REVISTA NAUTILUS

Şi a fost Târgul de carte… Şi m-am uitat după cărţi de science fiction scrise de autori români şi le-am văzut; erau acolo, la standul unei edituri al cărei nume n-am să-l pomenesc, pentru a nu fi acuzat că-i fac reclamă, dar pe care o ştim cu toţii fiindcă şi-a făcut un titlu de glorie din a publica proză scurtă şi scriitori autohtoni. Deh, fiecare cu gusturile lui, dar mie – care am tradus pentru respectivii cam 4000 de pagini, vreme de cinci ani – asta îmi aduce aminte de începuturile unei alte edituri (devenite astăzi un adevărat colos în domeniu) care s-a clădit prin anii 90 pe „spinarea” unor cărţi scrise de un mercenar danez, înrolat în Al Doilea Război Mondial în armata germană, dacă nu chiar în SS, şi care s-au vândut la noi în sute de mii de exemplare, punându-se astfel bazele unor colecţii de literatură „adevărată” (cum i-ar spune criticii „b(l)azaţi” din mainstream), dedicate filosofiei, politologiei, beletristicii internaţionale şi – mai ales – science fiction-ului. Domeniu unde este şi acum numărul 1 din România – în parte şi cu ajutorul meu, dar despre asta am să vorbesc la timpul potrivit…

M-am uitat şi după titluri noi de fantasy – românesc, desigur. Ceea ce nu înseamnă în mod necesar că n-ar fi de bună calitate, ci doar că e… altfel. Mai apropiat de basm aş zice, mai pentru… copii. Pentru a ajunge şi noi în Liga I, încă avem de învăţat, se pare. Aşa cum le-am văzut eu totuşi, cărţile existau… La alte două edituri – evident, mici – pentru că în România coloşii au cu totul alte treburi decât promovarea valorilor autohtone. Ei trebuie să facă bani… Cu care să cumpere alte titluri străine, menite să le aducă – aţi ghicit? – alţi bani. Cu care să se cumpere… N-am de gând să cotinuu, pentru că intrăm într-un cerc vicios.

Erau aşadar patru scriitori cu patru titluri noi şi – lucru ciudat, dar poate numai în aparenţă – toţi patru se dovedesc, prin creaţiile lor, discipoli mai mult sau mai puţin îndepărtaţi ai lui Vladimir Colin. Veţi spune poate că am eu o marotă şi că vreau neapărat să par interesant, dezgropând potcoave de cai morţi – în cazul de faţă fiind vorba de celebra literatură „ştiinţifico-fantastică” de dinainte de 1990.  Ei bine, nu-i deloc aşa. Fie că ne place ori nu, maestrul Colin este omul care a „re/inventat” în România science fiction-ul, inclusiv subramura fantasy. Şi asta într-o perioadă în care a scrie altceva decât literatură „ştiinţifico-fantastică” putea să-ţi aducă ceea ce bloggerii de azi numesc „banare” – interzicerea de a publica, mai pe scurt. De fapt, o altă formă a cenzurii… Vladimir Colin a perseverat. Şi, în cele din urmă, a învins – după cum spuneam şi în episodul anterior.

Dar maestrul nu a fost singur în tentativa sa… Alături, poate chiar cu un umăr înainte, i-a stat

SERGIU FĂRCĂŞAN

Personaj paradoxal, susţinut puternic în epocă de convingerile sale profund comuniste (a fost, dacă nu mă înşel, ziarist la „Scânteia” sau la un alt cotidian central de acelaşi calibru), ne-a oferit un echivalent românesc al celebrei utopii „Nebuloasa din Andromeda”, sub titlul O iubire din anul 41042. Cartea, publicată iniţial sub forma unui foileton în celebra CPSF, a apărut în volum pe la începutul anilor 60 şi s-a bucurat de un mare succes în Franţa socialistă a acelor vremuri, în care 1968 avea să însemne apogeul tulburărilor studenţeşti şi al crizei politice postbelice. Una peste alta, a fost un imens succes în epocă, poate şi pentru faptul că orizontul său de aşteptare era atât de îndepărtat, încât puţină lume (de la noi din ţară) îşi putea imagina un viitor atât de coerent – cel puţin la nivel ficţional. N-am să mă apuc s-o analizez aici, nu e treaba mea să fac asta, puteţi consulta – dacă doriţi – lucrările mult mai pertinente semnate de Mircea Opriţă şi de Cornel Robu, dedicate anticipaţiei româneşti. Ce pot să spun este că mie unul nu prea mi-a plăcut, chiar şi-atunci, pentru că tonul era unul mult prea triumfal şi nu pica bine după lucrările sumbre ale lui Gheorghe Săsărman şi ale lui Camil Baciu, pe care le citisem anterior şi care-mi păruseră mult mai reuşite. Chiar şi Jules Verne, în anumite romane, avea un aer mai credibil decât visul „epocii de aur” avant la lettre imaginate de cel care mai târziu, după plecarea din România, avea să devină profesor de marxism (!!!) la o facultate de dincolo de ocean. Ale vieţii valuri…

Şi totuşi, chiar dacă Sergiu Fărcăşan a scris puţine cărţi – dintre care majoritatea au fost de science fiction -  acestea au rămas adevărate repere ale genului în România. Copertele a trei dintre ele, cele mai bune ale autorului (spun eu), le găsiţi în lista vizuală din episodul cu numărul 10 al serialului de faţă. Rezumatele respectivelor volume, în rubrica Dicţionar SF semnată de Aurel Cărăşel în cadrul aceleiaşi reviste „Nautilus” (atenţie însă! – veţi avea parte de spoilere!).

Eu vreau să vă povestesc în continuare mai mult despre senzaţia pe care am avut-o citind acele volume, pe care e-adevărat că le-am descoperit la o vârstă ceva mai măricică, suficientă pentru a le putea aprecia la adevărata valoare.

Nu ştiu dacă Atacul cesiumiştilor (1963) poate fi considerat un punct de cotitură în evoluţia SF-ului de la noi – asta dacă ne gândim la partea în care este ridicată în slăvi orânduirea comunistă. Şi totuşi, dacă reuşeşti să treci peste amănunte şi să duci lectura până la capăt, să vezi opera în ansamblul său, asişti la o transformare uluitoare a viziunii autorului. De la optimism şi un aer de o siguranţă enervantă, la pesimism şi disperare, ba chiar distopie în cea mai bună formă a sa, Sergiu Fărcăşan surprinde în acest roman întreg spiritul războinic al secolului XX, al războiului rece şi al ameninţării nucleare care în anii aceia a fost cât pe-aci să se materializeze într-un conflict fără întoarcere, în timpul crizei rachetelor din Cuba. Câţiva ani mai târziu, un film din seria „Planeta maimuţelor” (Beneath The Planet Of The Apes – 1970, difuzat pe ecranele noastre cu titlul Secretul planetei maimuţelor), părea a fi transpunerea vizuală ideală a romanului lui Fărcăşan, chiar dacă societatea maimuţească nu prea aducea cu orâduirea comunismului victorios înfăţişată în carte. Oricum, era şocant să-i vezi pe mutanţii din film şi să-i compari cu cesiumiştii scriitorului român. Impresia era una de-a dreptul incredibilă! Dacă ne gândim însă că la acea vreme cenzura avea alte criterii privind distopiile, considerându-le atacuri la adresa capitalismului „putred” (!!!), nimic nu trebuie să ne mai mire.

A doua carte – şocantă la momentul respectiv – a lui Sergiu Fărcăşan, pe care eu o consider esenţială pentru evoluţia science fiction-ului modern din România, este culegerea de povestiri Maşina de rupt prieteniile (1968). Cuprinzând trei nuvele de lungi dimensiuni (cu nişte titluri cel puţin bizare pentru acei ani – vezi Dicţionarul… lui A. Cărăşel), volumul – apărut în colecţia SF a Editurii Tineretului, îngrijită pe atunci de Ion Hobana – surprinde prin noutatea tratării, tonul amar al relatării şi critica socială fără cruţare, aplicată societăţii de către cel care – vă reamintesc – a lucrat o perioadă ca ziarist la organul central de presă al Partidului Comunist, „Scânteia”.

Fapt care nu l-a împiedicat totuşi să plece din ţară, după 1970, şi să ajungă – aşa cum spuneam – profesor de marxism la o universitate americană. N-a făcut-o însă decât după ce a publicat romanul Vă caută un taur (1970), creaţie ce i-a adus un premiu naţional, un  premiu Eurocon şi care ne arată încă o faţetă – inedită – a personalităţii autorului.

Vă mărturisesc sincer că la vremea când am citit această carte n-am înţeles mare lucru din ea. Nu ştiam pe-atunci decât limba franceză predată la şcoală (la un nivel pe care nu-l puteam numi decât satisfăcător, lucru ce avea să se rezolve mai târziu), nu văzusem în viaţa mea vreo carte SF în limbi străine (era în 1970 şi locuiam la Focşani, unde existau trei sau patru librării, dar nici un anticariat – avea să apară totuşi unul prin 1973, dacă mi-aduc bine aminte!), drept  urmare habar n-aveam de experimentele literare ale new wave-ului englez (reprezentat de James Ballard, Michael Moorcock ori Keith Roberts) sau de lucrările revoluţionare ale unor americani precum Harlan Ellison, Samuel R. Delany ori Roger Zelazny.  Cât despre Dune… Astea nu erau nişte dealuri prin deşert?

Am citit acea carte, am recitit-o şi am ajuns la concluzia că literatura adevărată nu era cea din manuale. Nici măcar în domeniul mainstream (termen pe care, în mod evident, nu-l cunoşteam pe-atunci!).

Împlinisem 15 ani, intrasem cu succes la Liceul „Unirea” din Focşani (fondat de Al. Ioan Cuza în 1864, unde învăţaseră înaintea mea inşi celebri precum scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, arhitectul Ion Mincu, inginerul Anghel Saligny, folcloristul de talie mondiala Ioan Diaconu, actriţa Leopoldina Bălănuţă sau actorul Cornel Coman etc.) şi aveam toată viaţa înainte pentru a descoperi adevăratul science fiction.

Cel care nu avea nici o legătură cu noţiunea de „ştiinţifico-fantastic”!

Despre asta însă, în episodul următor…

P.S.: Pentru cei interesaţi, ca şi pentru colecţionari, iată şi copertele unui alt roman minor al lui Sergiu Fărcăşan, apărut în CPSF sub pseudonim.

ŞTEFAN GHIDOVEANU

(va urma)

Vizualizari: 1145