Mircea Carbunaru - Scribul
Ilustrație de Tudor Popa

Cea de-a doua povestire a unui scriitor român publicată în Revista Nautilus este semnalul de revenire a unui autor care a publicat proză scurtă în anii 90 și la începutul anilor 2000. Scribul de pe Adelaide Cottage de Mircea Cărbunaru pare a face parte din același univers cu Fața nevăzută a lumii de Adrian Mihălțianu, deși autorii nu se cunosc, iar stilurile în care își construiesc poveștile sunt diferite. Dar, o să vezi, pe lângă privirea lucidă aruncată în viitorul apropiat, ambele texte sunt traversate de aceeași undă de nostalgie, de același dor de lucruri de demult. Două povestiri ale unor autori diferiți care par a fi cumva capitolele distincte ale aceleiași cărți. Dacă nu este așa, mă poți contrazice, firește, în rubrica de comentarii. (M.C.)

Scribul de pe Adelaide Cottage

— Argumente, domnule Ronder, argumente… E tot ce doresc să aud de la dumneavoastră când veniţi cu astfel de previziuni sumbre, rosti Directorul.

Pentru Thomas Ronder nu era simplu să îşi ducă până la capătă o expunere atât de delicată fără să îşi pericliteze şi nesemnificativul său loc de muncă din cadrul firmei.

Tatăl său îl învăţase din copilărie două lucruri care acum i se ciocneau în minte. Primul era acela că atunci când ceva merge, nu trebuie să repari, iar al doilea era că imaginația oamenilor se termină întotdeauna acolo unde începe ignoranţa şi nepăsarea. Acum îşi dădea seama că cele două nu pot coexista. Lucra la “Typography Inspirations” de peste șapte ani și stătuse mereu pe margine, fără să încerce să schimbe ceva. Asistase nepăsător cum diverşi conducători ocupaseră episodic scaunele de conducere ale firmei cu prezenţele lor insipide, lipsite de creativitate, fără să lase în urma lor ceva cu adevărat important, durabil, ceva de care oamenii să îşi amintească şi peste 20, 50 sau 100 de ani. Acum însă îşi luase inima în dinți şi se implicase. Era calitatea dar şi povara lui Thomas Ronder deoarece pe cât de sincer voia să arate lumii că avea idei, imaginaţie şi că putea lăsa ceva în urma sa, pe atât de mult risca să rămână fără slujbă.

— Pot să mă aşez? arătă Ronder cu bărbia înspre scaunul din faţa biroului şefului său. Acesta încuviință dând din cap.

Ronder se aşeză repede, fără zgomot, îşi puse timid cotul pe biroul lucitor din lemn şi sticlă, îndepărtând cu grijă, aproape insesizabil, plăcuţa metalică aurită pe care scria numele şefului său. Dedesubt se vedea strident şi denumirea funcţiei: Director executiv. În mod straniu, sau cel puţin aşa i se părea, plăcuţa aceea nu era niciodată murdară, nu avea amprente de degete şi nu părea atinsă de patina vremii. Îl bănuia pe şeful său că o lustruieşte în fiecare zi înainte să se aşeze pe scaun sau poate că persoanele de la întreţinere erau însărcinate cu misiunea de a-i păstra strălucirea vie. Pentru o clipă îi trecu prin cap şi faptul că era prea multă ordine pe birou, iar asta spunea ceva… Spunea că el, Thomas Ronder, tocmai voia să îi propună unui om care iubeşte rutina să schimbe totul. Dădu deoparte gândul de rău augur şi continuă.

— Vă spuneam că firma noastră este în pericol. Am… am urmărit statisticile şi am văzut ca avem o cotă de piaţă care a scăzut constant în ultimii cinci ani… Mai exact, cu şaptesprezece procente. An de an pierdem o felie din cota noastră de piaţă. Peste zece ani vom fi tot în aceeaşi situaţie, dar cu o plajă concurenţială mult mai mare, mult mai dură, care ne-ar putea depăşi, la un moment dat, din punct de vedere tehnologic. Am urmărit fenomenul şi în mediul virtual. Platformele online sunt deja tot mai agresive şi au devenit tot mai accesibile. Intră oamenii pe Internet de acasă, din parc, de la serviciu, aleg dintre câteva modele prestabilite pentru orice categorie de tipărituri, selectează un număr de bucăţi, trec adresa de expediere, plătesc online şi în câteva zile primesc produsele acasă. Practic îşi fac orice tipăritură singuri… cu câteva click-uri.

— Noi avem consultanţi, spre deosebire de ei… spuse Directorul, ridicând cu superioritate din sprâncene.

— Şi câţi clienţi o să vină la noi să discute cu aceşti consultanţi, chiar dacă astfel pot alege ceva de calitate sau de bun gust? Vor veni ei doar pentru ceva asemănător cu ceea ce pot găsi şi la alte o sută de firme, unele mai apropiate de locuinţa lor decât firma noastră? Nu. Gândiţi-vă şi la cerere… La sfârşitul secolului trecut, acum mai puţin de o sută de ani, o tipografie trăia bine tipărind numai invitaţii pentru evenimente de familie, documente tipizate şi publicaţii cu tiraje de până la câteva mii de exemplare. Astăzi însă, oamenii comunică în scris, pe hârtie, tot mai puţin. Și socializează, fizic vorbind, în grupuri tot mai mici. Totul s-a virtualizat, s-a mutat pe Internet. Se postează acolo, revistele tipărite pe hârtie aproape că au dispărut, ziarele au dispărut şi ele în bună parte. Vine o altă lume, domnule Director, iar noi am pierdut deja startul. Care este soluţia? Avem una?

Thomas Ronder se ridică de pe scaun şi făcu prin încăpere câţiva paşi, lăsându-şi voit şeful în suspans, apoi continuă fără să mai aştepte opinia acestuia.

— Ei bine, noi trebuie să le oferim oamenilor altceva decât le oferă toţi ceilalţi. Experienţa asta ne spune, dar nu ascultăm. Oamenii sunt întotdeauna dispuşi să dea bani pentru ceva original sau pentru ceva complet natural, nealterat de impactul tehnologiei şi al producţiei de masă, ori pentru ceva cu adevărat ieşit din comun…

— Adică? ridică Directorul, de această dată, doar o sprânceană cercetătoare.

— Eu vă propun să facem lucruri realizate manual, scrise de mână, desenate de mână, scrise pe hârtie făcută şi ea… tot manual.

— Ai înnebunit. Nu, nu, nu… scutură din cap Directorul, ne-ar costa o avere…

— Nu în totalitate, zâmbi Ronder. Prototipurile noastre realizate manual, ca unicate dar şi ca produse de artă, ar putea fi multiplicate cu ultimele tehnologii de tipărire, pentru clienţii care doresc cantităţi foarte mari. Vom căuta tehnologiile experimentale de pe piaţă, cele care pot reproduce cât mai fidel obiectele realizate manual. Vă asigur însă că există mulţi clienţi care vor dori să cumpere cantităţi mici de produse, dar făcute exclusiv manual. Oamenii s-au săturat de surogate, de lucruri fără personalitate confecţionate de maşini, la fel cum s-au săturat să vorbească la telefon cu roboţii companiilor de servicii sau să consume produsele de la automatele de cafea, de alimente, de cărţi sau de alte astfel de lucruri pe care noi le numim „de consum”… fade, fără gust dacă scoţi aditivii din ele şi de o calitate cel puţin îndoielnică.

Thomas Ronder vorbea cu entuziasm, iar acest lucru îl făcea să devină tot mai convingător. Ideea sa căpătă o consistenţă nouă şi reuşi să se înşurubeze încet, încet, deasupra sprâncenelor groase ale Directorului executiv. Thomas îl vedea că, în sfârşit, gândeşte, iar în sinea sa ştia că însemna încă un pas înainte. Dacă şeful său executiv îşi va da acordul, probabil că va avea de rezolvat o groază de probleme, însă una singură nu părea deloc neglijabilă: trebuia să găsească oameni care ştiau să facă manual toate acele lucruri: desenatori, caligrafi, manufacturieri de hârtie şi cerneluri, iar într-o lume dominată de computere şi industrie de serie, treaba aceasta putea deveni aproape imposibil de realizat.

***

După îndrăzneaţa prezentare făcută în biroul Directorului executiv, Thomas Ronder se trezi şef peste un nou departament denumit pompos “de producție creativă”. Curajul şefului fusese demn de luat în seamă, însă el nu trecuse prea mult dincolo de limitele obişnuite de competență, aşa că îi puse la dispoziţie un buget modest, fără nici o mărire la salariu. Apoi îi ceru imperativ lui Ronder să elimine cuvântul “manual” din activitatea sa de comunicare pentru a nu fi suspectați că vor să ducă firma într-un context ce părea mai degrabă desprins din industrializarea primitivă de la sfârşitul secolului al XIX-lea decât într-un context dominat de explozia IT-ului obiectual de la mijlocul secolului al XXI-lea.

Citește:  Omenirea peste 40 de ani. Citește povestirea ”Fața nevăzută a lumii”
Trăia vremuri în care obiectele din jur îşi pierduseră sensurile clasice de utilizare. Peste tot erau display-uri cu care se putea interacționa tactil, acasă, în spaţii publice, iar oamenii nu făceau altceva decât să atingă ecrane, să „înnoate” în milioane de pagini de informații, să declanşeze comenzi, să cerceteze cu degetele lor iscoditoare prin spații în care mintea umană putea explora lumi virtuale nebănuite. Uşa frigiderului, biroul de lucru, mobila de bucătărie, locuinţele, toate erau regândite pentru ca oamenii să interacționeze cu Internetul, cu civilizația umană, oriunde şi oricând. Spre exemplu, cana sa preferată de ceai era, de fapt, un recipient prismatic, cu colțuri rotunjite, în jurul căruia se înfăşura un ecran flexibil, semitransparent, conectat la Internet wi-fi sau direct prin masa de la bucătărie. Bea ceaiul şi citea ultimele ştiri. Zâmbi amar. Într-o astfel de lume, Ronder trebuia să găsească oameni care ştiau să-şi folosească mâinile fără să interpună un ecran tactil sau interfața unei maşini pentru a obține lucruri noi şi creaţii unice.

Începu cu anunțuri în presa online, cu anunțuri clasice în cele câteva ziare tipărite pe hârtie care încă se mai găseau pe piaţă, apoi lipi anunțuri pe toate afişajele disponibile din oraş. Încercă la radiowebnet şi se folosi de resursele augmentate ale televiziunilor, de website-uri specializate şi platformele de socializare deşi era convins că oamenii de care avea nevoie nu erau cei mai înrăiți utilizatori ai tehnologiei de ultimă oră.

Eforturile sale se finalizară, după câteva săptămâni, cu câteva apeluri telefonice primite de la persoane interesate să lucreze în noul departament, însă cu adevărat captivantă i se păruse discuția cu un anume domn Knud Arbeider. Părea în vârstă. Pe lângă numele său cu rezonanțe nordice, greu de trecut cu vederea, Arbeider avea o vorbire molcomă dar extrem de precisă şi de clară ca mod de comunicare. Îl invită pe Ronder să îi cunoască munca şi, cu toate că era complet neconvențional ca un angajator să meargă la un candidat, acceptă să îl caute în ziua următoare, impresionat de firescul şi uşurința cu care Arbeider îi argumentase necesitatea unei vizite în atelierul său.

***

Străzile înguste din Oraşul Vechi nu îi permiteau să ajungă, până unde dorea el, cu automobilul electric al companiei primit în acea dimineaţă. Bateriile mobilului se consumau uluitor de repede. Unii dintre angajații de la „Typography Inspirations” vehiculau teoria că maşinile erau mai bune dacă le solicitai mai devreme de la dispeceratul firmei. Thomas Ronder zâmbi în sinea sa fiindcă ştia că dispeceratul era tot o maşină, un dispozitiv automat care nu lua în calcul decât argumente obiective pe care le ordona după algoritme simple, numai de programatori ştiute: stare tehnică, nivel de încărcare a bateriei sau capacitate de transport. Acum însă, pe Ronder nu politica firmei în domeniul transporturilor îl preocupa, ci găsirea urgentă a unui loc convenabil de parcare. Reuşi după ce se învârti prin zonă timp de aproape 10 minute. Locul nu avea şi terminal electric de încărcare. Aşa era Oraşul Vechi.

Citește:  Citește un fragment din capodopera ”Mâna stângă a întunericului”
Scoase din buzunar pătratul colorat de hârtie pe care îşi notase adresa când vorbise cu Arbeider la telefon şi reciti: Adelaide Cottage, no. 24. Nimeri destul de greu, după ce întrebă mai multe persoane ce păreau a fi din zonă. Strada nu avea o deschidere mare. Era mai degrabă o alee în pantă, întunecată, atinsă de soare doar dimineața. Clădirile aveau un singur etaj, iar balcoanele aproape că se uneau acolo unde ele existau pe ambele părți ale străzii. Urcă la pas panta lină a străzii şi ajunse în faţa unei case vechi, cu vitrină la parter. Întreagul perete avea o deschidere cât să cuprindă numai o uşă şi vitrina de un metru şi jumătate lățime. Prin geamul ei nu se vedea mai nimic înăuntru dar avea scris cu vopsea aurie, zgâriată, două cuvinte aşezate pe un arc de cerc: „Scribere Artis”. Sticla vitrinei era înconjurată de o ramă de lemn acoperit de vopsea verde, scorojită. Tăbliile din partea de jos aveau chenare galbene, la fel de vetuste ca şi vopseaua verde. Thomas Ronder se dădu doi paşi înapoi şi văzu că deasupra întregii fațade, sub locuința de la etaj se deschidea pe toată lățimea o firmă de lemn pe care scria „24 Scribere Artis”. Scriitura veche, la fel ca cea de pe sticla vitrinei, îi dădea o notă aparte, de distincție, în pofida vechimii ei.

Se apropie din nou de uşă, atinse clanța veche de alamă turnată şi împinse cu forță spre interior. Uşa se deschise neaşteptat de uşor, iar mişcarea sa deveni aproape brutală, făcând să sune strident clopoțelul de deasupra.

Camera era îngustă, întunecată, cu tavanul lambrisat şi coborât foarte mult. Thomas ştia că dacă ar fi întins mâna, ar fi putut să îl atingă, dar se abținu să facă acest gest. În spate se distingea o scară interioară din lemn care îi întărea convingerea că persoana căutată de el locuieşte chiar deasupra dughenei. „O dugheană de scrib”, gândi Ronder, privind în jur, marcat uşor de experiența inedită pe care o trăia.

— Cobor imediat! Se auzi vocea tremurătoare a unui bărbat cu siguranţă în vârstă. Părea o voce mai puțin fermă decât cea pe care o auzise la telefon.

Mai făcu doi paşi şi deja se afla în mijlocul încăperii. Două lucruri remarcă imediat: mirosul de lac vechi şi absența obiectelor moderne. Nimic din plastic, nici un ecran şi nici un dispozitiv electric sau electronic cu excepția unui aparat telefonic vechi, prins pe perete, lângă scara de lemn. Undeva, într-un colț, era un suport vechi de umbrele plin de suluri de hârtie pergamentoasă. Ceva mai aproape de vitrină se găsea un pupitru negru masiv, cu marginea sculptată ca o funie răsucită, iar la capătul lui se aflau patru obiecte cu o destinație precisă: un suport pentru tocuri de lemn, un suport pentru pensule, o cutie cu penițe arămii şi o călimară veche, pătrată, cu capete de leu sculptate pe fiecare latură. În dreapta intrării, peretele era plin de zeci de mostre înrămate frumos, de ferpare, de diplome şi plicuri inscripționate măiastru cu litere care se răsuceau artistic după planuri numai de autor ştiute, dar care încântau ochii. Privirea lui Ronder coborî după un timp de pe mostrele înrămate pe două scaune cu aspect victorian, ornate cu intarsii sidefate pe spetează, care se odihneau lângă o măsuță rotundă ce reproducea aceleaşi ornamente sofisticate.

Undeva, lângă scara interioară, se găsea o altă măsuță de lemn pe care se odihneau câteva albume groase, probabil pline şi ele de mostre caligrafice. Deci acesta era locul de muncă al lui Knud Arbeider.

Scara începu să scârțâie, anunțând că stăpânul locului îşi făcea apariția. Era adus de spate, pe jumătate chel, dar mai avea suficient păr alb ce izbucnea dezordonat în jurul urechilor, prelungindu-se într-o pereche de perciuni care coborau până aproape de bărbie. Purta cămaşă cu mâneci lungi, suflecate şi vestă, iar toate la un loc întregeau astfel imaginea unui copist din secolul al XVIII-lea.

Thomas Ronder porni cu mâna întinsă înspre bizarul personaj care îi oferi, la rându-i, o mână rece, osoasă, cu articulații proeminente, probabil atinse de artroză.

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Arbeider. Bătrânul îi zâmbi, dădu din cap şi îi făcu semn cu mâna să ia loc pe unul dintre cele două scaune cu aspect victorian.

— Iar dumneavoastră sunteți domnul Ronder, cel cu care am vorbit la telefon…

— Exact… Am acceptat cu plăcere să avem o întâlnire… poate în vederea unei colaborări? Ne interesează talentele dumneavoastră speciale în domeniul caligrafiei, al artei scrisului.

— Pot să lucrez ceva în timp ce vorbesc cu dumneavoastră? Aşa mă pot concentra mai bine. Arbeider se ridică de pe scaun şi se îndreptă cu mişcări domoale spre pupitrul de lucru de lângă vitrină. Thomas Ronder realiză atunci că acela era, de fapt, locul cel mai luminos din cameră.

— Desigur… Mi-am dorit foarte mult să vă privesc la lucru.

Îl văzu mai întâi cum se așeză încet pe scaun, ușor aplecat de umeri, ca și cum pieptul său încerca să protejeze spațiul îngust al pupitrului de scris, apoi degetele cu articulații noduroase prinseră parcă din zbor tocul potrivit, cu penița potrivită pe care o înmuie cu grijă în cerneala densă, o atinse precaut de buza răsfrântă a călimării pentru a îndepărta surplusul de lichid, iar la final, ca într-un ritual necunoscut, energia mişcărilor sale se potoli deasupra foii albe… O secundă, două, trei, clipe ce părură la fel de lungi cât orele, iar munca sa de creație abia atunci începu.

— Scriu un ferpar pentru o înmormântare. Sunt ultimele cuvinte care pot vorbi despre o persoană care tocmai a plecat dintre noi… Se numea Albert, rosti rar Knud Arbeider, cu privirea concentrată la creația sa de scrib talentat.

— Înțeleg, făcu Thomas preocupat în egală măsură să afle mai multe despre caligraf. Am remarcat că şi dumneavoastră aveți un nume mai rar întâlnit.

— Da, zâmbi el, tata era olandez. Numele meu are legătură, cumva, cu munca mea. Knut înseamnă „nod”, iar Arbeider „lucrător”… Cam ceea ce fac eu: imaginez tot un fel de noduri pe care le transpun, din peniță, în ceea ce scriu, pe hârtie. Este o treabă aparent dificilă şi extrem de precisă… dar mă defineşte.

Citește:  Final Frontier 2018 în 20 de fotografii
Thomas Ronder înclina să îi dea dreptate. Câți dintre cei care făceau parte din generațiile tinere mai erau dispuşi să îşi asume o activitate atât de migăloasă sau, mai rău, care doreau măcar să scrie de mână, ceva pe hârtie? Da, scrisul de mână aproape că îşi pierduse folosința uzuală. Acum doar se rosteau cuvinte și se atingeau ecrane. Aşa scria toată lumea. Gândurile lui Ronder nu puteau să se ducă, însă, mai departe de pupitrul caligrafului. Vorbea cu el, dar ochii nu i se desprindeau, hipnotizați, de la mâna cu toc şi peniță a bătrânului artist. Era uluit de modul în care se năştea scrisul acela elaborat, încărcat de linii curbe, fluide, întrepătrunse după reguli numai de autor ştiute. Pornea cu volute mici care creşteau în amplitudine, fără grabă, fără să întrerupă clipa de grație care străbătea mâna sa până la ultimul nerv, până la cel mai mic muşchi sau tendon. Braţul său era una cu tocul de lemn, iar tocul era una cu peniţa arămie.

— De unde aţi deprins meşteşugul, domnule Arbeider? Bătrânul zâmbi din nou. Figura sa era plăcută când făcea acest lucru.

— De la un fost călugăr, domnule Ronder. A fost o întâlnire providențială… El îl căuta pe Dumnezeu, iar eu mă căutam pe mine însumi. Numai că rezultatul final a fost tocmai invers. Eu l-am găsit pe Dumnezeu în arta caligrafiei, iar el s-a descoperit pe sine însuşi. Am înțeles că s-a căsătorit, a făcut mai mulți copii şi a renunțat definitiv la caligrafie.

— Chiar l-ați găsit pe Dumnezeu? Nu e cam mult spus?

— Deloc. Priveşte aici ceea ce scriu, domnule Ronder. Scrise în ferpar “Anunţăm cu durere pierderea dragului nostru…”. Thomas Ronder privea uluit cum literele luau naştere ca dintr-un dans al peniţei pe suprafaţa de hârtie. Nu erau simple litere care alcătuiau cuvinte ce duceau în final la anumite înţelesuri. Nu. Liniile înflorate lăsate în urma peniţei cu care aproape că zgâriase hârtia, precum acul dureros al tatuatorului, păreau mai întâi de neînţeles. Vii, dar de neînţeles. Apoi, ca printr-o vrajă, ochii lui Ronder reuşeau să desluşească înţelesuri. Tocmai acele linii răsucite care îmbrăcau literele spuneau mai mult, o întreagă poveste, despre suferinţa infinită care răzbătea dincolo de cuvântul “durere” ori despre iubirea ce învăluia pătimaş, ca o iederă, cuvintele “dragului nostru…”. Simţea în suflet apăsarea acelui scris şi fără să îşi dea seama eliberă un suspin din pieptul său tesionat.

— Oh, Dumnezeule!

— Ai simţit, nu este aşa, domnule Ronder?

— Da, am simţit, sunt uluit! se cutremură bărbatul.

Mintea sa încă nu putea să proceseze ce se întâmplase în acele clipe, dar mai ales cum reuşea acest om, cu mâinile sale atât de şubrede, să pună pe hârtie volutele acelea sigure dar vii şi magice în acelaşi timp, care întruchipau mai mult decât un text scris şi care îl purtau dincolo de ceea ce literele ar fi trebuit să-i transmită ca semnificaţie. Scrisul bătrânului caligraf era ca un strigăt mut, venit parcă din spatele unui ecran impenetrabil de sticlă. Îl vedeai, dar nu-l puteai auzi, îl simţeai, dar nu îl puteai atinge, însă cel mai mult îţi doreai să spargi acel ecran şi să intri în lumea din care venea.

— Dumneata m-ai sunat şi mi-ai propus să colaborăm într-un anumit fel. Eu îţi arăt aceste lucruri şi îţi propun să lucrăm în felul meu, aşa cum văd eu lucrurile, pentru un plan mai mare…

— Este mai mult decât mi-am imaginat, domnule Arbeider…

— Într-adevăr, e mai mult decât te-ai aşteptat, dar poate fi un nou început. Priveşte în jur: lumea noastră a devenit un balet mecanic, domnule Ronder. A devenit balerina din cutie, care se mişcă mereu la fel, pe aceeaşi melodie, după acelaşi scenariu şi ale cărei mişcări nu se vor putea compara niciodată cu cele ale unei balerine reale, de pe scenă… Din păcate, doar pe scenă există lucruri unice şi irepetabile care merită să fie luate în amintirea noastră şi păstrate în minte, spuse bătrânul, lovindu-şi uşor tâmpla cu arătătorul îndoit, apoi lovi de două ori în ferparul de pe pupitru. Aici, pe hârtie, este scena mea. Este locul în care eu pot să creez ceva care trăieşte şi care poate schimba oamenii. Noi o vom face, se corectă rostind apăsat. Aici, spuse Arbeider ciocănind din nou hârtia cu acelaşi deget arcuit, balerina noastră este vie, iar începând de astăzi, domnule Ronder, faci parte dintr-un plan mai mare, unul care depăşeşte puterea noastră de înţelegere, dar care va renaşte lumea de odinioară, iar oamenii vor uita ticăitul metalic al maşinăriei care urneşte tot ceea ce ne înconjoară astăzi.

Pentru prima oară, Thomas Ronder îşi dădu seama că acolo, pe Adelaide Cottage, era o linişte desăvârşită. O linişte stranie chiar şi pentru Oraşul Vechi.

Facebook Comments