REVISTA NAUTILUS

Istoria ne apare deseori cu enigme majore. În realitate, multe dintre ele sunt doar „rosebud”-uri personale, asemenea celei a personajului orsonwellesian Kane.

La începutul anilor 90, Cristian Tudor Popescu lansa celebra afirmaţie „Când a murit, printre multe alte lucruri, Ceauşescu a luat cu el în mormânt şi SF-ul românesc”. Chiar dacă ne osteneam să creăm sau să găsim spaţii de publicare, noi, ceilalţi, sefiştii, ne-am cutremurat, deoarece, într-adevăr, o avalanşă de traduceri venea, asemenea principiului vaselor comunicante, să umple golul păzit până atunci cu străşnicie de vasalii ideologiei ceauşiste. Pe lângă capodoperele genului – Dune-le, Fundaţiile, philipkdick-urile, brussolismele –,  SF-ul românesc părea neinteresant în ochii cititorilor, iar gesturile curajoase ale unor tineri ce se voiau adepţii unui gen pe care nici nu-l cunoşteau prea bine frizau chiar ridicolul. Evident, istoria nu se scrie fără acte de vitejie şi au existat multe în epoca aceea, dar concurenţa internaţională era zdrobitoare, căci aveam de recuperat cam 50 de ani de SF occidental. Mărturisesc că dacă cititorul din mine s-a bucurat atunci, fandomistul care eram a privit cu tristeţe cum reviste, almanahuri şi edituri de gen sucombau rând pe rând. Am şi scris în acele vremuri, pornind de la afirmaţia lui Cristian Tudor Popescu, un text care s-a numit „Compoziţie cu epitaf, oglindă şi fereastră deschisă”, iar, prin amabilitatea lui Dan Popescu, acesta a şi fost publicat într-un supliment „SuperNova”…

Poate că n-aş fi revenit asupra acestui subiect dacă un eveniment recent nu l-ar fi repus pe tapet. Editura Eagle Publishing a lansat, la recentul Bookfest, o reeditare a volumului „Planetarium”, de Cristian Tudor Popescu, un volum foarte bine primit în anii 80 şi care, după părerea mea, rezistă destul de bine anilor. Autorul cărţii, prezent la manifestare, a ţinut cumva să-şi edulcoreze sumbrul verdict din anii 90 şi a declarat că „Ceauşescu s-a dus, a luat cu el science fictionul în mormânt – îmi menţin declaraţia politică dezagreată de domnul Mircea Opriţă, nu a mai fost ceea ce era înainte de 1989. Însă reeditarea acestui Planetarium al meu mă îndreptăţeşte să sper că genul SF va reînvia şi va trăi, în ciuda zgurii care s-a depus pe producătorul cărţii în aceşti 25 de ani”. Trec cu vederea faptul că „SF-ul românesc” a devenit acum „science fictionul” general şi că el ar renaşte şi ar trăi doar prin reeditarea volumului „Planetarium” – îmi rezerv dreptul să cred că autorul a comis „perlele” şi din cauza emoţiilor şi din cauza lipsei de moment a inspiraţiei. Cu atât mai mult cu cât e un sport naţional să spui prostii la lansările de carte – am văzut şi voi mai vedea, fără îndoială, astfel de catastrofe şi la case mai mari. Ceea ce m-a marcat a fost revelaţia: am priceput dintr-o dată afirmaţia din anii 90 a scriitorului şi că ceea ce am crezut mulţi că se referea la genul nostru mult-iubit avea de fapt un alt înţeles. Semnificaţia „rosebud”-ului mi s-a înfăţişat acum cu claritate. Cristian Tudor Popescu vorbea despre persoana sa, despre aspiraţiile şi crezul său, vorbea despre o epocă trecută şi despre una nouă. SF-ul nu era decât o sintagmă în ecuaţie, era uşa prin care, în acei ani, s-ar fi putut realiza. Prin „marea literatură” ar fi fost greu, multiplele găşti literare făceau accesul aproape imposibil, iar creaţiile sale „mainstream” n-au fost nici în aceşti din urmă ani prea bine primite de critică. Cât despre jurnalism, acesta era apanajul politrucilor – o calificare ce, se pare, nu se lipise de Cristian Tudor Popescu. Aşa că, având un volum scos, fiind şi şef de cenaclu SF, obţinând o oarecare notorietate în domeniu, Cristian Tudor Popescu îşi vedea viaţa ca un exponent al genului, alături de scriitori consacraţi precum Vladimir Colin, Ion Hobana sau Mircea Opriţă. Ceea ce, pentru noi, iubitorii de SF, nici n-ar fi fost rău. Doar că istoria îşi are meandrele ei, iar ceea ce n-au visat niciodată nici sefiştii s-a întâmplat. Iar Cristian Tudor Popescu a ajuns într-un domeniu în care se regăsea cu adevărat şi pe care nu l-a mai părăsit de atunci. Aşa încât, pentru el, „când a murit, Ceauşescu a luat în mormânt şi SF-ul românesc”, cu tot ceea ce reprezenta SF-ul românesc: un viitor literar, o gaşcă de prieteni, nopţi bahice de dezbateri la consfătuiri şi turism naţional…

Extrapolând, „când a murit, Ceauşescu a luat în mormânt şi prieteni vechi” – probabil că şi vouă vi s-a întâmplat să descoperiţi cu stupoare că persoane din imediata apropiere au suferit o schimbare de paradigmă, alegând alt stil şi alt anturaj de viaţă.

Îmi plăcea să cred că SF-ul este o boală incurabilă. Acum vreo trei ani, la un târg de carte, Ion Doru Brana îmi spunea că nu-l mai interesează de mult SF-ul. Nici pe mine de fapt nu mă recunoscuse. Cândva, într-un episod ilar, o cunoştinţă se întreba oare ce visează noaptea „ăştia cu SF-ul”. E rândul meu să mă întreb oare ce visează acum cei care au iubit SF-ul odată. Să nu mă înţelgeţi greşit: nu pentru gen îmi fac griji. Nemţii, prin caracterul lor specific, ai spune că nu sunt deloc visători. Şi, cu toate acestea, acei roboţei conştiincioşi au şi ei nevoie de visare. Astfel că Germania ne apare ca una din cele mai mari pieţe consumatore de SF din Europa. Şi nu numai de SF. La antipod, recent descoperitele triburi din pădurea amazoniană braziliană nu au nevoie de SF. Pentru ei, lumea întreagă este o experienţă SF. Mai puternică decât tot ce-au visat vreodată.

Cu gândul la planeta în care oniricul coexista cu realitatea, din seria „Darkover” a scriitoarei Marion Zimmer Bradley, mă întreb şi eu despre legătura dintre SF şi vise. Şi dacă „religia SF” va dispărea vreodată, ce va muri mai întâi: genul sau visul?

Vizualizari: 1308