Copiii timpului”Ultimii supraviețuitori ai Pământului au scăpat cu greu din lumea lor muribundă și caută supraviețuirea printre stele. Pe urmele unor strămoși îndepărtați, descoperă o adevărată comoară: o planetă terraformată, pregătită pentru ei. Dar în lungul timp care s-a scurs până au ajuns aici, planeta a fost ocupată, iar refugiul paradisiac a devenit un coșmar. Două civilizații sunt pe cale să se confrunte pentru a supraviețui. Care se va dovedi adevărata moștenitoare a noului Pământ?”

Editura Nemira, 2018, paperback,  488 pagini,
traducere Gabriel Stoian

 

Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor” (Matei 5, 3). Ei bine, în ”Copiii Timpului” nimeni nu e sărac nici cu duhul, nici întru duhul (cum ar fi traducerea corectă), însă întrebarea-cheie este exact aceasta: Cui îi rămâne împărăția cerurilor, oamenilor sau arahnidelor?(dilemă importantă încă de pe vremea lui Heinlein, care a găsit ca răspuns Infanteria Stelară). Întrebare nu doar în dublă cheie, din moment ce în roman expresia se referă atât la o planetă, simultan paradis și iad (revenim ceva mai jos), cât și la o navă-arcă ce adăpostește ultimii supraviețuitori umani, dar și apocaliptică: supraviețuirea unei specii implică exterminarea celeilalte, din moment ce ambele au la dispoziție o singură lume. Geneza unora echivalează cu Ragnarokul celorlalți, salvarea cu genocidul.

Și cum alege Tchaikovsky, în Copiii timpului, să trateze o temă atât de sumbră și astfel să câștige premiul britanic Arthur C. Clarke în 2015? Păi cum altfel decât… distractiv. Nu, nu în sensul amuzant, nu este vreun Pratchett sau Eftimie, ci în înțelesul de captivant, ”entertaining”. ”Copiii Timpului” este un roman de devenire (ce-i drept că al unei specii întregi), dar și de aventuri în spațiu și de explorare de planete (sfârșită prost), în tradiția pulp. O combinație de revitalizare a filierei ”old school” americane din era de aur a SF-ului (anii ’30-’50), fiind o poveste cu păianjeni uriași, războaie spațiale între specii și rebeliuni pe nave, cu o doză de originalitate… franțuzească.

Citește:  10 cărți horror de citit într-o viață

SF franțuzesc? Da, romanul este, evident și asumat, un omagiu și o reconstrucție a ideilor din seria Furnicile de Bernard Werber, care a fascinat generația mea, și deci și echivalentul său pentru generația actuală, de sub 20 de ani. Spun evident pentru că este construit pe același concept al privirii dintr-o perspectivă umaniza(n)tă asupra unei societăți de artropode, care ne-o face astfel inteligibilă și ne permite să-i înțelegem istoria (spre deosebire de abordarea concurentă din SF, cea a straniului inaccesibil ca la Strugațki sau Lem). Și spun asumat deoarece, în această carte despre păianjeni și oameni, un rol vital și o prezență semnificativă o au și… furnicile. Și nu numai ele, dar și alte prezențe de la Werber, ca gândacii ”clandestini” din mușuroaie.

O grădină a Edenului infestată din vina noastră

Totuși, aceste prezențe care trezesc nostalgii la cititorii de Nemire din anii ’90 sunt secundare. ”Copiii Timpului” este în principal, la prima vedere, o carte despre o civilizație de arahnide, cu războaiele, religiile, cultura și știința lor (una biopunk, eco-naturistă). Ceea ce m-a făcut să o citesc pe nerăsuflate de la un cap la celălalt, prins de reinterpretarea oblică a propriilor noastre dileme, privite aici prin alți ochi (mulți, cam opt pe cap de locuitor). La o privire mai de la distanță, după încheierea lecturii, îți dai seama că este de fapt și o carte despre noi, o oglindă pusă în fața omenirii – iar ce se vede în ea nu e deloc plăcut.

Ceea ce nu înseamnă că nu există speranță. Dimpotrivă, speranța este o linie de forță a romanului, atât în partea sa referitoare la arahnide, cât și în cea despre oameni. Chiar și atunci când fiecare dintre aceste specii inteligente își privește în față extincția aproape certă și decide, în ambele cazuri și indiferent de uriașele diferențe de concepte și abordări, că intenționează să lupte până la capăt indiferent de șanse. Iar prin luptă se înțelege aici și războiul, destul de prezent în roman, dar și confruntările de idei și ideologii, ba chiar și frământările sufletești ale individului, deseori pe muchia disperării sau a pieirii.

Citește:  Top delicios! Cele mai gustoase 5 feluri de mâncare din literatura fantasy

Iar pentru ambele lumi, dilema în fața sfârșitului lumii rămâne aceeași: religie sau știință? Tchaikovsky abordează foarte inteligent această dihotomie, atât fățiș (păianjenii au propria lor divinitate, concretă și ”pipăibilă”, care de altfel se și implică activ în istoria lor, iar oamenii, așa cum avem obiceiul, degenerează în culte și idolatrii), precum și subtil. Planeta disputată este un paradis verde, atunci când toate lumile omenești au devenit locuri ale morții, dar pentru oameni este și un infern al monștrilor. Dintr-un motiv foarte simplu: a fost schimbată de fructul oprit al cunoașterii, oferit, din greșeală și fără voie, chiar de umanitate. Este o grădină a Edenului infestată din propria noastră vină cu insecte și arahnide uriașe, iar reacția noastră la așa ceva este evidentă. O simțiți și voi acum, doar gândindu-vă la acea colcăială. Exterminarea.

Arahnidele devin tot mai empatice, tot mai conștiente de ”Celălalt”, în timp ce umanitatea degenerează, împrăștiindu-se dintr-un popor, în indivizi fără milă

O reacție viscerală, instinctivă. Un alt punct unde am simțit că autorul a ascuns cu viclenie, dincolo de acțiunea simplă, directă și captivantă, și niște comentarii sociale, așezând în balanță oamenii și artropodele. Cartea începe cu omenirea sub forma unei comunități în plină expansiune stelară, glorioasă, iar cu păianjenii doar niște simple creaturi aproape minuscule, vânători individuali, care se ucid între ei drept hrană. Treptat, balanța se înclină pe măsură ce înaintăm în timp, iar arahnidele devin tot mai empatice, tot mai conștiente de ”Celălalt”, în timp ce umanitatea, dimpotrivă, degenerează auto-distructiv și se sfărâmă, împrăștiindu-se dintr-un popor, în indivizi fără milă. Uitând tot mai mult sau reinterpretând hidos valorile umanitare, în timp ce, ironic, cealaltă specie le descoperă și rafinează.

O evoluție paralelă cu o involuție, iar aici trebuie să observ cu satisfacție că romanul se bazează foarte mult pe elemente nu doar de psihologie și sociologice, conform cu meseria autorului, dar și de antropologie, arahnologie și, mai ales, pe teoria evoluției, fiind și educativă (aspect prin care mi-a amintit foarte mult de Omnium-ul lui Florin Stanciu). De altfel, unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai tare la carte a fost o aluzie minoră, un indiciu ușor de ratat și lăsat nelămurit. Acela că ultimii oameni, cei porniți într-o navă-arcă, într-o disperată misiune de salvare a omenirii, atât de mândri de umanitatea lor încât sunt dispuși să se ucidă între ei și să extermine altă specie… poate că nici măcar nu-s oameni așa cum îi înțelegem noi în prezent. Poate că sunt și ei altceva, de fapt, dar nu o să vă stric plăcerea de a vă gândi singuri (indiciu: Darwin).

Și, că veni vorba de înaintarea în timp (să nu uităm, cartea se numește Copiii Timpului”), Tchaikovsky se remarcă și prin inteligenta introducere a unor dimensiuni suplimentare. Povestea nu se desfășoară doar tridimensional+timp, așa cum înțelegem noi lumea, ci și cu câte o axă suplimentară. La păianjeni, dimensiunea verticală este percepută cu totul altfel decât la noi, fiind mult mai relevantă, ceea ce le schimbă nu doar viziunea asupra lumii, ci și tehnica, arhitectura și cultura. Ca și felul de-a face război, inclusiv cu noi.

Citește:  Anchetă. Ce SF-uri citesc scriitorii români care nu scriu SF

Iar la oamenii de pe nava-arcă, plină de cuve de hibernare, timpul nu este drept, ci sinuos. Personajele nu se trezesc toate deodată, ci pe rând, în funcție de nevoi. Trăiesc fragmente de viață și îngheață înapoi, astfel că ceea ce era o prietenie cu puțină vreme subiectivă înainte a devenit între timp un război civil purtat de generații; sau femeia cu care ”tocmai” ai făcut dragoste (tocmai fiind poate secole, poate milenii, dar o singură noapte, subiectiv) este deodată o bunicuță dură, care conduce cu mână de fier un trib. Cum reacționezi la așa ceva? Cum gestionezi noua relație și cum reinterpretezi impulsurile amoroase și sexuale care ”tocmai” fuseseră acolo, dar deodată sunt stranii și necuvenite?

Și nici nu sunt singurerele dileme psihologice pe care autorul ni le ridică deghizate, ascunse într-o carte de acțiune. Unde încep și unde se termină drepturile și obligațiile unui individ în relație cu familia, cu grupul de prieteni, cu specia? Diferă moralitatea la mamifere față de nevertebrate? Ca exemplu semi-amuzant, mișcarea sufragetelor ar avea ca echivalent (și îl are în carte) încercarea păianjenilor masculi de a obține dreptul să nu mai fie mâncați după o partidă de sex. Un scop politic destul de motivant, aș zice.

Oricum, întrebările lui Tchaikovsky sunt multe, dar cartea nu este deloc vreuna filozofică. După cum spuneam, nu este un Solaris, ci un Ziua Furnicilor: autorul a ascuns idei filosofice și științifice într-un roman plin de conflicte, acțiune și răsturnări de situație (ori de evoluție), care poate fi lecturat cu ușurință și ca un SF pulp, de vacanță. La fel ca lumea păianjenilor din Copiii Timpului, cartea are mai multe straturi și, deși cred că ar fi cea mai captivantă pentru cititorii de 15 ani, sunt convins că poate fi la fel de fascinantă și pentru cei mai maturi, dacă nu au uitat cum era la acea vârstă și ce putere de a se minuna aveau pe-atunci. Cu certitudine, Adrian Tchaikovsky nu a uitat, iar British Science Fiction Association l-a răsplătit pentru acest ”sense of wonder” cu premiul Arthur C. Clarke – unde se află într-o companie prestigioasă cu romane precum Povestea Servitoarei de Margaret Atwood, Stația Pierzaniei de China Mieville sau Omul Negru de Richard Morgan.

Facebook Comments