REVISTA NAUTILUS

Uneori am un moment de perplexitate atunci când conştientizez că trăiesc în secolul XXI. În anii 70-80, punctul 2000 mi se părea un termen abstract şi foarte îndepărtat raportat la viaţa mea, cu atât mai mult cu cât cotidianul nostru nu bătea deloc cu anticipaţiile pe termen scurt sau mediu. Şi totuşi 2000 a venit, nu chiar cu nave şi misiuni spaţiale, aşa cum eram obişnuiţi să visăm, nu chiar cu trotuare rulante pe străzi şi roboţei-servitori prin casă, ca în utopiile socialiste rusofile. Bietul Gheorghe Săsărman, care, la o consfătuire SF, aruncase mănuşa timpului cu prognozele din romanul său „2000”, probabil s-a simţit şi el pe undeva trădat de realitate. Şi totuşi, trăim în anul 2010 şi schimbarea e vizibilă şi majoră. Nu cred că mai e cineva care să nu aibă telefon mobil sau care să nu semneze zilnic condica pe internet. Şi totul e în continuă schimbare în jurul nostru. Se prăbuşesc industrii mari – chimice sau producătoare de piese de maşini – şi coloşi industriali de altădată – vă mai amintiţi de uzinele Republica? (aveau şi un cenaclu SF, Ştefan Ghidoveanu ştieeee!) –, micii meşteşugari, înfloritori altădată, au dispărut şi ei – unde mai sunt cizmarii, depanatorii tv, reparatorii de ceasuri, încărcătorii de brichete sau vânzătorii de bragă? Până şi sălile de cinema dau semne de metastază, la noi.

Aşa că nu mă miră că ne aflăm din nou la un punct de răscruce, de data asta la nivel planetar, şi nu e vorba de celebrul prognozat 2012! Ceea ce se discută şi se dezbate pe toate canalele media este viitorul cărţii, în forma pe care o ştim. Am citit mult în ultima vreme despre subiect, am văzut şi transformările vizibile din sistemul editorial. eBook-readere, cărţi în format digital, posibilitatea să le citeşti chiar şi pe telefonul mobil, toate acestea au năvălit în ultimele luni peste ritualul nostru „ancestral” de lectură, provocând reacţii şi dezbateri, uneori violente.

Desigur că sunt unul din partizanii cărţii în format clasic, nu pentru că povestea din ea ar fi mai interesantă decât într-un format digital. Sunt partizan pentru că, aşa cum au spus unii comentatori chiar pe acest site, de obiectul carte mă leagă alte poveşti, de data asta existenţiale, şi o răsfoire a lor îmi aminteşte de fragmentul meu de viaţă legat de cumpărarea cărţii. Cu bune, cu rele, dar mai ales cu sacrificii în „epoca de aur”, când nu găseai nici cărţile meritorii la vânzare. Şi evident că nu pot renunţa la ele, chiar şi la balastul aflat în pungile cu cărţi bune.

Desigur că evoluţia suportului de lectură trebuia să aibă loc odată şi-odată. Mulţi dintre sefişti se pare că au uitat că lectura pe tablete informaţionale este un element des întâlnit în cărţile SF ale secolului XX. E adevărat, pare puţin abstract, suportul numit carte se depersonalizează, coperta de identificare şi promovare, ajunsă la performanţe artistice remarcabile, va suferi şi ea transformări, povestea devine liberă, scăpată de ambalajul temporal, singurul element de datare rămânând anul, luna şi ziua scrierii!

Desigur, formatul electronic e viitorul, iar epoca Gutemberg îşi va da obştescul sfârşit, după o dominaţie de mai multe secole. Că ne place sau nu, avantajele noului format sunt numeroase: adio spaţiu limitat de depozitare în casă, adio perisabilitate, mucegai, deteriorare…! Adio preţuri de lux şi în general adio preţuri la valoarea cărţii de azi! În plus, poţi avea cartea din chiar ziua apariţiei sale pe internet.

Desigur, librăriile vor dispărea, iar editurile vor trebui să-şi reorganizeze activitatea, demersurile de printare, stocare, transport, difuzare fiind înlocuite de promovarea pe internet a produselor. Şi din punct de vedere economic lucrurile vor merge mai repede, decontările fiind făcute aproape în timp real. Ideal pentru toată lumea, nu?

Din toată disputa şi argumentele contra noului, trebuie însă să nu pierdem din vedere un lucru: acela că povestea cuprinsă în vechiul sau noul format va rămâne aceeaşi, lectura ei, indiferent de suport, va produce în continuare emoţii estetice. Vasile Lovinescu, în scrierile sale, identifica poveştile ca fiind adevărurile fundamentale ale lumii, fără de care umanitatea nu ar fi putut supravieţui ca fiinţă gânditoare. Singura metodă ca ele să dăinuie, din negura timpurilor, a fost transmiterea lor pe cale orală, efectul unui program înscris în codul genetic uman. Nu cred ca acel cod genetic să fi suferit transformări majore de-a lungul mileniilor, iar dovadă că lumea are în continuare nevoie de poveşti este chiar expansiunea industriei cărţii. În paranteză fie spus, segmentul numit audio-book-uri se bucură de mare priză în Occident, după cum mărturiseşte şi Stephen King în „Misterul regelui” (Nemira, 2007), fiind ideal pentru călătoriile auto la drum lung. Aşa cum moartea sălilor de cinema n-a însemnat şi moartea filmelor, nici moartea cărţii, în formatul de hârtie, nu va însemna moartea poveştilor. Va fi doar… o altă pălărie! Pentru că poveştile, cum bine ştiţi, nu mor niciodată.

Vizualizari: 833