REVISTA NAUTILUS / Vivisecţii / Cenacluri şi cluburi – frazbile şi granchioase

Cenacluri şi cluburi – frazbile şi granchioase

Viorel Pîrligras • 9:05 - 03.01.2011 • 

1. Frazbile

Mărturisesc că n-am înţeles niciodată de ce puterea „epocii de aur” a încetăţenit titulatura de „cenacluri” grupărilor de fani care iubeau SF-ul. Eticheta de „club” s-ar fi potrivit cel mai bine, însă mă gândesc că poate cuiva din structura de partid i-a mirosit că prea seamănă cu numele locurilor de pe alte meridiane unde se strânge o elită capitalistă conservatoare ce îşi ia ceaiul la ora cinci. Oricum, conceptul de „cenaclu” presupune un grup de scriitori sau artişti, lucru de mirare, deoarece nu cred că autorităţile vremii şi-ar fi propus cultivarea unei pepiniere de creatori pe bandă. Iar SF-ul, în toţi acei ani, nu a dus lipsă de creatori, ci de locuri de publicare. O explicaţie ar putea fi prin faptul că primele cenacluri apărute în ţară, la începutul anilor ’70, au fost doar în număr de trei, deşi, după părerea mea, nu colcăiau prea tare de creatori adevăraţi. Nu ştiu de ce totuşi a fost încurajată forma, căci în anii 80 ajunseseră la circa 100, ca mai apoi să bată chiar spre 200 (las maestrului Opriţă onoarea de a da cifre exacte în istoria anticipaţiei româneşti pe care o clădeşte)!

În sine, ideea de cenaclu, ca un fel de curs de formare de scriitori, nu era rea, chiar dacă liceele şi facultăţile de specialitate făceau acelaşi lucru. Totuşi, mentorii cenaclurilor erau departe de a fi profesori specializaţi. De regulă, erau metodişti-activişti de partid ai casei de cultură unde funcţiona „şcoala de scriitori SF” şi doar în câteva cazuri fericite s-a întâmplat ca specializarea acestora să fie filologia. Şedinţele ar fi trebuit să înlesnească discutarea unor teme ale genului şi promovarea unui ghid de lectură, dar, în majoritatea cazurilor, nu exista decât plăcerea întâlnirilor cu amicii şi suportarea lecturii textelor debutanţilor, deseori mult sub pragul literar sau chiar SF. Moderatorul găsea de cuviinţă să se şi discute pe marginea încercărilor literare, astfel încât şedinţa devenea mai mult decât plictisitoare, devenea penibilă, întrucât cenaclul nu avea un critic de specialitate care ar fi putut da sfaturi utile, în cel mai bun caz avea un filolog care se căznea să scoată din texte virgulele aflate între subiect şi predicat. Secretul proliferării cenaclurilor l-a dat nu producţia editorială a genului SF, ce se rezuma la un titlu-două pe an, ci structura de reţea socială pe care o oferea statutul de cenaclu. Aici, tinerii îşi încropeau noi pietenii, se ţeseau şi idile – unele celebre în istoria fandomului! – şi se promova turismul SF la manifestările numite „Consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipaţie tehnico-ştiinţifică” sau „Zilele cenaclului…”.

Când numărul cenaclurilor a ajuns îngrijorător de mare, puterea a găsit de cuvinţă că mişcarea trebuie controlată. Aşa că redactorul-şef de la Ştiinţă şi Tehnică a fost însărcinat direct de CC al UTC să se ocupe de problemă, chiar dacă omul n-avea nicio treabă cu SF-ul. Şi-a făcut însă cuminte temele şi a început să citească, programatic, după câte îmi mărturisea, principalele opere în domeniu. Almanahul „Anticipaţia” a fost morcovul din undiţă care dirija cabalina numită „mişcare SF”. E drept, textele care atingeau ştacheta bunului-simţ ideologic mai şi ajungeau la morcov. Distopiile, nu. Pentru că, din măsuri de siguranţă pentru „viitorul luminos al omenirii”, sintagma „ştiinţifico-fantastic” fusese înlocuită de „anticipaţia tehnico-ştiinţifică”. Aşadar, marea miză a acelor scriitori amatori, care se visau a fi profesionişti într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat ca cel din cărţile SF, era să publice în almanah. Metoda cea mai sigură pentru a trece de furcile caudine ale redactorului-şef, nu foarte sigur de selecţia proprie, erau premiile obţinute la concursurile de gen, care se presupunea că aveau girul juriului alcătuit din oameni de specialitate. Miza în rivalitatea cenaclurilor era obţinerea de premii cu proze suficient de interesante şi suficient de prudente ideologic, reţeta însă, cu mici excepţii, n-a dus la confirmarea statutului de scriitor nici atunci, nici după Revoluţie. Adevăraţii scriitori s-a văzut că erau cei neimplicaţi în mişcarea SF, cei ce stăteau acasă şi scriau, în timp ce speranţele cenaclurilor au eşuat, în cel mai bun caz, după primul volum.

2. Granchioase

S-a dus „epoca de aur” pe valea sâmbetei, s-a destrămat structura de control, iar iubitorii de SF păreau să devină simpli cititori sau simpli scriitori. Păreau…

Mă întâlnesc uneori cu ex-cenaclişti din alte oraşe, amici pe care nu-i văd cu anii. De regulă, după tradiţionalul „ce mai faci, mă?”, urmează întrebarea fatidică: „Ce mai e prin Craiova?” „Bine, spun eu, s-a mai modernizat centrul, a fost arestat primarul, se mai bat interlopii…” „Dar mişcarea, mişcarea cum merge?”, mă întrerup ei. Prima dată, mărturisesc că am fost puţin derutat. Acum zâmbesc şi mă gândesc fără să vreau la celebrul banc cu trenul rusesc oprit într-o gară din Siberia. Un bătrân de pe peron îi întreabă pe călătorii de la geamul vagonului: „Sunteţi de la Moscova?” „Da”, răspund ei. „Ştiţi, noi n-avem aici radio şi ziare. Cum mai merge Revoluţia?” întreabă exaltat moşul. „Bine, răspund ei derutaţi, se construieşte, se face, se drege…” „Tovarăşul Lenin ce mai face?” Aici, călătorii chicotesc: „Păi tovarăşul Lenin a cam murit de muuuuuuulţi ani!” „Dar măcar am învins?” întreabă el plin de speranţă. „Desigur, de foarte mulţi ani.” „Bine că mi-aţi spus, pentru că acum nu mai ştiu cât timp, tovarăşul Lenin personal mi-a ordonat să arunc în aer toate trenurile care trec pe aici…” Aşadar, când aud de „mişcare”, mă gândesc fără să vreau la activitatea subterană de şubrezire a sistemului opresor. Mai ales că interlocutorii adaugă întotdeauna: „Noi ne întâlnim săptămânal şi avem multe activităţi. Încercăm să menţinem flacăra vie…” Parcă îi şi văd întâlnindu-se conspirativ prin beciuri întunecate şi tipărind manifeste SF pe care le vor arunca apoi de pe acoperişurile caselor înalte, spre ciuda tradiţională a gardienilor publici, neputincioşi în a-l depista pe cel care face mizerie pe străzi. Acum, că am râs suficient, vă pot spune că „mişcarea” totuşi există. Ca „totuşi iubirea”.

Dacă cenaclurile actuale, puţine la număr, au devenit într-adevăr nişte întâlniri dintre scriitori care mai şi publică, grupările de fani încă evită titulatura de „club”. Ele sunt constituite fie în asociaţii, fie în societăţi culturale. Deşi între ele există legături fireşti, amicale, pluteşte încă o undă de nostalgie după factorul unic de conducere. Mult-discutata federaţie se poticneşte în regulamente stufoase şi rigide pentru stabilirea unui comitet-director unic al mişcării SF. De parcă cluburile, doar printr-o înţelegere simplă, nu ar putea organiza alternativ visatele consfătuiri sau nu şi-ar putea delega membrii participanţi la Eurocon. Mi se pare firesc ca fiecare club – persist să le spun aşa – să premieze autorul sau cartea anului, chiar dacă părerile altor grupări nu coincid, mi se pare firesc ca fiecare club să poată face proiecte personale de finanţare şi sponsorizare. Ba încă, mi se pare firesc să colaboreze în proiecte de anvergură, precum organizarea unui Eurocon, în sistemul de granturi pe care îl practică, de exemplu, universităţile sau centrele de studii şi cercetare.

Greu de înţeles este rivalitatea unei societăţi comerciale cu una culturală, dar totuşi există şi acest caz. Iar cauza pare să fie doar una de orgolii, pentru că nu-mi pot imagina că o prestaţie comercială ar avea de suferit de pe urma unor realizări benevole, altfel lăudabile, ale pasionaţilor din asociaţia culturală. Sau invers.

În fine, comunitatea SF a devenit şi una virtuală, iar mişcarea e foarte vie la capitolul ăsta. Deşi dialogurile sunt uneori foarte… colorate.

N-o să dezvolt nimic şi n-o să dau exemple concrete. Cititorii versaţi ştiu bine la ce sau cine mă refer. Nici nu critic pe cineva anume. Am încercat doar să fac o imagine a mişcării SF actuale, insistând puţin pe hibe, pentru a atrage atenţia că se consumă energii în zadar, în defavoarea unor acţiuni constructive. Dar vom trăi şi vom mai vedea cum vor mai evolua lucrurile, pentru că viitorul este tot timpul în faţă şi doar în cărţile SF el apare uneori şi înainte de trecut.

2227 vizualizari

3 Comentarii

  1. Mircea Coman spune:

    „mult sub pragul literar sau chiar SF”? 🙂

  2. Băne spune:

    Ehe, taica, se vede treaba ca au pus comunistii ceva in miscarea SF, de isi face efectul abia acum. La fel ca in pensie 😉

  3. […] H.G.Wells, Timișoara : Cenacluri şi cluburi – o altă perspectivă Pentru referinţă: Cenacluri şi cluburi – frazbile şi granchioase de Viorel […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.