REVISTA NAUTILUS / Vivisecţii / Scânteia din minte este o simplă interpretare

Scânteia din minte este o simplă interpretare

rares_iordache • 2:00 - 15.08.2010 • 

La intersecţia dintre lumea textului şi lumea cititorului se află lumea interpretării. Totul este relativ la mine în calitate de cititor când am în faţă textul, indiferent de natura sa, indiferent de intenţia autorului. Totul este relativ la mine în calitate de autor al textului căci pânza este realizată de mine. Decodarea efectivă a criptelor textuale revine cititorului. Acesta utilizează, în mod evident şi posibilităţile imaginaţiei pentru stabilirea unei pasarele către înţelegere. Această imaginaţie poate fi privită drept o punte de legătură între simţuri şi lucrurile abstracte (psihologie) sau ca şi posibilitate de dezvoltare a tuturor formelor simbolice (mit, religie, limbă) servind la obiectivarea reprezentării realului, cum ar spune Ernst Cassirer. Dar textul, opera celui care aşterne cuvintele pe foaia albă, este câmpul de luptă dintre ficţiune şi non-ficţiune, între ceea ce ar trebui să fie real şi ceea ce nu este cu precădere real. Demersul creativ-productiv poate să tindă către depăşirea limitelor imaginaţiei umane, dând astfel posibilitatea trecerii la o nouă etapă a textualităţii însăşi, un soi de ţesătură experimentală. Autorul este păianjenul care îşi ţese textul în forme diverse, uneori mai şi experimentează, alterori este bruscat de context sau în alte cazuri bruschează el însuşi contextul. Voi exemplifica la niveul productivităţii textului prin cazul science-fiction-ului, reprezentat prin ideile pe care le născoceau autorii de gen. Maşinăria acvatică a lui Jules Verne reprezintă o anticipare bună a paşilor tehnologiei, iar science-fiction-ul s-a grăbit să îl anunţe pe acesta drept unul dintre autorii care au prefigurat scrierile de gen ce au urmat în secolul XX. Sigur, elementele ficţionale de un nivel productiv extrem de mare sunt prezente în multe opere, însă important este modul de percepţie pe care l-a avut acel text în cultură, în tehnologie, în societate.

Modul în care este citit un text rămâne un principiu ce este determinat de aprecierile cititorului, statutul textului fiind un produs al intenţiei autorului. Dacă Husserl a expus metoda fenomenologică drept o metodă ştiinţifică, atunci textul trebuie decodat ca atare, însă acest lucru nu trebuie să îl împiedice pe cititor să îl interpreteze. Dacă scrierea science-fiction este destinată spaţiului ficţionalului nu înseamnă că cititorul nu îşi poate expune încrederea în cele spuse în conţinutul ei. Ceva similar a mărturisit Gregory Currie: autorul ne înfăţişează o lume în faţa ochilor de o manieră cât se poate de plauzibilă. Poate că aceasta este dorinţa permanentă a autorului, devenită statut al său în interiorul scriiturii sale. Şi opera ficţională şi cea non-ficţională rămân două tipuri de discurs care conţin asemănări şi deosebiri, păstrându-se respectul reciproc al celor doi piloni ai textului: autorul şi cititorul. Fiecare dintre cei doi are libertatea de a face ceea ce doreşte: cititorul interpretează după propriile valori culturale un text, iar un autor îl va scrie după propriile concepţii. Dincolo de aceste aspecte intervine chestiunea formalismului prin care textul se arată ochiului: unde nu există narare, nu există nici ficţiune, nici istorie! Prin formalism nu se ajunge la clarificare, sistemul utilizat impunând propriile criptări. Astfel, dincolo de limbaj rămâne ceva ce trebuie exprimat într-un anume fel, intervenţia interpretării conducând la acel „relativ la ceva”. Acesta din urmă poate conduce undeva pe cărările sale la sinteza imaginaţiei kantiene.

Şi o scânteie în minte m-a făcut să fictivizez!

În momentul în care umblu prin locuri neştiute de nimeni, trebuie să existe ceva care să  mă îndrume acolo, să îmi ghideze paşii precum celui care păşeşte pentru prima dată pe un pământ necunoscut. Ceea ce nu este real are nevoie de ireal, de ceea ce este plăsmuit de minte. Această înlănţuire devine o necesitate a existenţei a ceea ce depăşeşte graniţele realului. Conştiinţa  filosofică, de exemplu, este conştiinţă mitică, spune George Gusdorf, mitul devenind un prototip al gândirii universale. Astfel, aceasta este necesitatea de a trece barierele realului, a ceea ce este cunoscut. Mitul devine principiul prim al realităţii, iar gândirea universală are nevoie de plăsmuiri. Voi locui un spaţiu nelocuit doar în momentul în care voi reuşi să îmi imaginez cum arată acesta în n forme. Când voi dori să descriu ceea ce vede mintea diferenţa dintre real şi ficţional va fi trans-lucidă, iar limitele dintre imaginar şi real vor fi mai relaxate. Ce prinde textul între rândurile sale? Este aproape imposibil să se analizeze fiecare afirmaţie, fiecare rând şi să se tragă concluzii de genul: aceste propoziţii sunt ficţiune, acestea nu. Desigur, există deja o amprentă asupra stilului asumat de către autor care poate impune în general un fel de desemnare a textului ca atare. Trebuie refuzată de la bun început strădania asumării unui statut ontologic unei „entităţi” ficţionale, pentru că totul s-ar putea solda printr-un eşec lamentabil al producţiei. Mai curând ar trebui să mizez pe o zăbovire a scriiturii în ficţional.

Când autorul aşterne în faţa cititorului proiectul său ideea centrală este deja trasată: determinaţia textului nu îngrădeşte percepţia cititorului, chiar dacă firul epic îl conduce în general către acelaşi luminiş. Intenţiile celor implicaţi devin esenţiale. Cititorul de ficţiune este invitat de către autor să se angajeze într-un joc de make-believe, structura jocului fiind dictată de către textul autorului. A fi ficţional ar trebui să presupună deja o operă ficţională, în care adevărul devine un adevăr ficţional în sensul că personajul P există în lumea creată L, însă nu şi în realitate. Fiecare lucrare de ficţiune va genera propriul joc ce va conduce la a crede în cele spuse în conţinutul textului. Metodele de interpretare a textului sunt diverse şi pot enunţa rezultate diverse, pornind de la opţiunile literaturii şi ajungând până la decodarea ştiinţifică. Umberto Eco propunea existenţa unui fel anume de limitare a interpretării textului (respectiv traducerii sale), lucru care cred că poate fi pus în legătură cu problema intenţiei autorului.

Unele opere sunt ficţionale, alte mai puţin

Un text poate să fie considerat drept ficţional sau non-ficţional, toată povestea trimiţând la modul efectiv de scriere. Există un fel de neseriozitate a cadrului ficţional care conduce la o rezervă în privinţa afirmaţiei referitoare la cele expuse. Dacă aş spune: „Voi scrie un articol despre conceptul ficţiune”, aceasta ar presupune că am spus ceva şi serios şi literar, în sens ficţional. Dacă aş menţiona că : „Hegel este o mână moartă pentru filosofia actuală” (Hegel is a dead horse on the philosophical market) voi spune că această remarcă este una serioasă, dar şi literară, adică ficţională. Inactualitatea hegeliană este discutabilă, în vreme ce metaforizarea textului implică deja ficţionalitatea sa. Dacă aş începe o povestire în genul: „Într-un castel din îndepărtatul Regat trăia…”, aş face o remarcă literară, dar nu şi serioasă, după remarcile lui John Searle. Se asociază genului  ficţional un anume registru de acte ilocuţionare (a scrie povestiri, nuvele, jocuri, etc.) care este diferit de cel asociat unui alt gen de scriere. Metafora este unul dintre instrumentele decisive în ceea ce priveşte reuşita unor astfel de proiecte. Lucrările de ficţiune nu se realizează după schema (a+b)² = a ² + 2ab + b², însă există mai multe genuri care s-au dezvoltat prin abordarea unei direcţii anume. Acest  aspect a dat ceea ce s-ar putea intitula drept stilul scrierii ca atare.

Filosoful Hans Vaihinger a dezvoltat în „Filosofia lui ca şi cum” o teorie conform căreia toate cunoştinţele, inclusiv cele şiinţifice, sunt ficţiuni. În modul efectiv de a scrie o lucrare ficţională se manifestă  diferenţe care conduc la constituirea unui stil sau subgen anume. Astfel este cazul conceptului science-fiction (SF). Acest stil ar putea fi caracterizat drept un gen al ficţiunii speculativ-imaginative din cadrul căreia mai fac parte şi fantasy (gen în care realitatea diferă de modul de operare a magicului şi supranaturalului), dark fantasy (horror-ul supranatural) şi spy-fi (gen care include acţiunea, misterul sau thriler-ul combinat cu elemente de supranatural – seria James Bond). Definirea fiecărui element se face în funcţie de genul  căruia aparţine şi de spaţiul pe care îl ocupă în cadrul mai larg al ficţiunii. Există un statut bine considerat al ficţiunii în operele acestui gen, extinderea posibilităţilor imaginaţiei fiind unul dintre obiectivele de referinţă, un exemplu practic fiind aportul science-fiction-ului în evoluţia tehnologică şi ştiinţifică ce a urmat perioadei de marcă din istoria sa – Golden Age, în anii 1950-1960. În general, science-fiction-ul explorează impactul tehnologiei asupra societăţii, lucru realizat prin extrapolarea cunoştinţelor din domeniul ştiinţific şi tehnic. De asemenea, un element pe care autorii îl utilizează din punctul de vedere al expresiei este redat de abilitatea acestora de a introduce aspecte care transcend şi extind scrierile convenţionale. Comparativ cu literatura fără cuvinte („Here, then is the beginning of silence, a literature without words”), aici aş putea spune că există o literatură a imagisticii, dovadă stând şi numeroasele ecranizări de care s-a bucurat acest gen. Brian Aldiss defineşte science-fiction-ul drept cercetarea definiţiei omului şi a statutului său într-un univers care va sta pe bazele avansate, dar confuze, ale cunoştinţelor noastre (ştiinţa) sau acesta este pur şi simplu un gen de proză care tratează o situaţie nu se regăseşte în lumea noastră, dar ipostaziază inovaţiile din ştiinţă, tehnologie sau pseudo-tehnologie. După un clasic al genului, Isaac Asimov, science-fiction-ul este unica formă de literatură care consideră în mod consistent natura schimbărilor care ne întâmpină, posibilele consecinţe, posibilele soluţii. Sigur, din acest punct de vedere aş putea argumenta că acest gen este o subdiviziune a literaturii fantastice care substituie ştiinţa sau raţionalismul pentru a crea aparenţa de plauzibilitate. Care este diferenţa dintre science-fiction şi fantasy? Acest lucru este consemnat de către John Campbell Jr.: “The basic nature of fantasy is „The only rule is, make up a new rule any time you need one!” The basic rule of science fiction is „Set up a basic proposition—then develop its consistent, logical consequences”. După Frank Herbert sf-ul reprezintă o erezie modernă şi o margine decupată a imaginaţiei speculative într-un timp liniar sau non-liniar. Motto-ul acestuia este : “Nothing Secret, Nothing Sacred”.

Spaţiul existent în cadrul acestui gen este extrem de vast, luând în considerare faptul că ficţiunea este punctul de pornire al demersurilor care sunt deja presupuse. Mai mult decât atât, există mişcări ce presupun depăşirea ficţiunii, surprinderea într-un sens larg-iluminarea geografiei imaginaţiei. Sarcina acestora este de a explora limitele ideilor, creând povestiri ce împing limitele imaginaţiei.

1480 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] “Scânteia din minte este o simplă interpretare“, în numărul 31/august 2010 al Revistei […]

  2. […] “La intersecţia dintre lumea textului şi lumea cititorului se află lumea interpretării. Totul este relativ la mine în calitate de cititor când am în faţă textul, indiferent de natura sa, indiferent de intenţia autorului. Totul este relativ la mine în calitate de autor al textului căci pânza este realizată de mine. Decodarea efectivă a criptelor textuale revine cititorului. Acesta utilizează, în mod evident şi posibilităţile imaginaţiei pentru stabilirea unei pasarele către înţelegere. Această imaginaţie poate fi privită drept o punte de legătură între simţuri şi lucrurile abstracte (psihologie) sau ca şi posibilitate de dezvoltare a tuturor formelor simbolice (mit, religie, limbă) servind la obiectivarea reprezentării realului, cum ar spune Ernst Cassirer. Dar textul, opera celui care aşterne cuvintele pe foaia albă, este câmpul de luptă dintre ficţiune şi non-ficţiune, între ceea ce ar trebui să fie real şi ceea ce nu este cu precădere real. Demersul creativ-productiv poate să tindă către depăşirea limitelor imaginaţiei umane, dând astfel posibilitatea trecerii la o nouă etapă a textualităţii însăşi, un soi de ţesătură experimentală. Autorul este păianjenul care îşi ţese textul în forme diverse, uneori mai şi experimentează, alterori este bruscat de context sau în alte cazuri bruschează el însuşi contextul. Voi exemplifica la niveul productivităţii textului prin cazul science-fiction-ului, reprezentat prin ideile pe care le născoceau autorii de gen. Maşinăria acvatică a lui Jules Verne reprezintă o anticipare bună a paşilor tehnologiei, iar science-fiction-ul s-a grăbit să îl anunţe pe acesta drept unul dintre autorii care au prefigurat scrierile de gen ce au urmat în secolul XX. Sigur, elementele ficţionale de un nivel productiv extrem de mare sunt prezente în multe opere, însă important este modul de percepţie pe care l-a avut acel text în cultură, în tehnologie, în societate”. Citește mai mult […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.