Fața nevăzută a lumii
Ilustrație de Tudor Popa

Peste 40 de ani îți va fi foarte greu să mai faci diferența între amintirile tale și cele ale altora, între experiențele tale și cele ale altora. Uneori, o să trăiești cu impresia că te-ai dizolvat între gândurile și senzațiile celorlalți. Adrian Mihălțianu, autorul romanului Epoca inocenței, ne spune în Fața nevăzută a lumii o poveste emoționantă despre importanța amintirilor și despre căutarea sensului vieții. Mai actuală ca oricând. (M.C.)

Fața nevăzută a lumii

Bătrânul simți deodată frigul mușcându-l de picioare, ca un lup înfometat. Știa senzația. Nu-și mai putea aduce aminte de unde, dar era o senzație familiară, de parcă ar fi trăit vreodată chiar experiența însăși – cea în care stai jos, chircit, cu ochii închiși, cu picioarele sub tine și cu capul între mâini, iar un lup îți dă târcoale și alege să te înfașce cu dinții de unul dintre membre, fricos și lacom totodată.

Se scutură. Nu era niciun lup prin preajmă. Era doar el, pe un șezlong pus la marginea unui foișor din curtea casei sale de la țară, sub un cer în care Calea Lactee strălucea înfiorător de frumos. Își verifică mintal temperatura sacului său de dormit în care se înfășurase. Era cea potrivită. De altfel, n-avea nici cum să fie altfel, având în vedere că sacul își regla automat temperatura în funcție de ce-i spuneau senzorii integrați. Și atunci?

„Ar fi cazul să mă întorc în casă”, își spuse bătrânul, însă știa că se amăgește degeaba. Nu frigul îl mușca, ci proasta circulație a sângelui, aceeași care-i dădea senzația de frig, aceeași care-l transformase într-un bătrân neputincios, cu tot cu naniții care-i curgeau prin vene și încercau să repare ce mai era de reparat. Din păcate, nu se inventase încă un leac pentru cei care aveau în jur de o sută de ani atunci când naniții apăruseră pe piață. ADN-ul lui era prea deteriorat, corpul său, prea slab, iar cei o sută douăzeci de ani ai săi erau acum prea mult pentru știința anului 2056.

Se uită încă o dată la stelele de deasupra sa.

„Oare sunt reale? Oare…”

Răspunsul îi veni instantaneu în minte, pentru că Mintul, interfața lui mintală purtată pe tâmple, îi ghici gândurile și-și făcu rapid datoria.

„Nu, Elias. În realitate e înnorat afară, așa cum a tot fost zilele astea și cum va mai fi încă o săptămână de aici încolo. Dar replic cu acuratețe modul în care arată cerul de deasupra norilor. Știu că-ți place tare mult.”

Bătrânul zâmbi trist. Știa dinainte ce avea să-i spună Mintul, dar parcă ar fi vrut să se înșele. Apa tot mai multă din atmosferă făcea ca zilele cu soare să fie tot mai rare primăvara, doar venirea verii secetoase risipind pâcla aia nesuferită. Numai unul dintre efectele neașteptate ale încălzirii globale…

Spectacolul din fața ochilor săi era maiestuos și-l făcea să se bucure ca un copil, de fiecare dată. Ce conta că era inventat de Mint? Iar aici, pe dealurile Transilvaniei, unde se refugiase cu patruzeci de ani în urmă, cerul nopții părea că-l așteaptă cuminte.

„Va veni și noaptea aia în care voi pleca spre tine. Mai am puțin.”

Era pus, totuși, în fața unei dileme. Dacă nu se ridica de pe șezlongul pe care se cuibărise cu vreo oră în urmă, risca să înțepenească de tot, cu toți naniții lumii din sânge. Dacă apela mintal un android de asistență, ar fi fost alertată și o asistentă umană, iar el chiar nu mai putea suporta asta – ar fi venit fie posomorâta aia de Florica, fie nebuna aia de Magdalena. Nu, mai bine să aștepte, poate naniții își vor face, totuși, treaba…

Citește:  Cele mai puternice personaje feminine din cărțile și filmele F&SF
Erau doar câțiva bătrâni din România care reușiseră să ajungă la vârsta asta grație nanomedicinei, dar la nivel global erau câteva mii. Iar generațiile mai tinere cu doar treizeci de ani aveau șansa să atingă o sută douăzeci de ani într-o proporție de zece ori mai mare, prin manipulări genetice la care corpul său n-ar mai fi răspuns.

„Cui îi mai pasă?”

Stelele își pierdură strălucirea, topindu-se treptat în marea de nori de deasupra capului său. Mintul era în stare și de subtilități de-astea, prin care-i dădea „stingerea”. Fără îndoială, undeva, într-o companie IT din China, un programator se simțea tare mândru de micile manipulări de care era în stare creația lui.

Dar lui chiar nu-i mai păsa. Trăise prea mult ca să nu învețe să accepte compromisurile și să se bucure de fiecare moment. Adus înapoi din groapă de cel puțin cinci ori în ultimii patruzeci de ani, învățase să accepte lucrurile așa cum erau. Uneori, păreau scrise cu penița unui scriitor mereu binevoitor cu el. Alteori, păreau niște mâzgălituri incoerente ale unui dramaturg beat. Cu bune, cu rele, le acceptase pe toate. Dar faptul că nu prea mai putea distinge între propriile-i amintiri și cele generate de blestemata aia de interfață mintală îl întrista profund.

„Ce rost are să trăiesc atât? Au murit toți… Iar eu stau aici și privesc un cer fals, incapabil să mă mișc fără roboți. Ce rost, ce rost are?”

Își închise ochii. Parcă începea să-i fie mai cald. Din ce în ce mai cald. Ca atunci când…

Își deschise ochii. În fața sa era un soare uriaș, care-l dogorea până în cele mai ascunse măruntaie. Dar era o fierbințeală plăcută, nu una dureroasă. Își puse ochelarii de soare la ochi și plescăi a relaxare pe șezlong. Era pe malul mării, iar mirosul de spumă și alge îi gâdila nările. Se linse pe buze – erau sărate. Chicoti. Era în stațiunea lui preferată de la malul mării. Iar starea aia de slăbiciune generalizată din întreg corpul pe care o ai atunci când te lași ars de soare era atât de plăcută, încât lăsă să-i scape un ușor geamăt de mulțumire.

Deodată, se auzi un strigăt. Încercă să-l ignore. Era țipătul unei fetițe. Încercă din nou să-l ignore. Apoi lumea dimprejurul său, de pe plajă, începu să se agite și să strige, unii chiar alergând într-o anume direcție. Se ridică în capul oaselor, mijind ochii. Undeva, în dreapta, niște bărbați fugeau spre o barcă răsturnată de valuri. De sub ea, ieși un bărbat ținând o fetiță pe brațe. Probabil chiar fetița care țipase.

Într-un târziu, luptându-se cu valurile, bărbatul ajunse la mal, îi depuse trupul inert pe nisipul ud și un alt bărbat începu să-i acorde primul ajutor, încercând să o facă să respire. El rămăsese țintuit locului în tot acest timp. Cu siguranță alții sunaseră deja la urgențe. Cu siguranță cei deja adunați în jurul fetiței știau ce să facă. El nu știa să ofere primul ajutor, iar prezența lui acolo mai mult ar fi încurcat lucrurile.

Trecură câteva minute agonizante, în care nu mai putu vedea nimic din cauza mulțimii adunate la vreo cincizeci de metri de el. Între timp, barca răsturnată – una pneumatică veche, neagră – ajunsese la mal. Toți ochii erau ațintiți asupra fetei, dar el se uită puțin mirat la ea. Parcă ieșea ceva de dedesubt…

Se ridică rapid în picioare și începu să alerge din ce în ce mai tare spre barcă, trecând pe lângă mulțimea adunată în jurul fetiței, fiind chiar nevoit să dea câțiva privitori la o parte pentru a ajunge cât mai repede.

Își folosi toată forța pentru a sălta barca pe o parte, și se cutremură. Legat cu o centură de siguranță de ea era trupul unui bărbat, pe care salvatorii nu-l văzuseră atunci când se aruncaseră după fetiță, probabil și pentru că bărbatul era practic lipit de fundul bărcii. Era vinețiu la față.

Îl trase rapid pe mal, țipând după ajutor. Nu știa ce să facă. Brusc, o femeie apăru lângă el, se aruncă asupra bărbatului și începu să-i facă masaj cardiac. Apoi alți salvatori veniră, dându-l la o parte. Pe undeva, deasupra capetelor lor, o dronă de salvare deja ajunsese la fața locului. Dar avea loc doar pentru o persoană, iar salvatorii din preajma fetei se dădură la o parte, ca la un semn, să-i facă loc.

Drona se poziționă deasupra fetei în câteva zeci de secunde agonizante, în care împroșcă cu nisip pe toată lumea din cauza elicelor sale. Apoi din dronă coborâră niște membre speciale care se lipiră de gura și nasul fetei, precum și de pieptul său plăpând. O voce preînregistrată se auzi din dronă, ordonându-le să se retragă rapid la câțiva metri mai încolo, apoi îi aplică fetei un șoc electric. Apoi încă unul. Apoi… trupul fetei se învioră brusc, iar prin tubul dronei conectat la gura ei țâșni lichid. Era salvată!

Drona autonomă își conectase între timp alți senzori la trupul fetei, înconjurând-o ca într-un cocon. Apoi se repezi înapoi înspre ceruri, cu fată cu tot, țâșnind imediat spre cel mai apropiat spital, în ciuda semnelor disperate ale celor de pe plajă, care încercau să-i explice că bărbatul care era, cel mai probabil, tatăl fetei, avea și el nevoie de ajutor.

Din păcate, salvatorii bărbatului începuseră să obosească, iar acesta nu dădea semne că și-ar reveni. Se simțea complet neputincios, scrutând, la fel ca toți ceilalți, cerul. Nu avea să mai vină nicio dronă. În ziua aia blestemată, o fată avea să rămână orfană.

Sentimentul de frustrare era copleșitor.

„Azi, lucrurile ar sta cu totul altfel”, se gândi el. „Azi, naniții ar oxigena automat sângele și l-ar dirija singuri spre creier, fără să mai fie nevoie de bătaia inimii. Plus că ar reporni-o imediat. Și ar activa imediat zonele din creier care comandă respirația, ba poate chiar ar prelua controlul asupra salvatorilor și le-ar indica exact manevrele de resuscitare pe care să le facă…”

Citește:  Desenatorul romanului grafic ”V for Vendetta” vine în România
Se trezi. Nu mai era pe plaja pe care fiul său cel mare fusese martorul acelei tragedii, nu-și mai amintea cu câți ani în urmă. Cu mulți, mulți ani în urmă, prin anii douăzeci, când încă mai mergea la mare, atunci când binevoia să-l ia și pe el cu mașina. Evident, Rafiq, fiul său, și-a ținut amintirile pentru el, așa cum interiorizase totul până atunci. Dar, într-o zi, bătrânul îi descoperise casca sa de memorie printre lucrurile vechi din pod, și și-o pusese pe cap. În ea fusese salvată această amintire – și doar ea! Cu atât mai rămăsese de la fiul său cel mare…

Zâmbi trist, înconjurat de întunericul nopții de decembrie. Sacul său compensa din plin senzația de frig resimțită de creier, pentru că asta-i transmiseseră naniții din sângele său, dar acum îi era prea cald. Sistemele astea, oricât ar fi fost de avansate, încă mai aveau de învățat.

Oftă. Fiul său biochimist, atât de ocupat cu lupta contra naționaliștilor ajunși la putere în anii douăzeci, în fapt niște hoți nenorociți, întinși ca o ciumă în toată lumea. Fiul său, atât de ocupat să-și facă un nume, să rezolve toate relele țării sale adoptive, apoi să emigreze învins și să-și refacă viața într-un colț obscur al Germaniei, în care se dădea drept român, iar nu sirian, pentru a fi discriminat un pic mai puțin.

„Ți-ai dedicat toată viața oamenilor, ai fost altruist, ai dat totul din tine, iar ei ți-au răsplătit cu vârf și îndesat, Rafiq. Și cu ce folos?”

Se stinsese din viață acolo, la doar optzeci de ani, refuzând tratamentul experimental cu naniți care i-ar fi vindecat cancerul de pancreas și i-ar fi permis să trăiască în continuare. Ceruse doar să fie ars, iar cenușa să-i fie risipită în mare, în același loc în care se întâmplase nenorocirea aia.

Obișnuia să se contreze cu Rafiq pe tema scopului vieții – și mai ales a lipsei acestuia. Când îl pierduse, nu plânsese prea mult, pentru că diferența de vârstă dintre ei era de doar treizeci de ani și știa cât de lipsite de sens îi fuseseră aceste ultime trei decenii.

Rafiq îi tot repeta să se preocupe și el de alții, să nu mai fie atât de absorbit de propria lui persoană.

„Uite, poți rămâne mereu în amintirea altora prin faptele tale bune, tată! Și o să vezi că asta-ți va aduce multă fericire!”

Când pierise Rafiq, bătrânul ar fi vrut să-l trezească și să-i replice acid că a fost la fel de nefericit în altruismul lui fără limite pe cât fusese el în egocentrismul său.

„Ai fost ca valurile mării, băiete. Tot ce ai adus în viața altora s-a măcinat demult în negura uitării. Scopul vieții tale s-a irosit la fel ca spuma mării bătută de vânt. Iar acum, mai trăiești doar în mintea unui bătrân neputincios. La ce bun?”

Chiar, când fusese ultima dată când ajunsese el însuși la mare?

Nu-și mai putea aduce aminte exact. Amintirea asta a fiului său cel mare era cea mai puternică. În mod sigur cu cel puțin patru ani în urmă, când iernile începuseră să fie din nou reci, verile să se scurteze brusc, iar bătrânii ca el primiseră din nou dreptul să stea un sfert de oră pe plajă, încălziți de razele soarelui, care redeveneau ucigașe abia spre prânz. Dar tot la fel de bine puteau să fie șase, șapte ani… Cine să-și mai aducă aminte?

Se uită spre casă. Din foișorul pe marginea căruia stătea în șezlongul său, ar fi avut de parcurs doar vreo șase metri până înăuntru. La nevoie, putea chema mintal scaunul cu rotile, iar acesta s-ar fi adaptat imediat ca un exoschelet și l-ar fi cărat cu ușurință până în cameră. Dar ar fi transmis chestia asta și spre centrul medical, iar el n-avea chef de întrebări ipocrit de preocupate de la asistente la unsprezece noaptea.

Casa asta, moștenită de la nora fiului său cel mic, laolaltă cu toate celelalte beneficii. Casa asta, pe care ajunsese să o urască, pentru că nu voia să moară înăuntru, ci, dacă era cazul, atunci când i-ar fi venit în sfârșit ceasul, chiar acolo, în foișorul din curte. Chiar, de câți ani stătea aici, singur? Nu mai știa.

Își iubise nora. Tot timpul apăreau scântei între ei, așa cum se ciondănise și cu Rafiq, dar învățase să o aprecieze tot mai mult, mai ales de când…

 

Se sperie. Dinspre casă venea fiul său cel mic, ironic ca întotdeauna.

„Iar stai până târziu aici, tată? Știi că plec abia mâine, nu?”

„Da, dar îmi place să mă uit la stele și să-mi închipui drumul pe care-l faci tu până la Hiltonul din cer.”

„Ți-am zis că mâine plec pe Lună, tată, nu la Hilton. La Hilton am fost acum trei săptămâni. Ții minte? Cu mizeria aia de conferință de presă…”

„Ah, te rog să mă ierți, cum am putut confunda cele două?” îi răspunse el ironic.

„Și, oricum, ți-am rezervat o conexiune separată. O să poți vedea și simți totul ca și când ai fi acolo. Ți-am partajat și gândurile, mă rog, alea pe care reușește rahatul ăsta să le transmită mai departe. Tot ce trebuie să faci e să-ți pui casca asta pe cap. Dar vezi să nu stai conectat mai mult de jumătate de oră. O să amețești, și la o sută de ani nu e chiar OK.”

Râseră amândoi ca niște copii, deși Sami, mezinul său, abia împlinise 55 de ani. Apoi fiul său plecase să se culce. Avea o zi grea în față, cu cele douăsprezece ore cât dura drumul spre Lună. Iar el rămăsese în foișorul de sub stele, privind prin acoperișul său de metal transparent.

Își închise din nou ochii. Se făcu comod în scaunul său de la clasa Economy și așteptă obișnuita zdruncinătură de după aprinderea motoarelor rachetă. Bine înfipt în scaun, începea să simtă deja obișnuitele furnicături pe spinare cauzate de statul îndelungat pe spate – deși scaunele culisaseră cu spătarele la orizontală de abia zece minute, el avea întotdeauna o problemă cu sistemul ăsta, în care stăteai ca pe un scaun de ginecologie înaintea lansării.

Se uită în jur, plictisit, și se mai destinse un pic. Își alesese, ca de obicei, scaunul de la culoar. Lăsa pifanii să stea la „geam” – în fapt, un ecran digital care prelua imagini din exteriorul rachetei. Și, cum ecranul era compus dintr-un film digital de sub un milimetru grosime, se amuză un pic pe seama cuplului de îndrăgostiți de lângă el, atât de fascinați de ceea ce se petrecea în jurul rachetei. Se uitau pe ecran ca și cum s-ar fi holbat printr-o fereastră la vânzoleala de dedesubt – roboții se îndepărtaseră de imensul cilindru de material compozit, iar cei care-i însoțiseră pe pasageri stăteau acum la o distanță apreciabilă, de unde le făceau cu mâna, doar-doar or fi capturați de vreo dronă video și proiectați pe uriașul ecran aflat în dreapta rachetei.

Se auzi un bip, iar centurile de siguranță li se strânseră pe corp, spre emoția nespusă a fetei de lângă el – era clar primul ei zbor! Se uită și în stânga lui, acolo unde o doamnă între două vârste închisese ochii, înșirând niște mătănii între degetele mâinii drepte. Mătăniile erau legate de mâna ei, avu grijă să verifice asta, nu de alta, dar dacă ar fi fost libere, ar fi putut lovi pe cineva.

„Pregătiți-vă de lansare! Pornim în 10, 9, 8…”

Căscă. A câta călătorie în spațiu anul ăsta? A cincea? A șasea? Nu mai știa exact. Așa cum stătea pe spate, privind spre celelalte cinci rânduri aflate în fața sa, se gândi că erau cam multe, oricum, și că ar trebui să ceară un bonus de epuizare fizică – de fiecare dată se întorcea stors de pe orbită, indiferent că era vorba de auditurile făcute stației orbitale Hilton, de observatorul astronomic Tyson sau de deplasările pe Lună.

„7, 6, 5”

„Omul nu e făcut să fie în spațiu, asta e clar.”

Acest du-te vino permanent îl mai adusese o dată în genunchi, cu vreo trei ani în urmă, când sărea pe orbită cam o dată la două săptămâni. Fusese complet epuizat, zăcuse la pat două luni, iar medicul îi prescrisese un tratament complet cu naniți experimentali, singurii capabili să-i rezolve simultan epuizarea, semi-paralizia feței și depresia. Acum o lăsase mai moale, dar cei 55 de ani ai săi își spuneau cuvântul.

Sami era celebru în industria aerospațială și câștiga extrem de bine. Dacă Rafiq ar fi fost în stare să dea și haina de pe el, Sami investea atent și muncea douăzeci de ore pe zi, fiind celebrat în industrie drept unul dintre liderii de viitor.

Dar el obosise, iar toată alergarea asta în jurul Pământului i se părea, din ce în ce mai mult, fără rost.

„E timpul să termin cu tâmpenia asta și să mă retrag. Nu, Diana? Luăm o căsuță la poalele Alpilor, feriți de căldură…”

„4, 3, 2”

Tinerii din dreapta lui se țineau înfricoșați de mână, doamna de vizavi înșira cât putea ea de repede mărgelele, iar el înghiți atent. Ar fi ales cu bucurie să se pensioneze, însă trebuia să recunoască, țopăiala asta orbitală îi plăcea încă la nebunie. Devenise dependent de ea. Și, atât timp cât era plătit regește pentru auditurile de inginerie pe care le făcea stațiilor spațiale, trebuia să profite. Să mai tragă un an, maximum doi. Apoi era OK să se retragă și să-și vadă de viață împreună cu Diana, soția lui. Oricum roboții aveau să-i ia locul, până la urmă.

Deocamdată se pregătea de g-urile pe care urma să le resimtă. Și care rupeau întotdeauna monotonia acestui stil de viață.

„1, aprindere!”

Citește:  Ce am aflat despre benzi desenate de la românul care lucrează pentru Marvel, DC Comics și Soleil
Cilindrul se zgudui cu putere, apoi începu să se înalțe spre cer, cărând cu el cei treizeci de pasageri și cei cinci membri ai echipajului. Tinerii amuțiseră, lumea strângea din dinți, dar el se relaxă. Era exact lucrul pe care trebuia să-l faci dacă voiai să treci mai ușor peste accelerația de 1.25 g cu care se desprindea racheta de pământ. Deja îi zbura mintea în altă parte. Avea atâtea de făcut!

Trepidațiile rachetei încetară treptat, iar g-urile se măriră, pe măsură ce nava spațială devenea tot mai ușoară în urma arderii combustibilului, iar rezistența atmosferică devenea irelevantă. Erau acum cu toții afundați în scaune, supuși unei accelerații de 3 g.

După câteva minute extrem de lungi, arderea se opri, iar pasagerii se simțiră deodată extrem de ușori, doar centurile de siguranță împiedicându-i să plutească prin cabină. Novicii scoteau țipete de uimire la vederea planetei aflate acum undeva sub ei. Intraseră pe orbită!

Înconjurară Terra o dată și jumătate, cât timp computerele de bord manevrau nava pentru a o cupla cu rezervorul gigantic de carburant venit dinspre Lună. Până în urmă cu cinci ani, drumul spre satelitul natural al pământului dura ca pe timpuri, aproape trei zile, pentru că economia de carburant era cea mai importantă, iar baletul cosmic presupunea propulsarea prin forțe proprii până în punctul în care Luna începea să atragă prin propria-i gravitație nava, încet cu încetul.

Dar industria de pe Lună producea acum suficient carburant cât să fie trimis către stația de alimentare din punctul Lagrange 1 și, de aici, să fie pus pe navele venite dinspre Terra. Acestea erau apoi accelerate din nou, spre Lună, scurtând foarte mult durata drumului, la capătul a trei ore de ardere. Apoi urma decelerarea, sensibil mai abruptă, racheta învârtindu-se cu motoarele spre Lună pentru a frâna cât mai repede.

Se pierdea senzația aia incredibilă de microgravitație, g-urile resimțite fiind, în medie, de trei ori mai mari decât la nivelul solului, dar nava asta nu era numită degeba Lunar Express. Turiștii anului 2036 erau grăbiți să exploreze Luna, nu să se bucure de microgravitația din spațiu.

Manevrele de conectare la rezervor erau acum terminate, iar motoarele rachetă fuseră aprinse din nou. Pentru un moment, îi păru rău de imaginea plutitoare a planetei albastre de sub ei. Urma partea cu adevărat neinteresantă a călătoriei, cea în care planeta devenea din ce în ce mai mică, Luna, din ce în ce mai mare, iar pasagerii novici, din ce în ce mai extaziați.

În total, prea multe ore de stat fixat în scaun. Ar fi vrut să doarmă un pic.

„Tată, Diana nu e conectată, azi e plecată cu jurnaliștii ăia. Să-i spui, te rog…”

Atât mai auzise de la fiul său cel mic. Atât mai simțise și văzuse prin lentilele sale de contact digitale și prin interfața sa mintală care se deconectase brusc. Fusese, prin intermediul versiunii primitive a Mintului, chiar în spațiu, în mintea fiului său. Apoi, într-o clipită, era din nou pe pământ, cu o cască inutilizabilă pe cap. Iar fiul său…

În cer, drama durase câteva zile bune. Ceva întrerupsese comunicațiile cu racheta, iar el nu mai reușise să se conecteze defel. Racheta, avea să se afle mai târziu, fusese lovită de un micrometeorit, probabil de un deșeu spațial rămas de la precedentele și prea desele lansări, iar cabina echipajului fusese deschisă spațiului, ucigându-i instantaneu pe piloți și distrugând antenele de comunicații.

Nava însă își urmase drumul, cu cabina pasagerilor intactă, pentru că secțiunea de pilotaj era separată etanș. Din păcate, computerele care gestionau întreaga navă se aflau tot în partea din față și fuseseră scoase din uz de impact, așa că, după cele patru ore de ardere, racheta nu se mai întorsese cu motoarele spre Lună, ci își continuase drumul, cu peste 60.000 de kilometri pe oră, în hăul spațiului.

Computerul cu inteligență artificială de la Controlul Misiunii nu reușise să reia controlul asupra navei, așa că aceasta atinsese, atunci când își epuizase carburantul, peste 80.000 de kilometri pe oră, gonind departe de orbita Lunii, fără a mai putea fi oprită.

Tot felul de soluții fuseseră încercate, însă, la capătul unei săptămâni îngrozitoare, oamenii de știință se dăduseră bătuți. Distanța era pur și simplu prea mare pentru ca vreo navă de pe Terra, Lună sau Marte să reușească să ajungă din urmă nava scăpată de sub control. Iar rezervele de oxigen, apă și mâncare erau suficiente doar pentru șase zile, având în vedere cele doar douăsprezece ore cât se aștepta să dureze călătoria între Pământ și Lună.

Târziu, după aproape doi ani, când nava înconjurase soarele de două ori și revenise într-o zonă mai apropiată, reușise o sondă autonomă să se atașeze de ea și să recupereze câteva lucruri. Pasagerii, printre care și fiul său, fuseseră găsiți criogenizați, chirciți în scaunele lor, în care muriseră delirând din cauza lipsei de oxigen, cu mult înainte ca frigul să le înghețe corpurile pentru totdeauna.

Unele dintre rude ceruseră mostre de ADN pentru a-și clona persoanele iubite. Altele, în special părinții tinerilor căsătoriți plecați într-o lună de miere nesfârșită, ceruseră mostre de spermă și de ovule înghețate, care fuseseră apoi dezghețate în laborator, fiind concepuți copii purtați apoi de mame surogat până la naștere – măcar să le rămână moștenirea genetică aici, pe pământ. Puțini avuseseră însă curaj să ceară Minturile de pe capul celor dragi, pentru că nu voiau să fie părtași la agonia ultimelor lor zile.

Unii, dezgustători, le vânduseră amintirile marilor tabloide, iar acestea dezvăluiseră întreaga groază, urmată de resemnare, a celor de pe navă. Fusese o săptămână tristă, iar impactul asupra turismului spațial durase câțiva ani.

Bătrânul nu știuse ce să facă, dar nora lui decisese că bărbatul ei murise făcând ceea ce-i plăcea, și că nu era cazul să-și bată joc de moștenirea lui sau să se uite la grozăviile din amintirile altora. Preferau să-și aducă aminte de omul iubit de ei așa cum fusese când era fericit.

Nu erau singurii, pentru că cei mai mulți aleseseră să-i lase pe cei morți să se odihnească în pace în spațiu. O ceremonie scurtă fusese ținută de la distanță, sonda se decuplase, iar nava fusese lăsată să-și vadă de orbită ca să-și urmeze, ca un mormânt spațial, drumul său de milenii în jurul Soarelui.

O a zecea planetă. Un cavou orbital păstrat ca o adevărată capsulă a timpului. O amintire a faptului că oamenii, totuși, nu erau făcuți pentru spațiu. Iar de atunci, se uita mereu spre stele, încercând parcă să comunice cu fiul său, aflat acolo, în ceruri.

El solicitase, totuși, Mintul lui Sami, dar nu avusese niciodată curajul să-i descarce ultimele amintiri salvate în el. Ce rost ar fi avut? Iar nora sa, nici atât. Îl donase autorităților și considerase subiectul închis.

„Cât ai mai muncit, măi băiete. Cât te-ai zbătut, cât ai fost de apreciat! Și cine te mai ține minte acum, treisprezece ani mai târziu? Vânare de vânt…”

Își deschise din nou ochii, de data asta apucându-l un puseu de tuse. Era clar, nu mai putea rămâne pe șezlongul de afară, cu toată căldura sacului de dormit adaptabil. Nici nu apucă să dea ordinul, că scaunul cu rotile robotic apăru rapid din casă. Undeva, în orașul aflat la zece kilometri de casa bătrânului, o asistentă primea o atenționare care-i făcea să vibreze un pic mâna. Moșul de care avea grijă și care nu mai binevoia să crape era din nou neputincios. Așa nu se mai putea. Ar fi trebuit transportat de mult la un azil cu personal specializat. Asistenta decise să ignore notificarea. N-avea decât să se descurce singur.

„Oare ce a fost în mintea ta, în sufletul tău, băiete? Să mori așa, încet, cu disperarea de a ști că nu ai scăpare…”

Se chinui să se rostogolească în scaunul de rotile desfăcut acum ca un pat, apoi își dădu seama că nu-și desfăcuse sacul de dormit din jurul corpului. Se chinui câteva momente bune să apese pe butonul fermoarului și reuși, într-un sfârșit, iar acesta se desfăcu singur. Se rostogoli pe scaunul robotic. Cu fața. Imposibil ca acesta să se strângă la loc, acum, așa că se răsuci cu greu pe spate. Răsuflă ușurat când patul de sub el îl prinse cu brațele sale robotice acoperite cu gel moale și mătăsos și se transformă în scaun, pornind apoi spre casă. Greu e să fii neputincios!

„Oare de ce-mi amintesc doar ce ați trăit voi, măi băieți?”

Poate că asta era ce voia Mintul să-i aducă aminte. De obicei nu se întâmpla așa ceva, pentru că dispozitivul de pe tâmplele sale era programat să-i ofere alinare și gânduri plăcute. Cel puțin în ultimul timp, nu avea amintiri din astea, traumatice. Dimpotrivă. Ceilalți doi fii ai săi aflați încă în viață, nepoții și nepoatele sale, o mulțime, îi trimiteau cele mai vesele amintiri ale lor, iar el se delecta cu ele până seara târziu. Apoi își punea filmele sale preferate, din anii ’30, ultimii ani în care filmele nu erau interactive, ci doar o poveste spusă cap-coadă de un regizor și un scenarist.

Dar nu reușea să-și aducă aminte lucruri din viața lui. Atât de neînsemnată fusese? Atât de lipsită de sens? De când îi muriseră cei doi fii, la o mică diferență unul de altul, parcă își pierduse orice scop în viață. Iar uneori simțea remușcări și pentru că o tratase pe soția fiului cel mic cu răceală, deși femeia îl îngrijise cum putuse mai bine, înainte de a o apuca și ea pe drumul fără de întoarcere, cu un an în urmă. Ceilalți doi băieți îl vizitau din când în când, zburând special pentru asta, fără a-l convinge să se mute cu unul dintre ei, însă.

Rămăsese singur și fără de rost. Dar încă viu.

Naniții și Mintul transformaseră lumea în doar două decenii mai mult decât o făcuseră vaccinurile, antibioticele, televiziunea și internetul pe vremea lor.

Dacă ai fi avut norocul să fii încă sănătos, indiferent de vârstă, la începutul anilor patruzeci, intervenția foarte bine țintită a naniților elimina cancerul, curăța arterele și repara organele, lungindu-ți viața până la limita celor o sută douăzeci de ani – prag de la care doar viitoarele manipulări genetice puteau face diferența. Iar Mintul îți permitea să vezi și să simți, ca și când ai fi fost acolo, ceea ce vedeau și simțeau milioane de alte persoane, cât timp acestea partajau aceste informații cu tine.

Criminalitatea scăzuse dramatic, pentru că nimeni nu mai voia să fie detectat din simpla citire a amintirilor salvate în cloud. Oamenii deveniseră mai empatici, mult mai empatici, pentru că nu doar că vedeau lumea prin ochii altora, ci și simțeau odată cu ei. În plus, puteai experimenta lumea – sau lumile, atunci când te conectai la dronele spațiale sau la telescoapele uriașe – prin toate cotloanele ei, stând liniștit în patul tău.

Pentru un moment, se temu că Mintul său, mereu atent la starea sa de spirit, îi va servi o amintire de prin vreun film din ăsta interactiv, în care scenariul era atât de complex, încât fiecare spectator avea propria sa versiune, apoi relua totul de la capăt pentru a vedea cum povestea se transformă în funcție de interacțiunile diferite cu personajele.

Mulți își foloseau Minturile doar pentru astfel de fantezii. Erau atât de imersive, încât de multe ori uitai dacă erau realitate sau vis. Poate de acolo îi venise și amintirea aia cu lupii. Cine mai știa?

Ajuns în casă, robotul îl depuse cu grijă în pat. Din peretele de la capul patului, două tuburi își găsiră singure drumul spre cele două branule de pe mâinile sale, conectându-se și începând să-i filtreze sângele.

„Bogăția e un blestem” își spuse bătrânul, regretând mai degrabă lașitatea de a nu-și pune capăt zilelor, iar nu banii care-i permiteau accesul la astfel de tratamente.

Nu fusese niciodată bogat materialicește. Muncise pe brânci în Alep, vânzând covoare în vechiul oraș, chiar și la șaptezeci de ani. Apoi venise războiul civil și fugise în Turcia, unde încercase, alături de copiii săi, să supraviețuiască de pe o zi pe alta. Băieții emigraseră apoi în Europa, chemându-l după câțiva ani și pe el, tocmai când împlinea optzeci de ani.

Îi educase bine, îi ținuse la facultăți în Siria din banii de pe covoare, așa că amândoi își găsiseră rapid de muncă și își refăcuseră viața pe care o pierduseră în războiul civil. Chiar dacă erau cu toții deja trecuți de patruzeci de ani, erau niște ingineri foarte buni, așa că prosperaseră suficient de repede încât să-l susțină financiar și pe el. Ca să nu le fie o povară, el alesese să se mute în România, acolo unde putea trăi ieftin și bine printre britanicii, spaniolii și italienii care invadaseră Transilvania cu casele lor de vacanță.

Dar banii adevărați veniseră abia după moartea lui Sami în spațiu. Asigurările plătiseră peste un milion de credite, iar investițiile inteligente făcute de nora sa înzeciseră suma în doar câțiva ani. Boom-ul economic de după criza economică de la finalul anilor patruzeci îi ajutase mult.

„Și ce folos? Ce folos să trăiesc atât, dacă tot ce mi-a rămas sunt amintirile celor dragi sau ale altora? Ce am făcut eu toată viața mea să merit să trăiesc atât, fără niciun rost? Nici măcar amintirile mele nu mi le mai pot scoate la iveală…”

Oftă.

Poate că Rafiq avea dreptate. Să-și fi dedicat viața altora… Dar și Rafiq murise nefericit. Sami, în schimb, nu apucase să se bucure de pacea pe care o tot amânase, mai muncind un an, și încă un an. Ceilalți fii ai săi îi erau mai îndepărtați, dar erau și extrem de religioși, iar el nu se regăsea absolut deloc în modul lor de viață. Da, era singur. Singur.

Își închise din nou ochii. Tuburile din perete îl și hrăneau cu tot ce avea nevoie – alesese să mănânce doar la prânz, pentru că în rest se simțea prea obosit. Iar hrana asta a anilor cincizeci, sintetizată aproape în totalitate în laboratoare, nu-l atrăgea defel. Îi oferea toți nutrienții de care avea nevoie, era gustoasă atunci când dorea să fie (în realitate, Mintul său compensa lipsa de gust prin stimularea anumitor centri nervoși din creier, iar astfel mâncarea nu era nici prea sărată, nici prea dulce) și era și prietenoasă cu mediul.

Dar el o ura din tot sufletul. Oricât de atent erau replicate, Lakhma nu avea gustul pâinii de Damasc, iar makdousul, hummusul și baba ganoujul, nici atât.

Simți deodată un val de bucurie străbătându-l ca atunci când era copil și vedea Marea Mediterană, la Tartus. Probabil pentru că se gândise la mâncarea de acasă, iar asta-i adusese aminte de copilărie. Copilăria aia uitată de multă vreme.

Dar nu era la Tartus acum, ci în partea cealaltă a globului, în Belize, sub apele incredibil de albastre de deasupra recifurilor de corali! Iar vederea miilor de pești colorați îi făcu inima să bată din ce în ce mai repede.

Recifurile fuseseră la un pas de moarte în anii douăzeci. Dar apoi, eforturi susținute de refacere a acestora prin replantare și protejare îi aduseseră din nou la viață, parțial. Fusese, literalmente, o luptă pe viață și pe moarte. Din fericire, viața izbândise, iar acum Zain, unul dintre stră-strănepoții săi, îi trimitea în timp real ce vedea și ce simțea în scufundarea făcută la începutul unui apus de soare.

O lumină magică pentru un băiețel de doar doisprezece ani. O lumină magică și pentru un bătrân de o sută douăzeci. Iar bucuria resimțită de copilul care înota printre peștii din Belize era acum și în mintea și sufletul bătrânului întins pe patul căsuței sale singuratice din partea cealaltă a planetei.

Mintul său îi simțise tristețea și îi făcuse legătura instantaneu. Iar acum, nepotul său vedea în colțul ochiului drept că, pe lângă ceilalți două sute și ceva de oameni conectați la feedul său live, era și stră-străbunicul său. Nu știa multe despre el, pentru că se conecta foarte rar, dar se simți îmboldit să-l binedispună.

„Hei, străbunicule, ia uite ce știu să fac!”

Copilul îi vorbea de sub apă folosindu-și doar mintea, pentru că Mintul său îi putea citi gândurile, transmițându-le apoi în mod articulat către destinatarul ales. Deodată, Zain făcu două tumbe sub apă și apoi se repezi spre soarele portocaliu care încălzea încă aerul de la suprafață, țâșnind cu putere din apă într-o explozie de veselie.

Bătrânul simțea acum gustul sărat al apei pe buze, auzea țipetele păsărilor de deasupra recifurilor de corali și chiar tremura un pic din cauza apei destul de reci pentru această perioadă. Asta nu mai era o amintire. Era o transmisie live. Era ca și când ar fi fost acolo!

Se înveli cu pătura pentru a-și reveni, și îi zâmbi puștiului. Nu era în stare să-i comunice ceva folosindu-și doar mintea, așa cum o făceau în mod natural copiii de vârsta lui Zain, dar îi șopti, dregându-și vocea.

– Ești incredibil, Zain! Ai crescut atât de mare!

Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar îl apucă un puseu de tuse, așa că-și întrerupse microfonul, iar puștiul se repezi din nou să se scufunde, cu energia și nepăsarea tipică unui băiat care n-are niciun fel de grijă sub soare.

„Multă sănătate, străbunicule, eu mă duc să filmez niște pești!”

Când termină de tușit, Elias se întoarse cu mintea spre nepotul său, dar, spre surprinderea lui, era acum în Alep, pe străzile vechiului oraș, exact acolo unde copilărise!

Distrus în timpul războiului civil, orașul vechi fusese reconstruit târziu, abia la mijlocul anilor patruzeci. Iar bătrânul îi străbătea acum străduțele întortocheate privind lumea prin ochii unui alt copil.

Vânzătorii de covoare își dormeau somnul tihnit de la amiază, întinși pe stivele de covoare și carpete ce se ridicau până aproape de tavanul vechilor clădiri din Al-Madina, piața medievală acoperită a orașului. Narghilelele și paharele pe jumătate goale de ceai erau lăsate alandala pe măsuțele din lemn brut, iar el se apropia tiptil de bărbatul care sforăia într-o rână, în relativa răcoare a magazinului umbros, înconjurat de covoarele sale.

Simți din nou în nări acel miros care-i marcase întreaga viață – chilimurile viu colorate și plăcute la atingere, covoarele persane mirosind puternic a lână, ștergarele pregătite pentru a împodobi o masă sau un divan… Era în Paradis!

Bărbatul îl simți și deschise ochii. Era tatăl lui! Iar din spatele său auzi o voce de femeie. Shukran, mama sa care-l adusese acolo, îl mângâia pe creștet și-i șoptea ceva. Vorbe de dragoste de mamă, ale căror cuvinte nici nu mai trebuia să le audă, pentru că emoția transmisă de ele era mult mai puternică.

Tatăl său îl trase jucăuș de obraz, apoi se sculă de pe divan și-i spuse mamei sale să-i dea băiatului ceva bun din scrinul aflat în spatele prăvăliei.

El se cocoță pe divan, lângă tatăl lui, iar în câteva momente, Shukran veni cu niște farfurioare cu dulceață de trandafiri și pahare de apă rece, punându-le pe o tăviță de aramă cu modele complicate, lângă ei.

Era imposibil ca amintirea aia să fie a vreunui alt copil, își dădu seama bătrânul. Ar fi fost noapte acum în Siria, iar orașul vechi, deși refăcut, nu mai arăta deloc așa. Negustorii de covoare erau acum doar niște intermediari între fabricile automate de carpete și turiștii zombificați, iar zidurile reconstruite nu apucaseră să prindă mirosul acela specific de clădire veche, peste care au trecut secole de istorie. Știa asta prea bine, pentru că încercase să se plimbe virtual pe străzile vechiului său oraș și renunțase de fiecare dată.

Nu, asta era chiar amintirea lui! În sfârșit, amintirea lui! Tatăl lui, mama sa, micul lor magazin pe care-l moștenise și în care își petrecuse peste șaptezeci de ani din viață!

Îi scormonise Mintul prin creier și i-o servise la momentul potrivit? Nu știa și nici nu-l interesa. Era o comoară adevărată, autentică. Numai a lui!

„De ce să o ții doar pentru tine, tată?”, îl auzi pe Rafiq dojenindu-l.

Chiar, de ce?

„Amintirile sunt cele care ne fac să trăim veșnic, tată, îi răspunse și Sami. Așa cum noi trăim în continuare în tine, așa și tu ne poți împărtăși altora!”

Se grăbi să se concentreze, până nu uita cum se face partajarea a ceea ce vedea și simțea. Cu o energie redobândită, îi ordonă Mintului său să-i facă legătura cu lumea întreagă. Când în colțul ochiului său drept începură să apară primii privitori și reacțiile acestora, își rugă mintul să le lase doar accesul la mintea lui, fără să-i mai indice câți sunt sau ce simt, și fără să le audă reacțiile.

Voia să se bucure de această călătorie în timp fără să se preocupe că are doar cinci oameni cu care să o împărtășească – majoritatea fiind rudele cu care se conecta în mod obișnuit de-a lungul vremii.

Se întoarse la ai lui. Îi venea greu să-și aducă aminte vocea mamei sale sau cuvintele tatălui său. În schimb, mirosurile covoarelor și clădirilor vechi, sunetele specifice străzilor înguste și întortocheate, cu zecile de voci care-și strigau marfa și foșnetul pașilor trecătorilor, chipurile oamenilor din copilăria lui – astea erau mult mai pregnante!

Deodată, înainte să apuce să ia prima linguriță de dulceață, se repezi pe picioare și fugi din prăvălie, strigându-le părinților săi să îl aștepte, că revine imediat. Sări din două în două dale de piatră pe străduța care o cotea la dreapta, apoi țâșni spre stânga printre doi târgoveți care-l apostrofară ca pe un copil răzgâiat. Într-un final, cu sufletul la gură, ajunse la o altă prăvălie, plină de jos până sus cu condimente.

Iar acolo, chiar în pragul prăvăliei care mirosea înnebunitor, îl aștepta o minune de fată, cu părul roșcat – o raritate în Siria! Saya, de aceeași vârstă cu el, prietena lui cea mai bună.

– Saya, Saya, hai cu mine să-ți dau ceva bun!

Fetița nu stătu pe gânduri câtuși de puțin, așa că porniră amândoi în fugă înapoi, spre prăvălia părinților săi. Era atâta bucurie, atâta libertate și nevinovăție în alergătura acestor copii pe străduțele pline de mărfuri ale vechii Sirii!

N-ar fi dat toate călătoriile spre Lună, toate expedițiile spre Marte, toate jocurile și filmele virtuale sau, iată, toate amintirile altora păstrate de aparatele ultimilor ani pe amintirea asta veritabilă. Era amintirea lui, a lui!

Nu mai știa ce se întâmplase cu Saya, prietena lui din copilărie. Dar acum nici nu-și punea cumva problema. Râsetul ei zglobiu îi răsuna cât se poate de clar în ureche, iar chicotelile lor la adresa clienților rătăciți prin bazarul acoperit îl trimiteau direct în trecut, când lumea era mai simplă, iar emoțiile le împărțeai de obicei în doi.

S-ar fi amuzat ironic dacă ar fi știut că, atrași de bucuria intensă pe care o resimțea, se conectaseră deja la feedul său câteva mii de oameni. Mindnetul, sistemul de inteligență artificială la care se conectau cu toții, filtra emoțiile celor din rețea în funcție de o mulțime de elemente. Iar cei care căutau bucurie intensă aveau acum, în topul rezultatelor, chiar amintirea vie a bătrânului!

O apucă de mână pe Saya, timid. Mâna ei era mică dar fermă, iar ea îi zâmbi atât de frumos, încât fu răvășit din cap până-n picioare de o stare de bine cum nu mai încercase niciodată după aceea. Se opriră din alergat, pe măsură ce se apropiau de prăvălia alor săi. Înaintau acum mai ferit, mai gravi, mai încurcați de sentimentele pe care nu le puteau pricepe.

Prietenia lor era menită să dăinuie pentru totdeauna. Și, ca orice băiat cuminte de doisprezece ani, trebuia să le-o prezinte pe prietena sa părinților.

„Am adus-o și pe Saya, prietena mea de joacă!”

Tatăl său mustăcea măsurând-o pe copilă din cap până-n picioare, în timp ce mama lui se repezi să o mângâie pe creștet și să o aducă în prăvălie.

„Hai, Saya, să mâncăm împreună niște dulceață de trandafiri. Vrei?”

Inima bătrânului bătea repede, tot mai repede. Era atâta pace în momentul pierdut în negura timpurilor, atâta împlinire sufletească, atâta bucurie pură, încât se miră că nu și-l adusese aminte până acum.

Multe orori suferiseră ai săi de atunci încoace. Lovituri de stat succesive de-a lungul a trei decenii, lipsuri de tot felul, politizarea vieții de zi cu zi, dictaturile tot mai feroce… Dar bătrânul nu se gândea acum la ele. Dimpotrivă. Cu ajutorul Mintului, retrăia zilele primei sale iubiri.

Ar fi putut întreba Mintul ce s-a ales de Saya, dar nu dorea să facă asta. Știa doar că, doi ani mai târziu, familia ei fusese nevoită să fugă din țară. Și că, deși ținuseră corespondență până pe la douăzeci și ceva de ani, nu mai auzise nimic despre ea după ce intervenise cenzura.

Prefera doar să-și amintească chipul ei, să-i audă râsetul, să-i simtă pe ai săi cum îi priveau amuzați, așa cum fac părinții cu iubirile adolescentine. Imaginea ei de copilă se suprapunea cu imaginea din pozele trimise din Franța. Spera că poate să se agațe de acest moment pentru cât mai multă vreme.

Fără știrea lui însă, Mindnetul se pusese pe treabă, având în vedere și sutele de mii de oameni care erau acum conectați la amintirea bătrânului. În doar câteva zeci de secunde, sistemul reuși să găsească un fir pe care să meargă, apoi îl exploră până la capăt.

Saya emigrase cu părinții ei în Franța, acolo unde se căsătorise în cele din urmă și avusese trei copii. Dintre copiii acestora, Mindnetul găsi o stră-strănepoată de douăzeci și trei de ani. Arăta leit ca Saya, la vârsta ei!

Sistemul ezită dacă să-i servească această informație bătrânului, evaluându-i starea emoțională. Inima-i bătea deja prea tare, așa că decise să-i injecteze o doză mică de calmant prin naniții aflați în sângele său, pentru a-l liniști.

Trei milioane de oameni erau acum conectați la amintirea bătrânului Elias, iar numărul acestora era în creștere abruptă, pentru că Mindnetul dădea și un scor al emoțiilor, iar un scor de 100% fericire era rar atins.

Pentru o clipă, prin mintea bătrânului trecu ideea de a afla dacă și puținele sale rude aflate online văd ceea ce vede și el – deși niciuna dintre ele n-ar fi știut nimic despre cei plecați de mult dintre cei vii. Mintul îi interpretă această dorință ca una de conectare cu reacțiile celor care-l urmăreau, dar alese să le filtreze doar pe cele pozitive, fără a-i mai servi și puținii troli care-și băteau joc de orice.

Milioane de gânduri pozitive și de mulțumiri îl copleșiră pe bătrân. Spre uluirea lui, mica lui amintire din bazarul copilăriei sale mișcase și umpluse de fericire mai mulți oameni decât și-ar fi putut închipui vreodată. Și, cum Mindnetul te transpunea în scenă ca și când ai fi fost tu însuți acolo, această amintire a sa urma să se graveze adânc în mintea urmăritorilor săi.

Deodată, îi apăru și chipul Sayei, așa cum o ținea minte de la douăzeci și ceva de ani, când îi trimisese ultima fotografie. Se cutremură de fericire, apoi se întristă pentru o clipă, dându-și seama că n-avea cum să fie ea – trebuia să fi murit demult… Dar Saya îi vorbea, și îi mulțumea cu lacrimi în ochi pentru că-i împărtășise și ei acea amintire!

Într-un final, își dădu seama, iar bucuria îi reveni. Mintul îi afișa cât se poate de clar numele fetei care vorbea cu el de undeva din Franța: Diane Cérès. Bucățică ruptă din fata pe care o iubise el în copilărie! O apucă de mână, virtual.

„Hai, fata mea, să-ți cunoști stră-străbunica! Poftim la o dulceață de trandafiri!”

Se lăsară cu toții îmbătați de parfumul de trandafiri și de gustul blând al apei reci, ținută la gheață, în tihna prăvăliei siriene de covoare din bazarul Al Madina din Alep, cu mai bine de un secol în urmă.

Și cât de bună era dulceața aia!

Reușise. Reușise în sfârșit să-și aducă aminte lucrurile bune din viața lui. A lui, și nu a altora! Iar bucuria împărtășirii ei cu atâția alții îl făcu să zâmbească larg, pentru prima dată după foarte mult timp.

„Ai avut dreptate, Rafiq. Să dăruiești e minunat! Ai avut dreptate, Sami. Amintirile noastre, date altora, ne fac să trăim veșnic. Acum înțeleg. Înțeleg!”

 

În seara aceea și în zilele următoare, aproape un miliard de oameni aveau să se conecteze la această amintire plină de pace și fericire a unui bătrân de o sută douăzeci de ani aflat în patul casei sale dintr-un sat departe de lume.

Iar bătrânul se stingea din viață, mulțumit, doar câteva săptămâni mai târziu, după ce le împărtășise și alte amintiri plăcute din viața sa, atât din Damasc, cât și din Tartus sau alte locuri ale tinereții lui, devenind pentru un timp o senzație în Mindnet. Barierele care-i blocaseră creierul atâta timp fuseseră sparte, iar fluviul de emoții și senzații pure delectase, în cele din urmă, o bună parte din omenire.

Elias, Saya, Rafiq și Sami urmau să trăiască veșnic în mintea a miliarde de oameni. Picături dintr-un ocean colosal care-și dobândea încet-încet o conștiință de sine.

Era greu, în anul 2056, să mai faci diferența între amintirile tale și cele ale altora, dintre experiențele tale și cele ale altora. Uneori, trăiai cu impresia că te-ai dizolvat între gândurile și senzațiile celorlalți. Că-ți pierzi identitatea și că poate chiar nu mai are rost să ieși din casă, dacă tot te poți conecta la cei care duceau o viață aventuroasă și plină de satisfacții de partea cealaltă a planetei.

Dar poate că exact ăsta era lucrul care reușise să-i apropie mai mult pe oameni, în ciuda faptului că deveniseră mai tăcuți, preferând să-și partajeze sentimente și stări de spirit în loc să mai vorbească inutil. Milioane de oameni aparent singuri, însă în realitate mai conectați decât au fost vreodată.

Iar pentru un bătrân născut în Siria interbelică și ajuns să vadă cu ochii lui transformarea lumii în ceva de nerecunoscut, simplitatea și puritatea sentimentelor din copilărie fuseseră exact ce avea nevoie să-și ducă la capăt zilele cu mult, mult sens.

Mii dintre cei care-l urmăriseră și-au schimbat apoi viața, dorind să redescopere plăcerea unui trai simplu și a unor experiențe directe, nu luate din mintea altora. Mulți dintre ei au hotărât să-i și ajute pe cei aflați în nevoie, pe care-i ignoraseră până atunci, prea prinși în lumea lor fantasmagorică pentru a se interesa de ei.

Cumva, fără să fi intenționat, bătrânul sirian reușise să redea sens vieții pentru mii de semeni de-ai săi, inclusiv pentru alți bătrâni, care au primit astfel imboldul de a-și împărtăși amintirile în Mindnet. Deodată, milioane de oameni a căror amintire fusese ca și uitată au prins din nou viață, din frânturile de amintiri urcate în cloud. Și nu doar cu imagini sau scurte texte, așa cum se obișnuise până atunci. Ci cu felul lor viu de a fi, așa cum se imprimase în mințile celor care-i cunoscuseră.

În ciuda faptului că rămăsese singur, Elias a avut într-un final de partea lui lumea întreagă. Și pe Saya, sub chipul unei strănepoate franțuzoaice care-și propunea, în urma acestei experiențe, să schimbe lumea în bine și să se implice în ajutorarea celor mulți și părăsiți în Orientul Mijlociu și Africa atât de măcinate de războaie.

Nici nu și-ar fi putut imagina bătrânul ce rol important urma să joace fata asta în istoria omenirii.

Facebook Comments