Cei care pleacă din Omelas
Ilustrație de Tudor Popa

Studiată la cursurile de etică ale liceelor și universităților americane, Cei care pleacă din Omelas este o poveste tulburătoare despre libertate și sacrificiu, despre acceptare și neacceptare, despre vină, bunăstare și mândrie. Revista Nautilus își începe cu această povestire noul drum către voi, în semn de omagiu pentru Ursula K. Le Guin, maestră de necontestat a literaturii F&SF. Un fragment din romanul Mâna stângă a întunericului și o recenzie a acestuia vin să întregească o invitație la a descoperi lumile fabuloase ale uneia dintre cele mai importante scriitoare ale lumii. Lectură plăcută! (M.C.)

Cei care pleacă din Omelas

Cu un tumult de clopote care goni stoluri întregi de rândunele, făcându-le să își ia zborul, Festivalul Verii veni către orașul Omelas, către turnurile sale strălucitoare de lângă mare. Pe bărcile ancorate în port, steagurile sclipeau. Printre străzile cu casele cu acoperișuri roșii și ziduri vopsite, printre grădinile năpădite de mușchi și pe bulevardele străjuite de arbori, pe lângă marile parcuri și clădirile publice, procesiunile înaintau. Unele erau solemne și cuviincioase: bătrâni în mantii lungi, mov și gri, meșteri iscusiți, serioși și tăcuți, femei voioase, vorbind în timp ce își duceau copiii în brațe. Pe alte străzi muzica era mai vioaie, o larmă de gong și tamburină, iar oamenii înaintau dansând. Copiii fugeau printre ei, țipetele lor ridicându-se asemeni zborului rândunelelor, deasupra muzicii și cântecului. Toți se îndreptau către partea de nord a orașului unde, pe marea luncă denumită Câmpiile Verzi, băieți și fete, despuiați în aerul tare, cu tălpile și gleznele pătate de noroi și brațele suple, își testau armăsarii nărăvași înaintea cursei. Caii nu purtau nimic, doar un căpăstru fără zăbală. Coamele lor erau împletite cu panglici argintii, aurii și verzi. Își umflau nările, se cabrau și se făleau unul altuia; erau peste măsură de bucuroși, calul fiind singurul animal care a preluat ceremoniile oamenilor ca fiind și ale lui. Departe, către miazănoapte și către apus, munții se înălțau semeț, înconjurând Omelas pe jumătatea care dădea spre golf. Aerul dimineții era atât de limpede încât zăpada care încorona cele Optsprezece Vârfuri strălucea alb-auriu peste depărtări de văzduh însorit, sub albastrul închis al cerului. Era vânt îndeajuns să facă flamurile care marcau circuitul să plesnească din când în când și să fluture. În liniștea pajiștilor întinse și verzi se putea auzi muzica șerpuind printre străzile orașului, mai departe și mai aproape și mereu venind, o vagă și veselă dulceață a aerului care tremura din când în când, reîntregindu-se și explodând în marele zăngănit voios al clopotelor.

Voios! Cum ar putea să vorbească cineva despre voioșie? Cum ar putea cineva să-i descrie pe voioșii locuitori ai orașului Omelas?

Ei bine, deși nu erau niște oameni simpli, ei găsiseră o cale să fie fericiți. Dar noi nu mai știm să vorbim despre fericire, despre voioșie și bucurie. Pentru noi, zâmbetul a devenit ceva arhaic. Așa că, vorbind despre fericirea și voioșia celor din Omelas, lumea ar putea să facă tot soiul de presupuneri. Ar putea să presupună că în Omelas domnea un rege, călare pe un armăsar splendid și înconjurat de nobilii săi cavaleri, sau poate într-o lectică de aur dusă de sclavi viguroși. Dar în Omelas nu domnea niciun rege. Oamenii de aici nu foloseau săbii și nici nu aveau sclavi. Nu, nu erau barbari. Eu nu știu regulile și legile societății lor, dar bănuiesc că nu erau prea multe. Așa cum stăteau fără monarhie și sclavie, stăteau și fără bursă, publicitate, poliție secretă și bombe. Insist că nu erau oameni simpli, nu erau păstori blânzi, sălbatici nobili, utopiști afabili. Nu erau mai puțin complecși decât noi. Problema e că noi avem prostul obicei – încurajat de pedanți și de cei care se pretind sofisticați – să considerăm fericirea drept ceva prostesc. Că numai durerea este ceva inteligent și numai răul ceva interesant. Aceasta este trădarea artistului: refuzul de a recunoaște banalitatea răului și teribila plictiseală a durerii. Dacă nu îi poți învinge, alătură-te lor. Dacă doare, ia-o de la capăt. Dar să lauzi disperarea înseamnă să condamni plăcerea, să adopți violența implică să pierzi controlul asupra oricărui alt lucru. Iar noi aproape am pierdut controlul; nu mai suntem în stare să descriem un om fericit, sau să celebrăm o bucurie. Așa că mă întreb cum să vi-i descriu pe oamenii din Omelas. Nu erau copii fericiți și naivi – deși copiii lor erau fericiți cu adevărat. Erau doar niște adulți inteligenți și pasionați ale căror vieți nu erau jalnice. Un miracol! Dar aș vrea să pot să descriu mai bine. Aș vrea să vă conving. Omelas pare în cuvintele mele un oraș ca dintr-un basm, de-acum mult timp și de foarte departe, de odată ca niciodată. Poate că ar fi mai bine să vi-l imaginați singuri, după cum doriți, pentru că eu sigur nu îl pot descrie așa cum mi-aș dori. De exemplu, ce ați spune despre tehnologia lor? Probabil v-ați gândi că nu ar fi mașini pe străzi sau elicoptere pe deasupra lor, iar asta ar reieși din faptul că oamenii din Omelas sunt fericiți. Pentru că fericirea se bazează pe felul în care putem distinge corect între ceea ce este necesar, între ceea ce nu este nici necesar și nici distructiv, și între ceea ce este distructiv. Totuși, în categoria de mijloc – cea a lucrurilor care nu sunt nici necesare și nici distructive, aceea a confortului, luxului, exuberanței etc. – ar putea la fel de bine să aibă încălzire, metrouri, mașini de spălat și tot felul de dispozitive minunate care la noi încă nici nu au fost inventate, cum ar fi surse plutitoare de lumină, energie fără combustibil ori un leac care să transforme răcelile în ceva banal. Sau ar putea să nu aibă nimic din toate astea: nu contează. Alegeți voi. Tind să cred că oamenii din orășelele de-a lungul coastei au venit către Omelas în ultimele zile dinaintea Festivalului în trenuri mici și foarte rapide și în tramvaie cu etaj, și că gara din Omelas este de fapt cea mai frumoasă clădire din oraș, mai simplă totuși decât superba Piață a Agricultorilor. Cu sau fără trenuri, mi-e teamă că mulți dintre voi vedeți Omelas ca pe ceva idilic. Zâmbete, parade, cai, bleah. Dacă-i așa, adăugați și o orgie. Dacă o orgie ar ajuta, nu ezitați. Dar hai totuși să nu avem temple din care ies preoți frumoși și goi și preotese pe jumătate în extaz și gata să se împreuneze cu orice bărbat sau femeie, amorez sau străin care dorește să se unească cu o mare divinitate a sângelui, deși asta era prima mea idee. Chiar cred că ar fi mai bine să nu fie temple în Omelas – cel puțin nu temple cu oameni. Religie da, cler nu. Bineînțeles că cei frumoși și dezgoliți pot fi prin preajmă, oferindu-se asemenea unor dulcețuri divine către cei înfometați de extazul carnal. Să-i lăsăm să se alăture procesiunilor. Să se audă tamburinele deasupra copulațiilor, gloria dorinței să răsune din gonguri, și fie ca (un aspect important) cei născuți în urma acestor încântătoare ritualuri să fie iubiți și îngrijiți de către toți. Un lucru despre care știu că nu există în Omelas este vina. Dar ce altceva ar trebui să fie? Inițial credeam că nu există droguri, dar asta e puritan. Pentru cei ce îl apreciază, subtila dulceață insistentă a druzului ar putea să dea parfum drumurilor orașului, un drog ce mai întâi provoacă o mare mobilitate corpului și strălucire minții, iar după câteva ore, o lenevie visătoare pentru ca la final să aducă superbe viziuni ale marilor taine ale universului, precum și sporirea plăcerii sexuale dincolo de orice închipuire; și toate astea fără să creeze dependență. Pentru gusturi mai modeste cred că ar trebui să existe bere. Ce altceva își mai are locul în acest oraș plin de bucurie? Sentimentul victoriei, desigur, sărbătorirea curajului. Dar așa cum am dat la o parte clerul, la fel să facem și cu soldații. Fericirea construită pe succesul măcelului nu e versiunea corectă de fericire; nu are ce căuta aici; inspiră teamă și e trivială. O mulțumire generoasă și fără margine, un triumf imens simțit nu împotriva unui dușman, ci în comuniune cu cele mai bune și curate suflete ale oamenilor de pretutindeni și splendoarea unei veri lăsate peste întreaga lume – asta le bucură inimile oamenilor din Omelas, iar victoria pe care o sărbătoresc este triumful vieții. Așa că nici nu cred că mulți dintre ei au nevoie de druz pentru a se simți bine.

Majoritatea procesiunilor au ajuns deja la Câmpiile Verzi. Un miros îmbietor de mâncare vine dinspre corturile roș-albastre ale negustorilor. Fețele copiilor sunt lipicioase iar în micuța barbă gri a unui bărbat sunt prinse firimituri de plăcintă. Tinerii, fete și băieți, au încălecat și încep să se adune în jurul liniei de start. O femeie bătrână, scundă și grasă împarte râzând flori dintr-un coș, iar tineri înalți și le prind în părul strălucitor. Un copil de nouă sau zece ani stă singur la marginea mulțimii, cântând la un flaut de lemn. Oamenii se opresc să asculte și zâmbesc, dar nu vorbesc cu el pentru că nu se oprește din cântat, iar el nu îi vede, ochii lui negri fiind prinși în întregime de vraja dulce și firavă a melodiei.

Își termină cântecul și își coboară încet mâinile, ținând încă flautul de lemn.

Și de parcă această mică tăcere ar fi fost semnalul, începe să se audă deodată sunetul unei trompete din pavilionul aflat lângă linia de start: poruncitor, melancolic, pătrunzător. Caii se ridică pe picioarele lor subțiri, iar unii nechează. Cu fețe grave, tinerii călăreți le mângâie gâturile și îi liniștesc, șoptind ”Calm, calm, gata frumosul meu, speranța mea…”. Se aliniază la linia de start. Mulțimea, înșirată de-a lungul circuitului, pare un câmp de iarbă și flori bătut de vânt. Festivalul Verii a început.

Citește:  Ce am aflat despre benzi desenate de la românul care lucrează pentru Marvel, DC Comics și Soleil
Acum credeți? Puteți vedea festivalul, orașul, bucuria? Nu? Atunci să vă mai descriu un lucru.

În beciul uneia din frumoasele clădiri publice din Omelas, sau poate în pivnița uneia din spațioasele sale case private, există o cameră. Are o ușă încuiată și niciun geam. O lumină slabă se furișează printre crăpăturile scândurilor, printr-o fereastră împăienjenită aflată undeva în partea opusă. Într-unul din colțurile cămăruței, lângă o găleată ruginită, sunt câteva mopuri încâlcite și urât mirositoare. Podeaua e de pământ, un pic umedă, așa cum e de regulă pământul dintr-o pivniță. Camera e lungă cam de trei pași și lată de doi: o simplă debara sau un spațiu de depozitare. În cameră stă un copil. Ar putea fi un băiat sau o fată. Arată cam de șase ani, dar de fapt are aproape zece. E slab de minte. Poate că a fost născut cu un defect sau poate că a devenit debil din cauza fricii, subnutriției și neglijării. Se scarpină în nas și din când în când bâjbâie în zona degetelor de la picioare sau a organelor genitale, stând ghemuit în colțul opus față de găleata ruginită și de cele două mopuri. Îi este frică de mopuri. Le consideră înfiorătoare. Închide ochii, dar știe că mopurile sunt încă acolo; și că ușa este încuiată; și că nu vine nimeni. Ușa este mereu încuiată; și niciodată nu vine cineva, doar că uneori – copilul nu înțelege conceptele de timp sau interval – uneori ușa scârțâie îngrozitor și se deschide, iar una sau mai multe persoane sunt acolo. Una din ele mai vine și îi dă un picior copilului silindu-l să se ridice în picioare. Ceilalți nu se apropie niciodată, ci doar se uită, scurt, cu frică și dezgust. Castronul cu mâncare și vasul cu apă sunt umplute repede, ușa se încuie, ochii dispar. Oamenii de la ușă nu zic niciodată nimic, dar copilul, care nu a trăit dintotdeauna în debara, și care își aduce aminte lumina soarelui și vocea mamei sale, vorbește uneori. Spune ”o să fiu cuminte”. ”Vă rog lăsați-mă să ies. O să fiu cuminte!”. Ei nu răspund niciodată. Noaptea, copilul obișnuia să strige după ajutor și să plângă mult, dar acum mai scoate doar un scâncet, ”eh-haa, eh-haa” și vorbește din ce în ce mai rar. E atât de slab încât nu are gambe; burta îi iese în afară; trăiește cu o jumătate de castron de terci pe zi. Nu are haine. Fesele și coapsele îi sunt o colecție de răni care supurează, din moment ce stă mereu în propriile excremente.

Toți știu că e acolo, toți oamenii din Omelas. Unii au venit să îl vadă, alții se mulțumesc doar să știe că e acolo. Dar toți știu că trebuie să fie acolo. Unii înțeleg de ce, alții nu, dar toți înțeleg că fericirea lor, frumusețea orașului, tandrețea prieteniilor, sănătatea copiilor, înțelepciunea cărturarilor, iscusința meșterilor, până și abundența recoltelor și vremea blândă depind în totalitate de îngrozitoarea suferință a acestui copil.

Citește:  Cele mai așteptate 7 cărți fantasy în 2018

Acest lucru li se explică de obicei copiilor când au între opt și doisprezece ani, atunci când par capabili să înțeleagă; și majoritatea celor care vin să-l vadă sunt tinerii, deși destul de des mai vine și un adult, sau se întoarce acolo, să îl revadă. Dar indiferent cât de bine li se explică situația, tinerii spectatori sunt mereu șocați și scârbiți de ceea ce văd. Simt dezgust, deși credeau că sunt deasupra acestui sentiment. Și în ciuda tuturor explicațiilor simt furie, revoltă, neputință. Ar vrea să facă ceva pentru copil. Dar nu pot face nimic. Dacă ar scoate copilul afară, la soare și l-ar duce departe de acel loc înfiorător, dacă l-ar curăța, hrăni și alina, ar fi într-adevăr un lucru bun; dar dacă s-ar face asta, în acea zi și oră toată prosperitatea și frumusețea și încântarea Omelasului s-ar ofili și ar fi distruse. Acestea sunt condițiile. Să dai la schimb toată bunătatea și iertarea fiecărei vieți din Omelas pentru acea unică, mică îmbunătățire: să renunți la fericirea a mii de oameni pentru șansa la fericire a unuia singur. Or asta ar însemna să accepte vina.

Condițiile sunt stricte și absolute; nici măcar un cuvânt blând nu poate fi adresat copilului.

Deseori tinerii se duc acasă în lacrimi, sau într-o furie fără lacrimi, după ce au văzut copilul și au fost martorii acestui teribil paradox. Uneori se gândesc la asta luni sau poate ani. Dar cu timpul încep să își dea seama că și dacă acel copil ar fi eliberat, nu s-ar bucura prea mult de libertatea sa: o mică satisfacție dată de căldură și mâncare, fără îndoială, dar nu mult în afară de asta. E prea bolnav și debil ca să cunoască bucuria adevărată. A fost înfricoșat prea mult timp ca să mai poată cunoaște viața fără frică. Obiceiurile sale sunt prea sălbatice ca să poată răspunde tratamentului uman. Poate că după atâta timp ar fi groaznic pentru el să nu aibă ziduri în jur, întuneric în loc de lumina ochilor și propriile excremente în care să zacă. Lacrimile lor la adresa acestei amare nedreptăți se usucă atunci când încep să perceapă teribila dreptate a realității și să o accepte. Dar acele lacrimi și acea furie, încercarea generozității și acceptarea neajutorării lor sunt adevăratele surse ale splendorii vieții pe care o trăiesc. Fericirea lor nu este anostă și iresponsabilă. Ei știu că, asemenea copilului, nu sunt liberi. Cunosc compasiunea. Existența copilului, precum și familiaritatea vieții sale fac posibile noblețea arhitecturii lor, expresivitatea muzicii, profunzimea științei. Datorită copilului sunt atât de blânzi cu copiii lor. Știu că dacă acel nefericit nu ar fi acolo, suspinând în întuneric, celălalt, cel ce cântă la flaut, nu ar putea să facă muzică atât de veselă în timp ce tinerii călăreți se adună în deplina lor splendoare pentru cursă, în lumina soarelui primei dimineți de vară.

Acum credeți că există? Nu sunt mai credibili acum? Doar că mai e un lucru de spus, iar acesta este cu adevărat incredibil.

Uneori, unii dintre adolescenții care merg să vadă copilul nu se întorc acasă plini de lacrimi sau de nervi. De fapt, nu se mai întorc deloc. Uneori chiar și câte un bărbat sau o femeie mai în vârstă devine tăcut timp de o zi sau două, iar apoi pleacă. Acești oameni ies în stradă și merg singuri de-a lungul ei. Merg și tot merg până ce ies din orașul Omelas, prin frumoasele-i porți. Se duc peste câmpiile din jurul orașului. Fiecare pleacă singur, băiat sau fată, bărbat sau femeie. Noaptea se lasă, iar călătorii trec pe străzile satelor, pe sub ferestrele luminate ale caselor, se duc mai departe în întunericul câmpiilor. Fiecare dintre ei pe cont propriu, o apucă spre apus sau spre miazănoapte, către munți. Merg mai departe. Pleacă din Omelas, pășesc în întuneric și nu se mai întorc. Iar locul către care se duc este unul și mai greu de imaginat decât orașul fericirii. Eu, cel puțin, nu îl pot descrie deloc. E posibil chiar să nici nu existe. Dar ei, cei care pleacă din Omelas, pare că știu unde se duc.

Traducere de Sebastian SIMION

Facebook Comments