SF și fantasy sunt genurile literare care oferă cea mai mare libertate imaginației, iar scriitorii au folosit deseori acestă poartă deschisă pentru a scrie despre lucruri minunate: iubirea, spiritul de sacrificiu, toleranța, lupta pentru dreptate, altruismul, prietenia și camaraderia. Numai că, după cum vedem zilnic la știri, lumea adevărată nu este alcătuită doar din Bine și Frumos, ci și din Răul lăcomiei, urii, trădării, prostiei, setei de sânge și cruzimii. Și, între ele, nenumărate nuanțe de gri mai mult sau mai puțin (i)morale. Lucruri întunecate, înfometate, care s-au revărsat și-n lumile imaginației – iar acolo au dat peste ceva care le sperie: personaje dure, deseori ele însele cu moralități cel puțin ambivalente.

Bărbați și femei, ”lupi singuratici” care nu se tem de Rău, ci îl caută și-l vânează (unii), îl stăpânesc (alții) sau reușesc să ia cele mai grele decizii atunci când este nevoie, cu orice preț (toți). Care ne fac să spunem ”wow” cu o strângere de inimă, să le ținem pumnii deși sunt departe de a respecta Decalogul (sau bunul-simț) și să le urmărim aventurile cu sufletul la gură. Chiar dacă nu întotdeauna e clar cine ar trebui să ne sperie mai tare: monștrii și tâlharii sau singuraticii badass care le ies, dinadins, în cale.

ONORABILE MENȚIUNI

Firește, pentru o literatură atât de bogată în personaje dure precum SF&F, un top 10 nu este suficient pentru a prinde în el toate numele care merită. De aceea, o să încep prin a menționa vreo trei ”badass” care nu se regăsesc în listă, din motive diferite.

Primul este însăși definiția durității în sensul rău, prototipul aristocratului sadic, pervers și atât de dezumanizat încât nu mai consideră oamenii nici măcar o cantitate neglijabilă în deciziile sale, fie ele la scară planetară și universală (unde genocidul și sclavia îi sunt cuvinte dragi), fie la scară mică (unde savurează crima, tortura și provocarea de suferințe gratuite – care îl stimulează… în toate sensurile). Vorbesc, bineînțeles, despre baronul Vladimir Harkonnen, cel mai dezgustător și ticălos nemernic din ciclul Dune de Frank Herbert. El e cel mai dur, însă doar în sensul malefic, așa că nu va intra într-un top mai degrabă ambiguu moral.

Ceilalți doi ”badass” din mențiuni își merită cu vârf și îndesat un loc în listă, dar nu-l vor primi dintr-un motiv simplu, pentru care nu au nici o vină: nu există în română, căci nu au fost traduși (în pofida succesului și, cel puțin la primul, și a influenței mari asupra literaturii fantasy). Explicația e că au apărut într-o perioadă (anii 60-70) în care la occidentali a existat un val de ”barbari”, însă noi, aici, aveam proprii barbari care să ne oprime, din cei adevărați, iar cenzura nu le-a permis apariția. După Revoluție, valul deja trecuse și momentul literar a fost pierdut.

Vorbesc despre Elric de Melnibone, unul dintre personajele mele preferate, erou al mai multor cărți și povestiri semnate de celebrul Michael Moorcock. Elric, un albinos degenerat și mereu pe droguri (pardon, pe ”concocții de ierburi”), ultimul împărat de drept al unui imperiu în decadență, este atipic pentru rasa lui de elfi: spre deosebire de cei din jurul său, nu este convins că oamenii sunt creaturi inferioare, demne doar de exterminare sau înrobire. Motiv pentru care este disprețuit, alungat, urmărit de comploturi și nevoit să bată lumea largă, alături de sabia sa devoratoare de suflete. Departe de a fi un băiat bun (ca să trăiască devorează, prin sabie, sufletele oamenilor pe care ar prefera să-i ajute), Elric nu este nici un ticălos 100% (doar cam indiferent); este însă, cu certitudine, un mag puternic și un războinic excelent, spadasin legendar.

Al doilea personaj netradus pe la noi, dar cât se poate de ”badass”, este roșcatul Kane al lui Karl Wagner (tot o serie întreagă de romane și povestiri). Ca să vă convingeți că-i un dur, e suficient să-i citiți numele pe românește, și-o să realizați cu cine aveți de-a face: un personaj celebru, după Biblie primul bărbat care a ucis un om din mânie. Totuși, ca nemuritor reinterpretat de Wagner într-o manieră gotică (sub sugestia că e fiul lui Adam, dar nu cu Eva, ci cu Lilith), el nu este neapărat un exponent al Răului, ci mai degrabă indiferent moral și, într-o anumită măsură, un personaj tragic. Oricum, și Kane este un vrăjitor și războinic excepțional, care călătorește prin lume (și timp) cu o atitudine reflexivă, resemnată, dar nu pasivă (“I kill things,” he tells Elric. “It’s what I was made to do. I’m rather good at it”.)

LOCUL 10: SEVERIAN

Probabil cel mai original scriitor de SF și fantasy (mai exact de science fantasy, o combinație a celor două), Gene Wolfe este inegalabil în a crea lumi, peisaje, istorii și personaje complexe și unice – iar cel mai reușit dintre ele este Severian, calfa alungată din Ghilda Călăilor pentru că a ezitat în procesul de tortură al unei aristocrate. De la acel moment, el începe o aventură extraordinară în care demonstrează că este suficient de viclean pentru a se lăsa folosit, dar și a folosi la rândul său facțiunile ce se luptă pentru putere; că știe să folosească măiastru și sabia (pe care o ține într-o teacă din piele de om, just saying), și cuvintele, că poate seduce, dar și abandona, că poate fi milos, dar și crud. Înalt și zvelt, cu piele albă și păr negru, la fel de întunecat precum hainele sale mereu negre (conform meseriei de torturator), Severian iese în evidență în mijlocul unui imperiu flămând și decadent și manifestă curaj și inteligență în orice situație. Bine, ajută și faptul că, după cum recunoaște deschis, este nebun; la fel ca și stăpânirea Ghearei cu care poate învia morții. Ca să nu credeți totuși că-i vreun ”Prince Charming”, vă avertizez că pentru a doborî un tiran merge până la canibalism extrem…

Cartea: Tetralogia Soarelui Nou de Gene Wolfe descrie un imperiu neo-medieval crud și decadent, pe un Pământ viitor, în răcire și moarte lentă pe măsură ce Soarele se stinge. Lumea imaginată de Wolfe este science fantasy (există și săbii, și nave spațiale) și face parte dintr-un ciclu al său mai larg, alături de seriile Soarelui Lung și Soarelui Scurt – toate stranii și halucinante, un ”fantasy pentru intelectuali” cu numeroase aluzii culte.

LOCUL 9: LOGEN NOUĂ-DEGETE

LogenLogen Nouă-Degete este un barbar atipic: celebru pentru crizele sale sângeroase de ”beserk”, în care este invincibil, dar ucide laolaltă inamici și camarazi, precum și pentru accesele sale de furie (în care-și omoară consăteni și prieteni), războinicul încearcă să renunțe la calea violenței și să devină cât mai zen, un om mai bun și mai calm. Din păcate, momentul ales este cât se poate de prost, trezindu-se prins într-un ghem de conflicte în care barbarii încearcă să cucerească Nordul de la Uniune, imperiul Gurkhul Sudul, iar o altă rasă continentul și omenirea în ansamblu. Firește, există oameni care doresc să facă ceva în sensul acesta și să-l implice, fie că vrea sau nu, iar Logen tot oscilează între a se retrage din calea conflictelor, a-și ajuta prietenii și a face ceea ce este onorabil. Uneori îi iese, alteori nu, și în aceasta este cât se poate de realist și empatizabil: ar vrea să lase setea de sânge în urmă, dar sângele rău îl tot caută. Și când îl găsește, Logen cel bun dispare, iar la suprafață erupe Nouă-degete, războinicul de care fug toți îngroziți. Chiar și cei mai apropiați prieteni ai săi, și pe bună dreptate.

Cartea: Trilogia Prima Lege de Joe Abercrombie a pus pe hârtie ceea ce la TV să găsește în Vikings și Last Kingdom, iar pe PC în Skyrim: o lume dură, cu războinici mânioși, gata să sară la bătaie, cu ambiții uriașe și lipsă de scrupule, cu oportunități pentru cine e destul de nemilos pentru a le prinde, dar și cu prietenie, onoare și iubire. O serie excepțional de captivantă și plină de adrenalină, trilogia este un grim fantasy cu mult sânge, dar și cu personaje reușite și credibile.

LOCUL 8: MELANIE

La prima vedere, Melanie nu e deloc vreo dură: este doar o fetiță orfană de 10 ani, care-și dorește să fie acceptată și caută iubirea și aprobarea singurei persoane surogat matern, domnișoara (profesoară) Justineau. Numai că Melanie este de fapt mult mai mult de atât și ascunde în ea niște daruri, unele infernale, oribile, pe care nu și le-ar dori nimeni. Iar ea, un copil firav fizic (ce-i drept că doar o parte din timp), dar mai ales sufletește, reușește să le confrunte cu mai mult curaj decât adulții care o înconjoară și să reziste la lipsa lor de compasiune (și chiar ură pe care nu a făcut nimic s-o merite). Dacă nici aceasta nu este duritate, să fii mică, legată, extrem de vulnerabilă și totuși să găsești tăria de a rezista și a nu te pierde, atunci nu știu ce-i. Pe deasupra, nemernicia oamenilor față de ea nici măcar nu-i cea mai rea presiune asupra sa (în fond, ea însăși nu e chiar om); altceva, mult mai sălbatic, la un nivel mai primordial, încearcă să o stăpânească, însă firea ei este atât de oțelită încât reușește să-și controleze demonii. Cât despre ”badass”, vă invit să citiți cartea până la final: Melanie are de luat o decizie incredibil de grea și face o alegere dincolo de orice moralitate, o hotărâre surprinzătoare și foarte, foarte dificil de ales.

Cartea: Romanul Fetița cu toate darurile de M. R. Carey este un SF post-apocaliptic (unii o consideră horror, dar nu reușesc să înțeleg de ce), privit din perspectiva unui personaj copil, care descoperă treptat nu doar ororile sfârșitului lumii în plină desfășurare, dar și modul inuman în care oameni-și tratează semenii (nu că nu am ști deja, din Gulag și Auschwitz). Și, mai rău, felul în care este diferită de persoanele de la care caută afecțiune. O diferență ce ar trebui pentru ea să însemne moartea, numai că Melanie este prea puternică pentru a o accepta.

LOCUL 7: DOAMNA

În lumea dură în care mercenarii Companiei Negre își câștigă existența ucigând pentru bani, există multe lucruri chiar mai rele decât ei, cel mai malefic fiind opresivul și niciodată sătulul Imperiu al Dominatorului (pentru care luptă și ei, de altfel, ca parteneri ai Răului). Însă există un twist: actualul Imperiu al Dominatorului nu este stăpânit de el, care încă zace furios într-un cavou, ci de concubina sa, care l-a înșelat și i-a furat învierea și stăpânirea lumii. Doamna este o vrăjitoare extrem de puternică, vicleană și nemiloasă, faimoasă pentru incredibila sa frumusețe rece – deși nimeni nu știe cum arată în realitate, dincolo de vrăji, sau cine este și sub ce nume a trăit înainte de a se ridica din morți. Nimeni în afară de ea nu știe ce urmărește, ce intrigi țese și desțese, singurul lucru clar fiind lista ei de dușmani (întreaga lume) și de prieteni (nimeni). Totuși, Doamna, deși cea mai dură dintre duri pentru a-și păstra tronul mereu râvnit de propriii săi generali-magi și destul de ”badass” încât să confrunte fără teamă și viii, și morții, și nemorții, este mult mai complexă decât pare. Are și ea o poveste de viață, niște slăbiciuni și un suflet – dar cine s-ar putea apropia ca să le descopere?

Cartea: Seria dark fantasy a Companiei Negre de Glen Cook (sunt vreo 10 cărți) descrie aventurile unei trupe de mercenari cu faimă rea (drept foarte competenți în ucis și lipsiți de jene morale), care se confruntă cu dușmani de toate felurile (de la oști și rebeliuni la creaturi magice și necromanți). Totul pe fundalul războiului prin care Imperiul Dominatorului (un mag extrem de puternic și rău), condus acum de Doamna, caută să cucerească întreaga lume cunoscută, prin orice mijloace (de la masacre la folosirea de monștri).

LOCUL 6: HIRO vs. RAVEN

Cyberpunk este în general un gen întunecat și populat cu personaje fără scrupule, însă Stephenson îi mai pompează o doză de steroizi amestecați cu adrenalină pentru a crea povești explozive în exces, privite din goana motocicletei. Tocmai ”armăsarul” mecanic pe două roți este singurul punct comun dintre protagonistul cărții ”Snow Crash”, Hiro, și antagonistul său, Raven, ambii fiind ”bikeri” duri, lipsiți de frică și gata oricând de scandal, bucuroși de confruntări și provocări. Hiro, un hacker pe jumătate japonez, vitezoman în slujba Mafiei și cunoscut spadasin cu katana, este prototipul motociclistului ”badass” care se bazează pe pricepere și viteză – necesare, din moment ce e prins într-o cursă contra-cronomentru pentru a opri o apocalipsă cibernetică. Raven, dimpotrivă, un metis ruso-amerindian dur și înrăit pe bună dreptate, este un munte de mușchi greoi, dar atât de puternic încât poate despica un bărbat în două dintr-o lovitură, și folosește nu o motocicletă rapidă, ci una solidă, cu ataș. În care ține o bombă nucleară, că veni vorba, dar nu cu ea încearcă să provoace sfârșitul lumii – e doar așa, ca asigurare.

Cartea: Snow Crash de Neal Stephenson este un SF cyberpunk tipic, dar dus la extrem: o SUA fărâmițată (atât de nasol că-ți plătești singur pușcăria, de exemplu, și chiar vrei să faci asta), unde fiecare e pentru el, Mafia-i mai degrabă o corporație onorabilă (ba chiar simpatici, comparativ cu alternative mult mai rele) și lumea reală dublată de cea virtuală (Metavers). Când nimic nu părea că poate merge mai rău, Metaversul este atacat de o forță misterioasă (care s-ar putea să aibă legătură cu… zeii Mesopotamiei) și de aici ”Snow Crash” nu mai e deloc un SF tipic, ci o nebunie pe repede înainte, cu senzație de gaming.

LOCUL 5: CARL MARSALIS

Dacă Morgan ar fi mai popular pe la noi, Marsalis ar fi mai sus în top, căci nu văd cine poate fi mai îndreptățit la titlul de dur decât un bărbat creat genetic special pentru a fi mai agresiv decât oamenii, crescut, antrenat și îndoctrinat ca soldat, folosit în război drept trupe de șoc și apoi exilat pe Marte, de teamă că… e prea dur. Autorul însă nu a prins încă pe aici (nu e timpul pierdut), așa că acest Treisprezece (versiunea 13 de alterare genetică pentru creșterea agresivității), cunoscut drept Omul Negru nu doar datorită culorii pielii ci și a rolului său de Bau-Bau, ne va deschide topul 5 de ”badass”. Iar Marsalis chiar este un lup singuratic,  cu excese grave de violență și mari dificultăți în socializare, dar atât de priceput în a bate și ucide încât este folosit pentru a-și vâna foștii camarazi, alți 13 evadați din prizonierat. Evident, soldați de elită și veterani profesioniști ei înșiși. Când bate Omul Negru la ușă… nu știu ce ar fi bine să faci, căci Marsalis nu bate la ușă. El trece direct prin pereți, împroșcând gloanțe.

Cartea: Omul Negru de Richard Morgan, un alt SF cyberpunk întunecat, ne povestește despre o ”rasă” artificială de masculi alfa, creată în laboratoare ca armă într-un război. Pe care-l câștigă, moment în care omenirea descoperă că pe timp de pace e foarte periculos să ai pe străzi niște arme pe două picioare, cu firi explozive și capacități devastatoare de luptă. Așa că începe să-i vâneze – cu ce altceva decât cel mai dur dintre ei, Carl Marsalis, Omul Negru. Care însă își folosește și mintea, treptat descoperind că nu toate lucrurile sunt ceea ce par…

LOCUL 4: CERSEI

CerseiPentru un ciclu fantasy scris de un bărbat, Gheață și Foc este surprinzător de bogat în personaje feminine puternice și complexe, mai numeroase și mai relevante în poveste decât cele masculine. De aceea, candidate la titlul de ”badass” sunt mai multe, la fel de îndreptățite, și cititorii o aleg pe una dintre ele în funcție de propriile minți și suflete, dar și de vârstă: sunt convins că cei mai tineri o vor pune aici pe Arya și cei de 20-30 de ani pe Daenerys, dar pentru cei/cele care se apropie de 40 sau au trecut acest prag și s-au cam lămurit cum merg treburile, sumbra realitate este că adevărata dură credibilă este Cersei. Regina crudă, arogantă, ahtiată după putere, nemiloasă și brutală sau seducătoare după nevoie, dar și complet dedicată Leului Lannister, gloriei clanului și măririi copiilor săi și, în multe sensuri, restaurării unui stat puternic, centralizat și eficient. Compusă în general din nuanțe întunecate sau cel puțin gri, dar nu numai, Cersei este o dură capabilă de orice pentru a-și atinge scopurile și pentru a se ridica deasupra unei lumi dominate de bărbați – trebuie să recunoaștem că, dincolo de sete de putere, pentru aceasta are nevoie și de o incredibilă putere interioară și de spirit de luptă. Pe care le deține cu vârf și îndesat și le folosește într-un mod realist: ”Power is power!” ne spune ea într-una dintre cele mai ”badass” replici imaginabile – și are dreptate.

Cartea: Ciclul Gheață și Foc de George R. R. Martin, la acest moment cea mai celebră serie epic fantasy, reinterpretează, cu dragoni și nemorți, Războiul Celor Două Roze (York vs Lancaster – Stark vs Lannister) și ne prezintă, pe fundalul unui război civil nemilos și devastator, destinele și aventurile unei galerii vaste de personaje din toată gama posibilă, de la ticăloși extremi la… ticăloși mai puțin extremi, că sfinți nu o să găsim în această lume întunecată. Nu are rost să detaliez, cu toții ori ați citit cărțile, ori v-ați uitat la serial.

LOCUL 3: ROLAND DESCHAIN

RolandPentru mulți dintre noi, mai ales cei mai puțin tineri, când spunem cuvântul ”dur”, în minte ne apare imaginea lui Clint Eastwood, cu privirea sa fixă, care spune fără cuvinte: ”I dare you, just try me!”. Se pare că unul dintre noi este și Stephen King, care l-a creat pe Pistolar ca un arhetip al bărbatului dur, iute la scos revolverul, dar și la minte, hârșit în aventuri, traversat deșerturi (reale și la figurat) și trăit printre ticăloși amorali. Detașat și mai degrabă nepăsător, ușor de mâniat și greu de impresionat, Roland cumulează în el toate caracteristicile macho ale durilor din westernuri și le transbordează în fantasy, urmărindu-și cu încăpățânare anti-graalul propriu, pe Omul în Negru, Randall Flagg. Cu toate că la prima vedere pare, intenționat, o formă simplistă fără fond, definită doar de cele două pistoale (celebrele salebig guns”), Roland este de fapt mult mai complex de atât. Motivațiile și alegerile sale, deseori reci sau chiar crude, ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce străbate lumi paralele pentru a-și vâna destinul, uneori singur, alteori alături de tovarăși de soartă (”ka-tet”).

Cartea: Seria (8 cărți) Turnul Întunecat de Stephen King, în principal dark fantasy și western, dar și cu elemente horror și SF, urmărește căutarea (atât reală cât și metaforică), de către Pistolar (ultimul din ordinul cavaleresc ”Arthur Eld”) a Turnului Întunecat, centrul tuturor lumilor; dar și vânarea maleficului și demonicului Randall Flagg, un personaj negativ drag lui King (apare și în cărți din afara universului Dark Tower – prima dată în SF-ul apocaliptic ”Apocalipsa”).

LOCUL 2: MONZA MURCATTO

Iată că ne întâlnim pentru a doua oară în această listă cu Joe Abercrombie, din simplul fapt că este atât de priceput la creat personaje dure, credibile și memorabile, încât i-ar trebui un top doar pentru el (nu degeaba este considerat Tarantino-ul literaturii fantasy). De data aceasta, nu mai este vorba de vreun barbar, ci de o femeie din partea civilizată a lumii răvășite de război și în Prima Lege – civilizată în sensul că omorurile nu se fac acolo cu securi, ci cu otravă și cu zâmbetul pe buze, iar cei care te ucid nu sunt triburile de sălbatici nespălați, ci prietenii apropiați din clasa aristocratică. O clasă pe care Monza Murcatto și fratele ei, Benna, doi ticăloși corupți care conduc mercenarii din ”Cele O Mie de Spade”, au servit-o în război cu atâta succes, încât au devenit o amenințare și sunt asasinați. Crimă care însă eșuează în cazul ei, lăsând-o mutilată și lipsită de orice, în afară de setea de răzbunare care-i umple sufletul cu ură și cruzime. Monza Murcatto trebuie să pornească din nou de la zero, să adune treptat în jurul ei o adunătură de ticăloși periculoși și fără vreo urmă de conștiință, iar cu voință, intrigi și crime să urce din nou scara puterii și-a brutalității, pentru a-i ajunge pe vinovați. Și, în pofida tuturor trădărilor și eșecurilor, reușește – călcând la propriu pe cadavre și sacrificându-și propria umanitate, prietenii, iubirea și încrederea în existența vreunei distincții între bine și rău.

Cartea: Romanul grim fantasy Dulce Răzbunare de Joe Abercrombie se petrece în aceeași lume cvasi-medievală (aici cu nuanțe de Renaștere italiană) cu trilogia Prima Lege, fără însă a fi direct legată prin evenimente sau personaje. Styria este o lume a războiului civil, banilor și intrigilor, a crimelor ascunse și-a negocierilor lipsite de încredere, în care importante sunt doar puterea și familia – care te ridică spre glorie, dar te și ucid.

LOCUL 1: GERALT & CIRI

GeraltCel mai bun dintre vânătorii mutanți de monștri (witchers), crescuți și antrenați de Școala Lupilor din fortăreața Kaer Morhen, Geralt de Rivia (care de fapt nu se numește Geralt și nu-i din Rivia) a ajuns ucigașul perfect, o mașină de luptă inegalabilă cu sabia, vrăjile, leacurile și descântecele. Pe deasupra, a ajuns în mintea multora și un monstru brutal și imoral (fiind cunoscut drept ”Măcelarul de la Blaviken”), astfel că peste tot este primit cu teamă și ostilitate. Este totuși chemat primul atunci când monștrii atacă satele, pentru că este cel mai eficient – știe exact ce trebuie făcut și în cele mai disperate situații. Geralt nu se teme de nimic și nu dă înapoi de la nimic – ”Lupul Alb” este prădătorul singuratic ”badass” suprem, fără egal, maestru și ca spadasin, și ca intrigant.

Totuși, în ciuda a ce crede prostimea despre el, Geralt nu este o mașină fără suflet – este un dur, dar și un seducător cu mare succes la aristocrate, vrăjitoare și tinere țărăncuțe laolaltă, pe de o parte, și pe de alta un prieten de încredere pentru puținii care reușesc să-i câștige tovărășia (precum bardul Păpădie – Dandelion – sau dwarful Zoltan; spre deosebire de cei din jur, Geralt nu este un rasist). Mai mult, deși steril el însuși, ca efect secundar al mutațiilor (ceea ce ajută la partea cu damele), Geralt este o figură paternă protectoare și atentă pentru Ciri, ”fiica sa” adoptivă pe care a câștigat-o drept răsplată, prin înșelăciune, de la împăratul nilfgardian Emhyr.

Ciri, fiica naturală a unui împărat și a unei prințese dotate cu puteri magice, este de fapt mult mai mult decât un om, fiind și un vârf al unei linii de sânge elf cultivată cu scopul de a căpăta puteri asupra lumilor (da, la plural). Pe deasupra, este crescută și antrenată de Geralt pentru a-i fi urmașă, astfel că este și ea o senzațională luptătoare cu sabia; iar în plus față de un witcher, are și puteri magice excepționale. Combinația creează o prințesă războinică atât de dură că poate nu doar să stea liniștită alături de Geralt împotriva oricărui monstru sau vrăjitor malefic, dar și… să distrugă lumea dacă are chef. Mai ”badass” de-atât, greu de imaginat.

Cartea: Seria grimdark fantasy Wiedzmin (Witcher) a polonezului Andrzej Sapkowski ne descrie o lume cu fundal est-european foarte familiar și nouă, românilor, impregnată de creaturile și zeitățile mitologiei slave, de basmele estice și de amestecătura incomodă de popoare și culturi specifice acestei părți a lumii. O lume a intoleranței, egoismului și nepăsării în care hidoșeniile umblă printre noi, fie ele dihănii sau oameni (celebra replică a lui Geralt pe care o parafrazez: ”Sabia de argint e pentru fiare și cea de oțel pentru oameni. Amândouă sunt pentru monștri.”). O lume atât de periculoasă, încât este nevoie de vânători specializați, crescuți, antrenați și alterați până când devin altceva – prădători mercenari, ucigători, care înspăimântă și monstruozitățile pe care le extermină, dar și pe țăranii care-i angajează de nevoie, nu de voie, și-i urăsc.

Facebook Comments