REVISTA NAUTILUS

După cum aţi observat, sper eu, am lipsit de pe firmamentul frumoasei reviste „Nautilus” preţ de vreo două luni. Motivele n-au fost deloc misterioase, nici nu s-au datorat vreunui conflict între mine şi editorul acestei publicaţii, aşa cum am auzit pe la colţuri (chestie paradoxală, într-un fel, întrucât, vorba bancului „Pământul e rotund”!). Nici vorbă! Explicaţia este una mult mai simplă şi cuprinde — în principal — două aspecte: 1) am avut de terminat traducerea unor cărţi care vor apărea peste câteva zile la Târgul internaţional de carte  Gaudeamus şi am vrut ca termenele convenite să fie şi respectate (că tot ni s-a dus vorba că eu şi cu soţia mea Cristina — altminteri cuplu de traducători premiat de cititorii site-ului CititorSF cu premiul pentru cea mai bună traducere a anului 2008 — „rostogolim termenele de predare” — oare ce-o însemna asta, oameni buni, voi pricepeţi, că noi nu —, motiv pentru care o editură foarte simandicoasă, la a cărei bunăstare am contribuit şi eu prin anii 90, refuză sistematic să lucreze cu noi, deşi la ultima colaborare le-am predat manuscrisul cu „numai” 15 zile în avans!!!) şi 2) pentru că atunci când nu ai nimic de spus, e mai bine să taci — sau măcar să-ţi vezi de treabă, şi-atunci ne întoarcem la punctul 1. Ei bine, eu m-am mulţumit ca în perioada respectivă să observ ce se întâmplă în SF-ul românesc. Iar ceea ce am descoperit, nu mi-a plăcut deloc…

Facem o pauză, ca să mă laud şi eu cu ilustraţiile copertelor la cele trei volume ce vor fi lansate pe parcursul Târgului (atenţie!, toate sunt realizate de graficieni români, lucru de care mă simt foarte mândru). Iată-le, în ordinea în care le-am terminat de tradus:

Spuneam că am descoperit unele lucruri deloc plăcute în relaţiile din interiorul SF-ului românesc, lucruri ce tind să transforme anumite bloguri şi publicaţii online dedicate genului în adevărate mizerii de genul România Mare sau Săptămâna (pentru cei mai tineri, care poate nu ştiu despre ce vorbesc, întrebaţi-vă părinţii ce semnificaţie au avut cele două reviste în cultura română şi sper să primiţi explicaţia corectă). Lucrul uluitor pentru mine a fost că inşii care practică acum acest stil revolut şi urât de toată lumea sunt oameni care — cel puţin biologic — fac parte din aceeaşi generaţie cu mine. Oameni care — presupun — au suferit şi ei de foame, de frig, de lipsa satisfacţiilor profesionale în pofida performanţelor realizate sau de frica de a nu fi săltaţi de-acasă în orice moment, doar pentru că le-a trecut prin minte ca în loc să buchisească raportul lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al N-şpelea al PCR, să citească literatură SF, eventual şi în original! Ei bine, aceşti oameni, pe care-i cunosc din tinereţe, au început să-şi verse preaplinul frustrărilor adunate de-a lungul a mulţi ani (să zicem 20, plus, minus), uitând că majoritatea  celor pe care-i atacă acum au împărtăşit o soartă comună cu a lor. Dar poate că cei atacaţi au avut mai mult noroc — au scris mai mult, s-au orientat mai bine în privinţa satisfacerii gustului public, au văzut şi cam ce se cere „dincolo” şi au încercat să scrie la fel, iar piaţa le-a recunoscut efortul, ori pur şi simplu s-au procopsit cu un editor destupat la minte care-a înţeles că în condiţii de criză a vinde oricât de puţin este total diferit de a nu vinde câtuşi de puţin! Când tu zaci în hibernare 20 de ani, de ce te plângi că ţi-au luat-o alţii înainte? De ce să stai la mâna unui satrap de provincie care guvernează filiala locală a Uniunii Scriitorilor, când există destule alte grupări asemănătoare, considerate a fi de provincie — deci insignifiante — care abia aşteaptă să le vină „sânge proaspăt” din alte zone ale ţării, pentru a-şi spori ponderea, deci puterea, în cadrul instituţiei amintite? E chiar adevărat, nu vă miraţi, propunerea mi-a fost făcută şi mie undeva, în România — nu vă spun unde, ci doar că aş fi fost precum măgarul între oi: SF-ul în zona respectivă este totuna cu fizica atomică pentru un vânător de capete din Papua-Noua Guinee (sper că n-am greşit şi c-au mai rămas câţiva prin zona menţionată, nu de alta, dar ar fi păcat să mă fac de râs tocmai acum, când articolul merge aşa de bine!).

Să zicem însă că autorii pot scrie orice, asta e menirea lor. Dar editorii de reviste sau proprietarii de bloguri pot publica orice? Până unde merge libertatea de expresie şi de unde începe cenzura bunului-simţ şi a obiectivităţii în exprimare? Sintagma des auzită de mine în ultima perioadă cum că „respectivul şi-a spus punctul de vedere” nu are nici o valoare, cred eu, dacă nu este însoţită de o moderare a ideilor, nu numai a limbajului, aşa cum cred unii că trebuie făcut pentru ca totul să fie perfect. Nu e vorba de cenzură, să fim bine înţeleşi — aş fi ultimul tip care să accepte aşa ceva (chiar sunt curios ce se va alege de acest articol, fiindcă unii dintre cei vizaţi sunt chiar diriguitorii revistei „Nautilus”, dar ei ştiu toate aceste idei ale mele fiindcă li le-am comunicat deja!). Este vorba ca atunci când vezi că un om — care pretinde că vrea să facă un act de cultură — foloseşte acest paravan pentru a plăti poliţe sau a ataca persoane, deşi pretinde că analizează opere, să-i spui foarte politicos, dar ferm „meştere, nu ne interesează, vezi-ţi de treabă, noi aici avem alte lucruri de făcut!”. E chiar aşa de greu?

Ca urmare, pentru că viaţa e scurtă şi nu merită s-o scurtez şi mai mult cu tot soiul de războaie la baionetă, am să fiu concis, aşa cum ni se cere la Radio, şi-am să spun următoarele:

a) Am să continuu acest serial doar atâta timp cât tabloidizarea de care vorbeam nu va căpăta forme extremiste. Atenţie însă, nu mai e foarte mult până acolo, după opinia mea…

b) În lumea mea de sefist, aşa cum o concep eu şi cum am spus-o în diverse comentarii la diverse articole în ultima perioadă, personaje precum cele zugrăvite de mine mai sus nu au ce căuta. M-aş bucura dacă acei oameni la care am făcut referire (se ştiu ei, evident!) ar încerca să revină cu picioarele pe pământ şi să ne vedem cu toţii de ale noastre, pentru că este enorm de multă treabă de făcut. Dacă iubim SF-ul românesc, aşa şchiop şi strâmb cum este el, după cum zic unii, atunci trebuie să lăsăm de la noi. În cel mai rău caz, există posibilitatea să ne luptăm în volume publicate. Ceea ce — pe un anumit domn de la Craiova, pe care eu îl respect foarte mult şi pe care îl cunosc de foaaarte mulţi ani — ar trebui să-l umple de mândrie, pentru că el va fi un câştigător sigur. Preţuirea noastră, a tuturor sefiştilor, cred eu, este mult mai importantă decât admiterea în efemera Uniune a Scriitorilor din România. Prima se obţine foarte greu… Ultima — ţine de politică.

În locul meu, voi ce aţi alege?

P.S.: Şi ca să nu spuneţi — doamne fereşte! — că v-aţi pierdut vremea cu acest articol, iată ce vă vom oferi ca traduceri în anul 2011:

(va urma)

Vizualizari: 1267