Picnic la marginea drumuluiRed Schuhart este călăuză. O forță necunoscută îl împinge pe acest inadaptat să se aventureze ilegal în Zonă, în căutarea obiectelor misterioase lăsate de vizitatori din altă lume. Zona, care determină până și natura fiicei lui, îl obsedează. Însă de dragul fiicei ia hotărârea de a face o descindere tragică în adâncimi ostile.”

Editura Nemira, 2017, paperback, 184 pagini,
traducere
Valerian Stoicescu

Sunt sigur că, venind de la un scriitor român de SF către cititorii compatrioți, recomandarea romanului rusesc Picnic la marginea drumului de frații Strugațki nu va fi o mare surpriză. Totuși, dincolo de predictibilitatea iubirii față de o carte foarte estică în sufletul său, trebuie să precizez că există niște nuanțe. Care, culmea, nu fac altceva decât să crească și mai mult magnitudinea recomandării.

În primul rând, eu am citit cartea la o vârstă adolescentină, când m-a impresionat suficient de tare încât să mă arunce definitiv pe o traiectorie de pasiune post-apocaliptică; apoi pe la 20 și ceva de ani, când mi s-a părut mai degrabă stranie, în sensul bun – așa că pentru a fi sigur, tocmai am recitit-o a treia oară. Și, la vârsta matură de 30 și… mai mult, romanul mi se pare și mai genial, cel puțin la fel de impresionant ca-n adolescență – fiind deci ideal cam la toate vârstele.

În al doilea rând, Arkadi și Boris Strugațki sunt în general foarte prinși, prin stilul de gândire și tipul de imaginație, în nodul temporal al erei sovietice, indiferent cât de diferite le sunt cărțile. De exemplu, E greu să fii zeu tratează un prim-contact cu o civilizație feudală, oferind ocazia unor dileme morale privind intervenția în evenimente, dar și niște aluzii străvezii la brutalitatea stalinistă; în alt exemplu celebru, Lunea începe sâmbăta, este o zăpăceală generală, cu un umor cât se poate de rusesc ce parodiază haosul neschimbat de pe vremea lui Ilf și Petrov (la categoria ”Fun facts”, poate nu cunoșteați faptul că în spațiul rusofon ”Lunea” a fost și rămâne mult mai populară decât ”Picnicul”). Chiar și-așa, deși tot sovietic în fibra sa, în ”Picnic” le-a ieșit o capodoperă de care nu poți să nu fii extrem de entuziasmat ca cititor, indiferent că ești rusofon sau occidental – are o valoare universală.

Citește:  O pledoarie pentru reconcilierea contrariilor

De ce atâta entuziasm, o să mă întrebați? În principal, datorită senzației extrem de credibile de straniu în sensul de străin (alien), pe care nu am mai regăsit-o nicăieri, combinată totuși cu măiestrie cu o senzație la fel de greu de nimerit, cea de familiar, de uzual. Ceea ce au reușit frații Strugațki și nu am mai găsit, oricât am căutat, a fost să creeze un mediu complet extraterestru, neumanizat. Întotdeauna, la ceilalți autori ET-ii sunt fie oameni în deghizare, fie anti-oameni (puși în oglindă), fie alternative la alte creaturi/creații pământene (reptile, insecte, roboți). Aici nu. Așa cum probabil și vor fi când om da peste ei, sunt atât de diferiți încât nu le putem înțelege nici măcar gunoaiele. Dar, și vorbim de un mare DAR, obiectele incomprehensibile minții umane sunt totuși funcționale, nu doar niște ciudățenii fără noimă. Au un sens și simțim aceasta foarte bine, foarte credibil, chiar dacă nu putem să deslușim care este acela.

Pe deasupra, frații Strugațki au avut o idee genială: au luat elementul străin, misterios, și l-au pus într-un fundal cât se poate de banal, chiar aici pe Pământ, într-un deprimant peisaj industrial binecunoscut (mai ales esticilor). Prin acest tertip, artefactele sunt scoase și mai tare în evidență ca stranietate (da, repet des straniu, străin, stranietate, fiindcă aceasta este esența unică a romanului). Mai mult, le descoperim treptat și împreună, cititorii alături de pesonajul principal, Roșcatul, așa că ne simțim parte a cărții și poveștii și suntem și mai tare imersați în acțiunea simultan cotidiană și nemaivăzută.

Un alt element prin care autorii ne fac să resimțim totul drept veridic este faptul că obiectele nu sunt doar aruncate-n poveste. Ele sunt descrise, cercetate, accesibile simțurilor stalkerilor și, indirect, cititorilor; au nume științifice clare și porecle populare perfect descriptibile (”piftia vrăjitorului”, ”chelia țânțarului”), astfel că ne sunt introduse în percepție drept reale și pipăibile. Ceea ce nu putem înțelege, nici noi, nici stalkerii, nici cei mai deștepți savanți ai planetei este CUM funcționează, pe ce principii mult prea avansate față de fizica noastră, ca să nu mai discutăm de scop. Vorba cărții, ”batem cuie cu microscoape” sau ”ce-ar fi zis Newton dacă în laborator îi intra o rază laser”. Ceea ce, dacă e să ne gândim, este foarte probabil să fie nivelul nostru în contact cu o altă civilizație.

Citește:  10 cărți SF de citit într-o viață

Cartea mai este unică și din alte puncte de vedere. În primul rând, reușește să dea fiori cititorului (are, de altfel, și tușe serioase de horror pe alocuri) prin faptul că rămâne constant neașteptată, cu efecte imprevizibile ale acțiunilor personajelor, dar și ale Zonei în sine. Mai înfricoșător este faptul că, la fel ca neantul lui Nietzsche (care te privește înapoi dacă te uiți în el), în timp ce stalkerii invadează Zona, și Zona îi invadează pe ei. Nu doar psihologic, mutând trauma și conflictul în relațiile cu autoritățile, concurența și familia; nu doar prin insidioasa afectare a geneticii lor și a urmașilor; dar și direct, intrându-le în casă prin morții întorși în apartamentele (și familiile) lor.

Mai mult, dacă tot ești transferat, ca cititor, alături de Roșcat în explorarea Zonei, te simți, similar, ”adulmecat” și tu de Zonă. Îi simți direct stranietatea, frigul, teroarea, nebunia, de parcă ar ieși din carte ca să treacă și-n dormitorul tău. Iar pentru personaje este nemiloasă, lovindu-i în ceea ce-i doare mai tare: nu doar în libertatea proprie, pe care le-o iau alți oameni, ci în copiii și părinții lor, care se transformă în altceva. În ce? Nu poate fi înțeles. De ce? Nici atât.

Efectul de insidios este cu atât mai puternic pentru cititorii de dincoace de Cortina de Fier, pentru că, dincolo de realismul resimțit de oricine o lecturează, pentru noi este și familiară. Se întâmplă în apartamente, birturi și străzi pe care le știm, în fabrici și garaje prin care am trecut (toate erau oricum identice, fie ele în Urali sau la București), unor tipuri de oameni (răi în diverse grade, de altfel, nimeni nu e bun în carte, deși există și inocenți pedepsiți în avans) pe care-i cunoaștem foarte bine. Iar reacțiile lor sunt nu doar umane, ci mai ales estice. Sunt exact cele pe care le-am avea eu, tu sau vecinii noștri, confruntați cu ceva în același timp banal și complet de neînțeles.

Citește:  Anchetă. Ce SF-uri citesc scriitorii români care nu scriu SF

Oricum, nu o să mai insist pe subiectul alterității, deși mai sunt destule de zis: în rezumat, ”Picnicul” reușește să fie simultan straniu și familiar ca nici o altă carte, să te atragă în Zonă și să-ți trezească spiritul natural de explorator, să te înspăimânte cu frici imemoriale (cum te-ai purta cu un zombie pașnic, dar mort ca minte, care-ți este un drag membru de familie?) și să te pună pe gânduri în toate sensurile, de la ingineresc la filozofic.

O să mai adaug în schimb o altă temă, tot accesibilă (cred) numai celor trăitori în foste ori prezente dictaturi, mai ales comuniste. În prefață, unul dintre frați se întreabă de ce a durat ani de zile până li s-a aprobat publicarea, deși cartea nu era deloc subversivă. Ce este îngrozitor la nedumerirea sa e faptul că… este. ”Picnicul” chiar este foarte subversiv, doar că autorii erau atât de afundați în infernul sovietic încât îl percepeau drept normalitate. Lăsând deoparte atmosfera deprimantă de industrial-cenușiu, prezentă poate și prin orașe muncitorești din țările capitaliste, cartea și sentimentul pe care-l dă cititorului sunt cât se poate de sovietice.

Toate personajele, absolut toate, sunt constant înfricoșate că sunt urmărite, până și ”securiștii”. Și pe bună dreptate, întrucât… chiar sunt. Totul este constant sub ochiul a-toate-veghetor al poliției, armatei, serviciilor de securitate, informatorilor, provocatorilor, patrulelor, colegilor dușmănoși, vecinilor răuvoitori și tot așa. Sună cunoscut? Mda, mă gândeam eu (dacă ați prins anii 80). Pe deasupra, toți sunt tot timpul înfricoșați (din nou, chiar și securiștii) de amenințarea neîntreruptă cu violența: bătaia, împușcarea, arestarea, trădarea. Din nou, nu degeaba – chiar suferă toți cel puțin una dintre acestea, iar destui și moartea. Toți se tem în mai mare măsură nu de artefactele extraterestre, deși ele-i ucid cvasi-cert și deseori îngrozitor, ci de aproapele lor, de omul nou, egoist, înrăit și lipsit de moralitate.

Citește:  Cum s-a numit, de-a lungul timpului, literatura SF în România. Și de ce.

Iar cea mai mare dorință a personajului principal, care-l duce pe marginea nebuniei și-a crimei, este ca Zona, care schimbă și omoară totul în ea și dă să se extindă-n suflete și trupuri, să nici nu fi existat. Oare frații Strugațki chiar să nu fi realizat că subconștient vorbesc despre Uniunea Sovietică? Sau or fi fost de fapt subversivi pe ascuns și mimau ignoranța?

Oricum ar fi, pentru mine ”Picnicul” rămâne unul dintre cele mai bune și originale SF-uri scrise vreodată, la fel de captivant mai fiind doar ”Dune”. De aceea, o să vă întreb: vreți să simțiți cum ar fi cu adevărat un contact cu altă civilizație, nu ”ca-n filme”, ci ”pe bune”? Cât de incomprehensibil, straniu, înfricoșător și distrugător? O să vă și răspund: atunci trebuie neapărat să citiți Picnic la marginea drumului, fiindcă nu veți mai găsi nicăieri nimic măcar pe aproape la fel de veridic.

Facebook Comments