișnuim cu aerul și abia apoi să pășim afară, să ne facem turbane și să purtăm haine largi, dar care să ne acopere în întregime.

Am ajutat și noi, cât ne-am priceput, la diverse treburi, mai cu seamă la depanat mecanisme gripate de nisip. Am mâncat împreună cu ei în cortul cantină, iar la sfârșit am plecat împreună cu ei, cu un camion, spre satul nostru civil, Oasis II.

Am ajuns imediat după mașina din care a coborât Nelek. Îl adusese Macey, pilotul Noratlasului. Gigi i-a poftit pe amândoi în căsuța noastră. Polonezul ne era vecin.

— Va trebui să refuz de data asta, a spus pilotul. Mai am câteva comisioane pentru astăzi, dar rămâne pe altă dată. Sau poate vreți să veniți cu mine? Să vedeți In-Eker?

— Avem timp și-n altă zi, a strâmbat Gigi din nas.

Deși mă simțeam și eu obosit, transpirat, sâcâit de usturimea din nări, o parte din mine voia să mai stea pe-afară, să simtă vântul uscat, puțin mai blând acum, pe înserat. Le-am făcut un semn de salut cu degetele la turban și am urcat pe bancheta mașinii, lângă militar.

Nici acum nu mi-e clar ce numeau ei In-Eker, pentru că uneori se refereau la toată zona, alteori la un sat anume, iar în unele ocazii, ca acum, la o fortificație situată mai la nord de Oasis II. Am ajuns în fața unor ziduri roșiatice, în spatele cărora se înălțau câteva formațiuni muntoase ca niște piramide. Nu mai văzusem munți precum cei din Algeria: complet lipsiți de vegetație, tociți și brăzdați de albii seci. Însă îmi părea că pe acesta îl cunosc de-o viață. Mă chema la el, îmi spunea că-i fusese dor de mine. Și mie-mi fusese dor de el.

A oprit mașina înaintea unei cete de nomazi, înfofoliți în robe de deșert și purtând turbane cu fâșii trase peste gură și nas, lăsându-și doar ochii descoperiți. Însă desculți. Când am sărit eu însumi din mașină, un simțământ ciudat m-a cuprins când propriile tălpi nu au atins nisipul.

La fel ca atunci când ne-a luat pe noi de la aeroport, Macey a strigat numele de pe listă și a împărțit pachetele. Arabii i-au mulțumit cu plecăciuni adânci, el i-a bătut prietenește pe spate. Apoi i-a adunat pe toți în jurul său, ca și când ar fi avut de împărtășit un mare secret, și le-a spus în cea mai clară franceză de care era în stare:

— Aveți grijă, peste două săptămâni să stați departe de Taourirt Tan Afella! Ne-am înțeles? Pe 1 mai și după nu aveți ce căuta acolo, da?

— Dar ce se va întâmpla? au șușotit cu toții trăgându-și cârpele de peste urechi.

— Bum! Mare bum! Mai mare ca data trecută.

— Aaa, au zis, și s-au retras.

Am prins totuși cu colțul ochiului cum unul i-a strecurat un săculeț în buzunar lui Macey.

— Mare bum? l-am întrebat când norul de praf din urma noastră îi ascunsese pe arabi.

— Da, a răspuns, doar nu credeai că vin doi miniștri doar ca să vadă ce nisip ne mai intră nouă în cur. Testul Beryl e-n linie dreaptă. Și chiar e mai puternic decât Agathe. E mai puternic decât douăzeci de kilotone de trinitrotoluen. O să fie spectaculos.

Citește:  Omenirea peste 40 de ani. Citește povestirea ”Fața nevăzută a lumii”

Iată tăiatul și împachetatul la care sperase Gigi. Totuși, vorbele lui nu mă mai speriau. M-am întors la bungaloul meu ținându-mi încălțările în mână. Și nici n-am mai purtat de-atunci altceva decât sandale pe care să le pot descălța ușor de câte ori voiam să simt fierbințeala nisipului.

*

Următoarele trei zile n-au adus nimic interesant. De dimineață mergeam la mecanici și-i ajutam la treabă, după amiaza îl însoțeam pe Macey cu mașina prin împrejurimi, seara stăteam și priveam cerul pe acoperișul colibei noastre. Cerul nopții în deșert este atât de plin de stele! De obicei venea și Nelek. El și cu Gigi puteau discuta ore în șir despre speculații științifice, eu doar stăteam și-i ascultam, intervenind rar, doar ca să nu pară că mă autoexclud. Nu ne-am făcut alți prieteni, dar nici nu le simțeam lipsa. Aproape șase luni cât stătusem la Lyon fusesem doar noi doi. Acum eram trei. Nu aveam vin, în schimb făcusem rost de țigări, dintr-acelea de se fumează în nordul Africii. Drept recompensă pentru că-l ajutam în mica sa afacere de curier, ofițerul îmi păstra și mie câte una, iar eu, cum eram nefumător, le dădeam mai departe. Din două fumuri mă înmuiam oricum, lăsându-i pe ceilalți doi să poștească restul.

— E și normal, a zis Gigi în ultima dintre aceste trei seri, întinzându-i polonezului chiștocul, dacă te gândești că aceeași teorie care a născut bomba atomică trântește și ecuații despre găuri de vierme.

După ce a tras un fum, un pic încruntat, omul a răspuns:

— Bomba atomică e o chestie mult mai simplă și care chiar funcționează. Gaura de vierme e o abstracțiune matematică.

— Și fisiunea termonucleară tot o abstracțiune era până n-au bubuit americanii Trinity-ul în New Mexico. Și motorul cu ardere internă, și motorul cu abur, toate au fost la un moment dat abstracțiuni, nu?

— Aha, acum nu mai e vorba numai despre dat în cap la rus?

— Ba da, ba da! În practică, așa e. Dar în teorie, tot ce se poate.

Polonezul a tăcut o vreme, s-a întins pe spate pe acoperișul cald și a continuat:

— Așa e, în teorie. Dar toate descoperirile au avut ca punct de plecare un principiu teoretic. Aici tocmai asta nu avem. Octave Corentin visează cai verzi pe pereți. Și vrea să i-i fotografiez eu.

O clipă de liniște. Din nou, omul acela arunca pastile.

— În cazul ăsta, eu aș zice să folosești un film color, m-am băgat și eu în vorbă bucuros că măcar atât știam despre fotografie, că există filme color și alb-negru, și că pot da un șut discuției peste momentul de tăcere.

Au râs amândoi. Apoi polonezul s-a ridicat în șezut.

— Nici nu știi câtă dreptate ai. S-a întors spre Gigi: Ai idee în ce gamă emite radiație o explozie termonucleară?

— Nu știu. Dar aș paria că depășește spectrul vizibil.

— Exact! Îți dai seama cât de grea e treaba mea?

Și am râs și am bătut toți trei palma, iar Nelek a plecat, încercând să meargă drept după cât fumase.

Seara următoare n-am mai stat cu ei de povești. Macey m-a purtat pe la toate taberele de nomazi din zonă ca să le spunem să nu cumva să se apropie de muntele Tan Afella pe 1 mai. Oamenii aceia aveau încredere în el, iar prezența mea, un civil desculț, avea darul de a-i liniști și mai mult. Nu discutau cu armata opresivă a Franței, ci cu doi oameni oarecare, dintre care unul se întâmpla să fie militar. Pe mine mă întrebau de unde vin, le spuneam că din România, ei mă întrebau unde vine asta, le spuneam că pe lângă URSS și asta îi făcea și mai curioși. Și vorbeam. Cu nord africanii îmi venea chiar ușor, foloseau o franceză de manual.

— Măi, tu te pricepi la oameni, m-a felicitat Macey când eram pe drumul de întoarcere. Va trebui să te iau mai des cu mine.

Am dat din cap. Nu era atât priceperea mea cât ciudățenia apariției mele, a unui est-european în mijlocul Saharei, cea care-i distrăgea pe oamenii aceia de la neajunsurile pe care li le pricinuia armata franceză. Dar mă mulțumeam și cu atât.

*

Cu două zile înainte de marele eveniment, au sosit cu un C-47 pe aeroportul din In-Amguel și oficialii guvernului Francez. Noi nu i-am văzut decât seara, când și-au luat în primire bungalourile. Pierre Messmer, ministrul forțelor armate, era un bărbat cam pe la 45 de ani, cu părul grizonat, iar Gaston Palewski, ministrul Cercetării, avea cam șaizeci de ani și devenise o umbră a bărbatului care apărea în presă. Chipul îi vorbea despre viața fără cumpătare pe care-o ducea.

Bineînțeles, veniseră cu o trupă de demnitari. În seara aceea au fost scumpi la vedere. De cum au coborât din mașini au intrat în locuințele lor temporare și n-au ieșit de-acolo. Îi aștepta „o zi grea”.

Regimentul 621, Armament Special cantonat la Oasis I număra cam tot atâția militari câți civili locuiau la Oasis II. Adică vreo două mii cinci sute de suflete. În prima parte a zilei, cât timp cei doi și oamenii lor au inspectat trupele, nicio activitate de rutină nu s-a desfășurat. Deci noi nu am avut nimic de făcut. Apoi, după masa pe care au luat-o la popotă, au dat o raită și printre locuințele civililor. Nu împreună, ci Messmer cu ofițerii roind în jurul lui, iar Palewski cu doar câțiva civili, printre care Corentin și Nelek. Au schimbat fiecare câteva cuvinte cu unul și cu altul, s-au interesat despre condițiile de viață din tabără și ne-au asigurat de toată implicarea lor în soluționarea oricăror probleme ar fi apărut, mulțumindu-ne că făceam un asemenea sacrificiu pentru Franța.

Citește:  Ce se ascunde în cuvinte? Citește povestirea ”Scribul de pe Adelaide Cottage” și o să înțelegi

Și cam asta a fost ziua.

Detonarea a avut loc dimineața următoare, pe 1 mai 1962, la ora 10 fix. Ni s-a spus să rămânem în locuințele noastre până când vor trimite după noi, am fost asigurați că totul va fi bine, că ne aflăm la o distanță sigură. De fapt, ziceau ei, în lojele din Oasis I, oficialii aveau să fie mai expuși decât noi.

Mă interesasem și eu despre felul în care decurgeau asemenea teste nucleare. Odată ce n-au mai avut voie să detoneze la suprafață, francezii s-au reorientat spre tuneluri adânci, săpate în spirală, astfel încât galeria să se prăbușească după explozie. Un dop imens de beton și patru uși metalice, plasate la diferite nivele, o izolau oricum. Numai gândindu-te la aceste măsuri și ți se făcea pielea de găină, dacă echivalentul a peste douăzeci de kilotone de TNT nu-ți spunea nimic.

Cu câteva minute înainte de ora zece, am intrat și eu în camera lui Gigi. Una dintre ferestrele lui dădea spre Taourirt Tan Afella, pintenul de granit al lanțului muntos Hoggar în măruntaiele căruia fusese montată încărcătura.

— Ești gata?

Și, cum stăteam eu cu sufletul la gură și cu ochii mijiți spre muntele din depărtare, așteptând… habar n-aveam ce, soneria stridentă a unui ceas deșteptător pe care nu-l observasem pe pervaz a dat semnalul și pământul s-a cutremurat. Un huruit grav a acoperit apoi țârâitul și granitul a prins a fumega gros.

*

Testul nu a mers bine. Nu a mers bine deloc. Pot doar să bănuiesc nivelul de radiație scăpat afară, din faptul că oficialii guvernului francez, inclusiv cei doi miniștri, au șters-o urgent, lăsându-i pe cei de-aici să-și lingă rănile. Dacă au avut ei înșiși de suferit, probabil că doar timpul avea să spună.

De fapt, detonarea funcționase ireproșabil, izolarea tunelurilor lăsase de dorit. Se putea oare numi acesta un experiment reușit? Cel mai probabil, da. Că aproape patru sute de oameni fuseseră mai mult sau mai puțin iradiați, până la urmă nu era un capăt de lume.

— Am văzut o jerbă de flăcări izbucnind din munte, imediat după ce pământul a început să tremure, ni s-a destăinuit a doua zi Nelek:

— Jerba a țâșnit direct spre noi, de parcă ne căuta. Messmer a țipat ca o fetiță când a văzut focul, noroc că s-a și stins imediat.

El fusese invitat în loja spectatorilor de rang înalt. Pe atunci asta m-a surprins. Nu mai eram pe acoperiș, ci înăuntru, la lumina unui bec.

— Mai rău e cu norul, a continuat, că am contaminat zona până la o sută cincizeci de kilometri spre est, în direcția vântului. Imediat după flăcări a început să iasă fumul.

— Fum? A întrebat Gigi.

— Nu fum… adică, nu știu. Praf radioactiv, vapori de piatră, naiba știe ce-a scormonit explozia aia nucleară în fundul pământului. Oricum, alea s-au ridicat în aer și vântul le-a dus. Acum sunt peste tot. Și e de rău.

— Se știe cumva de ce a cedat izolarea tunelului? m-am băgat și eu.

A tăcut câteva clipe, de parcă ar fi cântărit dacă să ne spună sau nu. Apoi s-a aplecat peste masă:

— Haideți să vă zic adevărul. Oricum l-ați fi aflat, sunteți și voi oamenii lui Corentin, așa că de ce să nu vi-l spun eu? Oficial, nu se știe exact. Trebuia să pice galeria mai repede și să sufoce damful, dar n-a făcut-o. Asta e varianta oficială. Dar noi știm că de fapt nu tunelul principal a cedat, ci al cubului meu foto.

— Ce? a pus Gigi întrebarea inevitabilă. Al cui?

— Mai știți ce vorbeam noi acum o săptămână și ceva? Ei, ideea de bază e că aici se desfășoară două experimente. Detonările nucleare sunt doar zgomotul de fond, Franța își umflă mușchii, URSS-ul mârâie, totul e așa cum trebuie să fie. Dar, de fapt, se încearcă altceva, mult mai ambițios. Se caută gaura de vierme, cum vă spuneam. Corentin nu e militar. Totuși, el conduce show-ul. Nu vi se pare suspect? Și de ce credeți că a venit și Palewski cu Messmer? Vă spun eu, proiectul lui Corentin e adevărata miză. Armata îl susține pentru că omul poate să facă arme atomice, și asta e perfect pentru ei, iar el știe că fără bugetul Ministerului Apărării nu poate mișca nimic, deci acceptă situația. Și s-a potrivit și că acum situația e mai complicată pentru teste nucleare de suprafață, deci cele de subteran sunt acceptabile pentru militari, iar lui Corentin exact de-astea îi trebuie, pentru că poate ține toată energia aia enormă într-un spațiu foarte strâmt, exact cum crede el că ar fi condițiile de apariție a găurii de vierme. Dar să revenim: Eu i-am făcut un cub fotografic. Nu știu cum altfel să-i spun, e practic un bloc de film foto învelit într-o carcasă de oțel masiv, cu care ar trebui să surprindem imagini cvadridimensionale. Chestia asta intră într-un batiscaf din oțel înalt aliat, cu scuturi ceramice, împreună cu o bobină și cu un ansamblu de alte câteva cuburi care ar trebui să funcționeze ca o cameră obscură cvadridimensională când trece dincolo. Batiscaful acesta stă lângă bombă, iar în momentul în care încărcătura nucleară detonează, țuști! e absorbit în gaura de vierme care apare spontan acolo. Dar cum gaura de vierme nu se poate menține decât pe perioada în care eliberarea de energie e în punctul de maxim, imediat e aruncat înapoi în realitatea noastră. Ceea ce e bine, noi nu avem nevoie decât de un instantaneu. Ei, dar aici e și partea nasoală, că-n realitatea noastră nimerește în mijlocul infernului nuclear, de unde trebuie să iasă înainte de a fi distrus. Și pentru asta e nevoie de un tunel în plus.

Am rămas cu gurile căscate. El a râs.

— Hei, nici eu nu cred că se întâmplă ceva de genul ruperii complexului spațiu-timp, dar nu părerea mea contează ci a lui Corentin. La prima încercare, la Agathe, nu s-a putut recupera nimic din batiscaf. Acum, măcar cubul a supraviețuit.

— Deci a mers toată povestea asta? m-am trezit întrebând.

— Mecanismul de recuperare a funcționat. Atâta știu. Prost, dar a funcționat. Haideți să vă mai explic: Forma ultimei părți a galeriei s-a nimerit numai bine să fie în spirală, pentru că s-a putut monta o super-bobină acolo. Aceasta a fost alimentată la detonare. În batiscaf era o altă bobină, legată în scurtcircuit. Când s-a întors, curentul trecea deja prin bobina mare, deci a indus un curent și prin bobina mică, iar câmpurile magnetice s-au respins, aruncând batiscaful afară. Dar cumva au greșit calculele și ecluzarea nu a funcționat cum trebuia. Varianta oficială e că a cedat izolarea tunelului principal. Povești, aceea nu avea cum să cedeze. A cedat asta, dar despre ea nu se vorbește. Pentru că oficial nu există. Încă nu știm nici ce am capturat, știm doar că cei nouă soldați[3] trimiși să recupereze cubul sunt iradiați și vor muri. Au primit cică de șase sute de ori doza anuală normală. Deci ar fi bine să fie ceva.

Polonezul a plecat la scurtă vreme după această discuție.

— Ce zici de ăsta? m-am trezit întrebând. A fumat azi mai mult decât de obicei?

Gigi a legănat ușor din cap:

— A fumat, n-a fumat, treaba lui. Eu altceva aș vrea să știu: când a avut timp să afle și să facă toate alea în două săptămâni? Ori se laudă cu munca altuia, ori e mult mai mare și mai vechi în proiect decât ne-a lăsat să credem.

*

După ce forfota legată de incidentul Beryl a mai trecut și ni s-a permis și nouă să ieșim, primul drum l-am făcut la cortul lui Corentin. Acolo am aflat două lucruri: primul, nu tocmai neașteptat, că urma să primim și mai mulți bani, cu condiția să semnăm încă un act conform căruia ne asumam pe proprie răspundere riscurile aferente lucrului în cadrul unui proiect militar de cercetare, acceptând deci și posibilitatea contaminării și chiar a decesului, iar al doilea, care ne-a surprins pe amândoi, că fusesem înscriși la un curs avansat de geometrie multidimensională. Iar când l-am întrebat de ce voia să ne învețe pe noi așa ceva, ne-a răspuns:

— Pentru că mi-e mai ușor să-i învăț să privească în hiperspațiu pe sudorii cu oarecare talent la geometrie decât să-i învăț pe matematicieni să sudeze.

Așa ne-am trezit studiind concepte ca teseractul, hipervolumul sau sistemele de axe complexe. Și următoarea surpriză a fost să-l găsim și pe Nelek printre lectori. În sală mai erau câțiva mecanici și electroniști cu care, imediat după ce cursul se termina, ne și puneam pe meșterit niște angrenaje care ne erau deocamdată străine, dar care, după spusele lui Corentin, aveau să ni se reveleze de la sine dacă eram atenți la ore.

Noul nostru atelier se afla în Oasis II, departe de militari, în marginea campusului, cu sala de curs imediat lângă. Nimeni nu ne dădea vreo importanță și asta îmi convenea. Armata nu ne trăgea la răspundere, pe Corentin îl vedeam doar când ne preda.

Citește:  Cédric Villani – un geek care a cucerit Franța

— E mult mai simplu pentru un om să-și facă treaba, oricât de măruntă ar fi ea, dacă înțelege ansamblul. Prefer să pierd două ore pe zi din munca voastră învățându-vă, dar să am oameni care știu ce fac, ne spunea cam o dată la trei lecții.

Dar nu prea mi se părea că funcționează. Cel puțin la început. Primeam desenele tehnice, ne zgâiam la ele, apoi încercam să reproducem cât mai exact piesele, gândindu-ne că, odată terminate, ne vom prinde cum funcționează. Și poate vom înțelege, prin puterea exemplului practic, și rolul teoriei pe care o înghițeam.

Nici vorbă. Nici acum nu înțeleg pe de-a întregul dinamica acelor cuburi, deși le-am văzut de două ori montate și o dată la lucru. Probabil singurul om care le-a dibuit, pe lângă Corentin și Nelek, a fost Gigi. Am mimat și eu înțelegerea și mi-am făcut treaba, bucuros că înaintam atât de încet și deci următorul experiment nuclear era atât de departe. Și mi-am luat banii, lună de lună, păstrându-i pe toți pentru când aveam să mă întorc în Europa. Nici n-aș fi avut aici pe ce să-i cheltuiesc. Totuși, perspectiva aceea mi se părea, cumva, ireală. Casa mea era aici. Nu în cazarmamentul civil de pe lângă baza militară, ci în deșert. Chiar dacă acesta era tot mai aspru, cu fiecare zi ce trecea dinspre primăvară spre vară.

În atelierul nostru, aerul devenea adeseori de nerespirat. Ca să putem face față, ne-am inversat la un moment dat programul, lucrând de pe la șapte dimineața până pe la unu jumătate ziua. Apoi treceam rapid pe la dușuri și după masă participam la curs. Apoi nu a mai mers nici așa, căldura amiezii topindu-ne creierele și nouă și celor doi lectori, așa că am lăsat cursul și jumătate din programul atelierului pentru seară, înainte de apus.

Ce a înregistrat cubul foto nu am aflat niciodată. Niciunul dintre ei nu s-a arătat dispus să ne arate, deci aveam motive să credem că reușiseră să surprindă praful de pe tobă în patru dimensiuni. Dar, cum militarii aveau nevoie de teste nucleare, fondurile nu depindeau de asta.

În ziua de 5 iulie 1962, când Algeria și-a declarat independența față de Franța, am crezut că aventura noastră în deșert avea să se încheie și ea, în sfârșit. Nu s-a întâmplat nici asta. Baza militară a rămas la locul ei, asigurările au venit de peste tot că slujbele noastre rămâneau și ele.

Așa că am continuat să lucrăm și să studiem. Eu, de câte ori se putea, dădeam câte o raită prin deșert, împreună cu Macey, ajutându-l în mica lui afacere care, deoarece încălzea relațiile cu localnicii, era tolerată. Uneori venea și Gigi.

În unele seri stăteam până târziu și discutam despre misiunile Vostok, cu care Uniunea Sovietică luase rău de tot fața Occidentului. Uimitor, dar presa franceză, la care aveam acces, le dădea foarte mare importanță.

Nelek nu mai trecea pe la noi. De când ne ajunsese dascăl, păstram distanța protocolară. În plus, ne devenise limpede că în ziua în care-l întâlnisem nu sosea pentru prima oară în complex. Și atunci, de ce ne lăsase să credem? Ne testase? Ne observa și acum? Oricum ar fi fost, nu ni-l mai doream aproape.

Așa a trecut restul anului 1962 și prima lună a lui 1963. Însă apoi a venit februarie și zvonurile următorului test s-au înmulțit, susținute și de faptul că noi ne cam terminasem treaba. Fără să ne dăm seama, urmărind exact instrucțiunile, făcusem două batiscafuri și două seturi de cuburi metalice cu înveliș ceramic.

Singurele care nu erau încă gata erau mantalele de protecție ale cuburilor foto.

*

Pe 1 martie am aflat că testul fusese programat pentru data de 18 ale aceleiași luni. Emeraude avea o încărcătură mai slabă decât Beryl, cam aceeași cu Agathe, prima încercare, cea din ’61, de dinaintea sosirii noastre. Țin minte perfect ziua aceea pentru că s-a întâmplat ceva cu Gigi. Îl văzusem și înainte preocupat, studiind desenele tehnice ale cuburilor, însă atunci a fost ceva în plus. Pe fața lui am citit frica. Îi era frică de ele, de parcă ar fi avut cumva o putere latentă asupra lui, pe care, acum că știam când programaseră testul, aveau să o dezlănțuie.

— Omule, m-am apropiat seara de el, ce se întâmplă cu tine?

Mi-a zâmbit, cu blândețea lui dintotdeauna.

— Spune-mi, mi-a făcut semn să mă așez, crezi că lui Iuri Gagarin i-a fost frică? Când stătea el, așa, și știa că peste două săptămâni va pleca în spațiu, într-o nenorocită de capsulă? Când știa că nimeni nu mai făcuse asta, că probabil îl va lua dracu’ dacă cel mai mic detaliu mergea prost? Crezi că-i era frică?

Planul celor opt cuburi ceramice, șapte pline și unul cu o sferă vidată, cât o gămălie de ac, exact în mijloc, înconjurându-l pe cel metalic în care avea să stea filmul, se desfășura pe masă, între noi. Ultimele raze de lumină ale zilei împărțeau planșa în două.

— Sigur îi era, am răspuns. Și lui, și celor din Vostok doi, trei și patru…

Fuma. De când polonezul nu ne mai vizita, îi dădeam lui toate țigările. A tras un fum lung.

— În Vostok trei și patru au fost doi oameni. Gagarin a fost singur. Înțelegi?

Nu prea înțelegeam.

— Vostok trei și patru nu au fost zboruri simultane de tot o singură persoană? Ce confort e acela să știi că la șase kilometri de tine, într-o altă capsulă, e cineva care nu te poate ajuta cu nimic?

Ne-am privit pentru câteva momente în ochi. Și de ce se gândea la asta tocmai acum?

— Uite, am spus, eu nu înțeleg, de exemplu, cum funcționează treaba asta, și am arătat spre planșă.

A mișcat-o încet, trecând pe rând cuburile din întuneric în lumină și înapoi.

— Dacă-ți spun că e simplu, ai să crezi că mă dau mare. Dar nu mă dau, chiar e simplu, doar că Nelek habar n-are să explice. Fii atent!

A luat o foaie mâzgălită cu niște calcule de sudură, a desenat pe ea șase pătrate, unul lângă altul, în formă de „t”, le-a decupat, a făcut o gaură mică în mijlocul unuia, apoi a mai decupat separat un pătrat mai mic, în mijlocul căruia a hașurat o zonă. A împăturit primul decupaj, transformând „t”-ul într-un cub, iar pe al doilea l-a băgat înăuntru, în partea opusă găurii. Am recunoscut modelul unei camere obscure de aparat foto, cu filmul așezat pe poziție.

Probabil că fața mea l-a convins să nu mai aprofundeze. Păcat, îi făcea bine să explice. Îi alunga celelalte frământări.

— Atunci care e problema ta, de fapt? l-am întrebat.

Citește:  The Sandman. Când banda desenată este literatură

— Problema mea e aici. Mi-a arătat cubul protector de metal de pe desen. Problema mea e că ar avea nevoie de sudură continuă pe toate laturile.

— Asta nu se poate.

— Ba da, se poate.

— Dar nu în spațiul nostru tridimensional, am încercat să mă prefac că măcar ceva înțelesesem și eu.

Și desenul unui omuleț, în cubul fotografic, în locul liber dintre pereții de oțel și blocul de film, a apărut de sub vârful creionului lui. Apoi a căpătat și barbă.

*

Am priceput mai târziu, prea târziu, ce însemna acel omuleț figurat, când am făcut legătura între el și cuvintele despre teama lui Gagarin de a fi primul om care zboară în spațiu. Bineînțeles că l-am rugat să renunțe. Am sperat că hotărârea nu era deja luată, că groaza de ceea ce avea să i se întâmple să nu-l lase să se sinucidă de dragul unei idei nebunești, la limita dintre știință și speculație. Eram în atelier, în tura de seară, citind un desen tehnic refăcut, cu suduri interioare continue pe toate laturile cubului. L-am înfruntat acolo, dar mai mult l-am îndârjit:

— Oare zborul în spațiu nu era tot o idee nebunească, la limita dintre știință și speculație când Gagarin a înconjurat Pământul?

— Nu! am urlat la el. Fuseseră trimiși sateliți și de către URSS și de către America. Era un drum bătut. Asta e o nebunie! am scuturat desenul. Sau nu-ți pasă c-ai să mori?

— Era un drum mai bătut. Și noi am trimis și am recuperat un cub de dincolo.

O lovitură năprasnică.

— De unde știi?!

Nu-mi păsa de mecanicii care se uitau la mine ca la un descreierat. Oare ei știau ce avea prietenul meu de gând să facă? Mă întrebam cum puteau asista pasivi. Mai târziu, când am revăzut scena cu ochii minții, mi-am amintit, după anumite cuvinte pe care le țipasem și le silabisisem cu lovituri de cheie în tablă, că vorbisem în română.

— Pentru că l-am văzut. Corentin mi l-a arătat.

— Corentin? Simțeam că mă sufoc. Corentin ți l-a arătat? Deci i-ai spus?

— Da, i-am spus. Și a fost de acord.

— Normal că a fost de acord! Javra! Cum să nu fie de acord? Nu el își pune curul la bătaie.

— Nu, pentru că el nu știe să sudeze.

În acel moment am simțit privirile tuturor asupra mea, râcâind din mine bucățile pe care nu le puteam urla eu afară. Și-am plecat. Am fugit, de fapt, printre colibe, am ieșit din complex și m-am oprit doar când ochii nu mai vedeau decât dune, în toate părțile.

M-am așezat, mi-am afundat tălpile si palmele în nisipul dogoritor, iar mintea mi s-a golit, găsindu-și împământarea.

Numai întâmplarea a făcut ca fuga mea să se desfășoare pe înserat, astfel că soarele a fost blând cu mine. Am privit în jur, la dunele care-și aruncau umbrele de la una la alta, la crestele tocite din depărtare, colorate pe jumătate în roșu, la peisajul atât de fluid încât parcă mă legăna, deși nu se clintea un fir de nisip.

Cât am stat acolo n-aș putea spune. Poate zece minute, poate o oră, poate mai multe.

M-am întors când doar crepusculul dinspre apus mai amintea de ziua ce-a trecut. Eram obosit, însă pătruns de o liniște pe care multă vreme după aceea am căutat-o în deșert și doar rareori am mai găsit-o. Nu mă căutase nimeni, toată lumea știa că nu aveam unde să mă duc pe jos.

— Gigi, i-am spus când ne-am văzut, te rog să mă ierți că am strigat la tine. M-ai… speriat.

— Știu, nu trebuie să-ți ceri iertare, n-ai strigat la mine, ai strigat la situație.

Zâmbea.

— Există vreo șansă să te conving să nu o faci?

— Când mânerul de care poți să apuci lumea și s-o zgudui e lângă mâna ta, frica n-are voie să ți-o oprească. Lucrul acesta chiar contează pentru omenire. Și eu pot să-l fac să se întâmple.

— Dar sudura aia e chiar atât de importantă?

— Da, este. Ți-am spus că am văzut cubul de la Beryl, dar nu ți-am spus că îi lipsea capacul. Sudura cedează acolo unde e cea mai slabă, tu și cu mine știm asta. Numai sudura exterioară nu ajunge ca să reziste. În hiperspațiu nu contează, dar drumul spre și dinspre hiperspațiu trece printr-o zonă solicitantă. Ca să fac sudura ca lumea înseamnă… ce înseamnă.

— Înseamnă să mori.

— De fapt, se poate supraviețui călătoriei dacă mantaua de protecție rămâne întreagă. Batiscaful va fi deteriorat la întoarcere, acesta e rolul lui, să absoarbă cât mai mult șoc, probabil și celelalte cuburi cu scuturi ceramice, toate se vor face praf ca filmul să reziste. Corentin o crede, altfel experimentul lui nu ar avea rost. El vrea instantaneul. Dacă filmul scapă, scap și eu.

I-am recunoscut nebunia în voce, în ochi, în fumul care se vălătucea când îl sufla afară, în zvâcnirile mâinii. Undeva, între minciunile lui Corentin, arșița soarelui și ierburile care-i ardeau între buze, își pierduse mințile. Am dat să-i iau chiștocul, dar m-a prins de încheietura mâinii. Palmele lui erau reci. M-au trecut și pe mine fiorii.

— Vreau să te ajut! am reușit să îngân.

Citește:  Vezi dacă îți place! Citește un fragment din ”Ready Player One”

— Atunci vino cu mine! mi-a șoptit. Dacă vrei să mă ajuți, oferă-mi tovărășia ta și haide să scriem istoria împreună. Gagarin va fi neînsemnat pe lângă noi. Noi nu vom părăsi doar planeta, noi vom părăsi universul.

M-am tras din strânsoarea lui.

— Îmi pare rău, nu pot.

*

Nu ne-am mai vorbit de atunci. În serile care au rămas până în ziua de 18 martie, l-am însoțit pe Macey în noua campanie de avertizare a localnicilor. Gigi nu a mai venit cu noi, nu mai avea timp. Deși nu mai acceptam cele câteva țigarete pe care militarul francez mi le păstra, prietenul meu, sau ce mai rămăsese din el, fuma încontinuu. Avea alte surse.

Gândul că-mi priveam pasiv cel mai bun prieten cum se stinge mă chinuia din ce în ce mai mult în acele nopți, dar odată cu el venea și acceptarea neputinței. Omul își alesese soarta, obsesiile nu îi veniseră din afară, erau ale lui. Fumul și minciunile nu au făcut decât să hrănească ceva ce era acolo, ceva ce fusese mereu acolo.

Dar ce fusese, oare, acolo? Nu o mare iubire pentru orice fel de mister, nu o minte sclipitoare care voia să folosească știința ca să-l ajute pe om să-și depășească limitele, să treacă dincolo? Merita un asemenea om o așa soartă? Și, mai ales, ce puteam face eu? A-l opri nu ar fi însemnat să mă împotrivesc visului său, să mă pun contra a tot ceea ce iubea, să-i fur misterul? Avea să moară într-o străfulgerare, urmărind un vis, mințit de niște escroci, escroci cu același vis, dar cu mult mai puțin curaj. Dar cum ar fi trăit dacă nu l-aș fi lăsat să o facă? Chiar și presupunând că așa ceva mi-ar fi fost la îndemână.

Când a venit ziua lui Emeraude, l-am privit cum intră în mantaua de oțel, purtând un costum anti-radiație și ducând un aparat de sudură cu baterii. Am sudat capacul împreună, el dedesubt, eu deasupra. Apoi macaraua l-a ridicat, l-a așezat în gogoloaia batiscafului, deasupra bobinei, alături de celelalte opt, prinse unele de altele cu arcuri tensionate la colțuri, și tunelul l-a înghițit.

M-au invitat și pe mine să stau în loja spectatorilor, dar i-am refuzat. La ora zece fix, când pământul s-a cutremurat din nou, eram în camera mea, citind scrisoarea pe care Gigi mi-o lăsase. Te rog să nu-mi ceri să ți-o reproduc, pot să îți spun doar că mă iertase. Și că mă ruga să mă asigur că, dacă nu se va întoarce, banii pe care-i strânsese vor ajunge la o actriță cu numele de scenă Emilia Rococo, destăinuindu-mi astfel singurul aspect al vieții sale personale dinaintea fugii din România pe care aveam să-l aflu, și anume că lăsase în urmă o soră și un nepoțel.

*

Dacă au surprins sau nu o imagine din gaura de vierme, nu știu. Știu însă alte trei lucruri: că Gigi nu s-a întors, că sora lui a primit banii, în forma unui inel cu diamant, de la un admirator anonim algerian, și că au repetat experimentul, la o scară mult mai mică, de nici cinci kilotone TNT, peste două săptămâni.

Amethyste.

Nu e atât de important pentru mine dacă o să crezi că ce s-a întâmplat pe 30 martie 1963 este adevărat. M-am ghemuit în cubul protector de metal, lângă filmul fotografic compact al lui Nelek, și am închis capacul peste mine. Am tras cea mai bună sudură continuă interioară de care eram capabil, apoi am așteptat în beznă. Zgomotele mi-au povestit cum ceilalți au făcut sudura exterioară, cum au așezat cubul în batiscaful hiperspațial și cum l-au purtat pe acesta prin tunel, în spirală, jos, tot mai jos, până la punctul zero, unde l-au depus lângă bombă.

Am așteptat, probabil nu mai mult de câteva zeci de minute, cu amintirea vie a unui arab înalt, slab și bărbos, cu o față care-mi era atât de cunoscută, spunându-mi cu o voce nazală, în română, să vin cu ei. Nu-mi aminteam în care dintre misiunile mele alături de Macey îl văzusem, nici nu-mi aminteam dacă francezul fusese de față sau nu, îmi aminteam doar vorbele arabului, glasul și chipul său… o versiune îmbătrânită a lui…

Bum!!!

Am văzut hiperspațiul. Cuburile cu scuturi ceramice s-au aplecat și s-au culcat unul pe celălalt, trase de arcuri, teseractul camerei obscure cvadridimensionale s-a închis peste cubul meu de metal, cum s-ar închide capacul unei cutii peste o fotografie. Lumina găurii de vierme a pătruns prin sfera cât o gămălie de ac și s-a imprimat, strat cu strat, în cărămida fotografică.

Alte amintiri nu păstrez între acest moment și cel în care ceata de nomazi m-a ridicat de pe nisip și m-a dus într-un cort, mi-a dat apă și mi-a oblojit trupul ars de soare.

Cum spuneam, poți să nu crezi această ultimă parte. Nici eu n-aș crede-o în locul tău. Poți crede că după „Bum!” m-am trezit cu o zi înainte de testul Amethyste, datorită unei anomalii temporale pe care eliberarea unei asemenea cantități de energie într-un spațiu atât de strâmt a zămislit-o, și am fugit. Sau poți crede că am fugit pur și simplu, că numai în vis am trecut prin explozia nucleară.

Poate că arabul bătrân a fost cine bănuiesc eu, poate că doar coincidența a făcut să întâlnesc un nomad care știa românește. Sau poate că el nu a existat niciodată în afara visului meu. Mi-e egal. Nu mă mai gândesc la asta.

Citește:  10 cărți fantasy de citit într-o viață

Știu doar că acum sunt acasă. Când tălpile picioarelor mi se afundă la fiecare pas, când sorb cu nesaț mirosul de piatră arsă, când îmi plimb privirile peste nemărginirea galbenă, când simt uscăciunea vântului pe buze și scrâșnesc nisipul între dinți, sunt acasă.

Exploziile au continuat trei ani, apoi s-au oprit. Dacă și-a găsit Corentin gaura de vierme sau a renunțat, nu voi afla niciodată. Totuși, tind să cred că a renunțat. Dacă ar fi găsit-o, probabil că aș fi aflat. Sau ai fi aflat tu. Contează prea puțin pentru mine. Rostul vieții mele nu a fost dezlegarea acelui mister. Și sper că și Gigi s-a împăcat cu gândul că nu a fost nici menirea lui.

Rostul vieții mele a fost să ajung acasă. Iar al lui, să mă aducă aici.

______________

[1] Pe 19 martie 1961 s-a semnat tratatul de la Évian-les-Bains, care a încheiat revoluția din Algeria.

[2] Robă purtată de populația arabă și berberă în MAGREB

[3] 9 soldați au primit doze uriașe de radiație datorită incidentului Beryl.

Facebook Comments