REVISTA NAUTILUS

Un cititor zelos s-a grăbit să mă tragă de urechi pentru faptul că în numărul precedent am îndrăznit să critic articolul absolut aiuristic al unui critic de mainstream despre SF-ul românesc de dinainte de 1989. Probabil că n-ar fi fost un capăt de ţară dacă respectivul critic ar fi avut vîrsta mea, atunci toată lumea ar fi zis „no, că bine i le zice!” Problema este că amintitul comentator e mai tînăr şi-atunci iată şi paradoxul: domnia sa are dreptul la orice aberaţie conceptuală, doar pentru că e tînăr, eu nu am dreptul la nici o opinie doar pentru că sînt… bătrîn! No Country for Old Men vă spune ceva?

Trecînd peste relativitatea termenului de „bătrîn” (ceea ce eu nu mă simt şi-am tot demonstrat prin activitatea mea din aceste ultime două decenii, deşi – evident – asta nu înseamnă că-mi reneg cei 55 de ani abia împliniţi!), miezul problemei stă de fapt în altă parte, şi anume în conflictul dintre generaţii. Pe de o parte, sînt cei care au trăit perioada SF-ului de dinainte de 1989 şi care au crescut cu un anumit tip de abordare literară, de tip naucinaia fantastika sovietică („ştiinţifico-fantastic”, mai pe româneşte), pe de alta – noii adoratori necondiţionaţi ai literaturii F&SF americane („science fiction”, mai precis), pentru care nu există nimic altceva demn de luat în seamă în domeniu decît ceea ce vine de dincolo de Ocean. Restul? Garbage, Total Garbage! Ruşi? Vax! Polonezi? De unde? Francezi sau italieni? Să fim serioşi… Nemţi? Cum, ăştia scriu şi SF?! Suedezi? Hai domne, ce naiba… Alţii? Or fi, dacă zic ei…

Între aceste două extreme, încadrabile cel mai adesea în renumitele 90 de procente ale lui Theodore Sturgeon (vezi pe tema amintită şi excelentul articol al lui Liviu Radu de pe site-ul SRSFF, intitulat chiar Nouăzeci la sută), există însă şi cei pentru care nimic nu este aprioric negru sau alb, bun sau rău, valoros ori gata să fie aruncat din start. Sînt oamenii care ştiu (sau măcar încearcă) să distingă între valoare şi non-valoare, care se feresc să pună etichete ori să judece după legea numerelor mari, plecînd de la celebrul sofism „Cîmpia e verde, guşterul e verde, prin urmare cîmpia e guşter!” şi care – luînd caz după caz lucrările epocii – reuşesc să facă o apreciere pe criterii axiologice cît mai apropiată de realitate a celor citite/cunoscute/întîmplate într-o anumită perioadă. Cum am mai spus, nume precum Ion Hobana, Cornel Robu sau Mircea Opriţă (ordinea este una pur cronologică) ar trebui să servească oricînd drept model celor interesaţi de adevărul şi de corectitudinea informaţiei în domeniul literaturii SF – de la noi şi de-aiurea. Pentru că fără a ne cunoaşte rădăcinile, evoluţia şi tendinţele nu vom şti niciodată încotro ne îndreptăm, ce ştim să facem şi care ne sînt limitele. Vreţi literatură hard SF? N-o căutaţi la români, să nu ne mai îmbătăm cu apă rece… Vreţi fantasy? Poate, poate s-o mai găsi ceva, dar mai apropiat de fantasticul interbelic decît de ceea ce se publică şi se premiază acum în Vest. Literatură de stare, trăirisme, satire, distopii post-comuniste sau miştocăreli roşu/albastru/portocalii? Da, da, da… pe astea le veţi găsi cu tonele. Pentru că asta ne reprezintă, fie că ne place, fie că nu… Românul, frate cu stilul, cu verbul meşteşugit, cu ideile percutante şi elegant expuse? Hai să fim serioşi! La cîte porcării suburbane, cu aer manelistic, mi-a fost dat să aud/citesc în texte de science fiction autohton în ultima perioadă, cu explicaţia că „aşa se vorbeşte la mine în cartier” (de parcă SF-ul este o nouă ramură a naturalismului literar!), cum putem să pretindem să ne mai ia cineva în serios?

Tocmai de aceea, faptul că  au existat (şi – culmea! – că mai există) autori români, în domeniul de care ne ocupăm, care nu şi-au trădat niciodată crezul estetic de a face Literatură, chiar şi înainte de 1989, nu trebuie trecut cu vederea, ba dimpotrivă. În condiţii grele, pe care mulţi dintre „contemporanii” noştri care nici nu erau născuţi pe atunci le iau acum la mişto (scuze, n-am găsit un termen mai blînd), aceşti scriitori au hotărît că trebuie spus NU imposturii, politicului, mimetismului literar de sorginte răsăriteană, imitaţiilor sterile şi împrumuturilor de forme fără fond, indiferent de unde ar veni ele.

Despre asemenea oameni mi-am propus eu să vorbesc în acest serial. Şi voi începe cu

VLADIMIR COLIN

Incontestabil, cel mai mare scriitor român de SF&F din toate timpurile, recunoscut ca atare şi premiat la Eurocon, tradus peste hotare în principal în mediile francofone, dar nu numai, autor de antologii şi traducător, comentator al iconografiei genului într-un serial celebru publicat în CPSF – într-un cuvînt „port-drapelul” science fiction-ului românesc de dinainte de 1989. Păcat că n-a prea fost reeditat de-atunci încoace, exceptînd timidele încercări ale editurii Nemira de la începutul anilor 90. Oricum, asta nu însemnă că nu a avut sau că nu are influenţă asupra autorilor români de gen, unii dintre ei – precum Rodica Bretin sau Leonard Oprea – declarîndu-se în mod deschis discipoli ai maestrului, alţii – chiar dacă n-o recunosc public – demonstrînd clar, în operele lor, siajul colinian în urma căruia merg (i-aş încadra aici, cu riscul de stîrni polemici, pe Mihail Grămescu, Liviu Radu, Sebastian A. Corn în unele dintre romanele sale fantasy, pe Lucian Ionică sau Marian Truţă, Costel Baboş – şi-or mai fi şi alţii, las criticilor literari să descopere filiaţiile şi legăturile necesare).

Pentru cei interesaţi de date ceva mai amănunţite privind viaţa şi opera lui Vladimir Colin recomand rubrica de Dicţionar SF din revista Nautilus, rubrică susţinută de Aurel Cărăşel şi unde puteţi găsi o mulţime de informaţii utile despre diverşi autori români de dinainte de 1989, chiar dacă uneori mai apar şi erori.

Eu am să vă povestesc însă altceva…

„Îmi aduc aminte cum l-am cunoscut pe Vladimir Colin…

Intrasem, prin luna februarie 1982, în eleganta clădire a Ateneului Tineretului de pe Aleea Alexandru, loc unde-şi avea sediul, pe atunci, cenaclul Fantastic Club 2001.

În sala de şedinţe, înfundat într-un fotoliu, tăcut şi enigmatic precum Sfinxul, stătea un om slab, îmbrăcat într-un costum de jeans şi purtînd o pereche de ochelari cu ramă subţire, care-i dădeau un aer gînditor şi ascetic. Un personaj fascinant, ale cărui judecăţi de valoare erau ascultate de către cei prezenţi cu adevărată evlavie, căci niciodată ele nu depăşeau măsura. Un om conştient de valoarea lui, dar care nu ezita să încurajeze tinerii de talent, fie că ei se numeau Mihail Grămescu, Leonard Oprea sau Rodica Bretin.

Vladimir Colin este un personaj tragic al anticipaţiei româneşti. Destinul său, asemănător cu al unui erou antic, a vrut ca după o culme a succesului artistic, ce-l propulsase în vîrful platinat al piramidei science fiction-ului românesc, să urmeze perioada neagră a purgatoriului. O boală nemiloasă a făcut din vocea olimpiană a SF-ului nostru un strigăt contorsionat şi deznădăjduit, redus la tăcere înainte de vreme. Vladimir Colin nu mai poate vorbi. Nu mai poate scrie… S-a stins fizic, dar opera lui va continua să existe şi să fascineze, cel puţin atîta vreme cît va mai exista literatura SF pe lume.

Vă  mulţumim, domnule Colin! Ne-aţi deschis porţile luminii, într-un gen pe care l-aţi înălţat la nivelul artei adevărate. Ceea ce nu vom uita, sînt sigur, niciodată… (…)”

Fragmentul de mai sus, care păstrează intactă emoţia evenimentului, face parte din articolul Despre Vladimir…, publicat în numărul 3/92 al revistei „Nautilus” (versiunea pe hîrtie), apărut în vara lui 1992 şi dedicat comemorării unei jumătăţi de an de la moartea maestrului. Mai semnau în acelaşi număr amintiri şi evocări Liviu Colin (preşedinte al Fundaţiei „Vladimir Colin”), Ştefan Augustin Doinaş (preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor Români), Ion Hobana (scriitor, eseist, istoric literar), Horia Aramă (scriitor), Leonard Oprea (director coordonator al Fundaţiei „Vladimir Colin”), Gerard Klein şi Daniel Walther (scriitori – Franţa). În plus, Daniel Walther ne propunea o povestire dedicată lui Vladimir Colin şi Ion Hobana şi intitulată Întîlnirea de la Bucureşti. Originalitatea textului consta în aceea că personajul principal se numea… Vladimir Hobana! În fine, din opera maestrului erau reproduse două dintre cele mai reprezentative creaţii de mici dimensiuni, Sub alte stele şi În cerc, tot mai aproape.

Un număr special, aşadar, despre care spuneam în editorial:

„Sîntem convinşi că gestul nostru nu este unul deosebit, căci altfel ar însemna să acordăm normalităţii un caracter extraordinar. Am dorit doar un singur lucru, să oferim cititorilor, cu deplină obiectivitate, toate elementele menite să pună în valoare viaţa şi opera unui artist care în cerc, tot mai aproape, a dat SF-ului românesc un nou chip, racordîndu-l la dimensiunea europeană a acestui gen atît de iubit…”

Din păcate, iniţiativa pe care am avut-o împreună cu echipa editorială de la Nemira a rămas una singulară. Există, e-adevărat, studii asupra operei maestrului datorate lui Mircea Opriţă sau Cornel Robu, pe care vă invit să le citiţi dacă faceţi rost de volumele menţionate de mine la secţiunea Lucrări de referinţă româneşti, dar o reeditare masivă şi sistematică a operei lui Vladimir Colin se lasă încă aşteptată. Şi este păcat, pentru că stilul său elaborat, elegant, uneori chiar calofil, ca şi profunzimea ideilor, tratarea desăvîrşită a subiectelor, adesea neobişnuite, ori curajul de a aborda literatura fantasy în România, într-o perioadă în care alţii scriau romane „ştiinţifico-fantastice” doar pentru a explica legea Boyle-Mariotte, fac din opera maestrului pilonul de bază al abordării istoriei SF&F-ului românesc.

Cele trei cărţi selectate de mine ca numărîndu-se printre cele mai bune 20 de dinainte de 1989, Capcanele timpului, Legendele Ţării lui Vam şi Babel (vezi copertele la capitolul 10), arată exact în ce constau calităţile marelui nostru scriitor. Volume premiate de USR sau la Eurocon, ori şi mai bine făcute celebre de transpunerea sub formă de bandă desenată (mă refer la cel de-al doilea titlu, care a avut un succes fulminant în Franţa şi în zonele francofone, sub peniţa unui extraordinar desenator – iugoslav la vremea aceea), nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui iubitor de science fiction. Dar opera lui Vladimir Colin este mult mai vastă, după cum o dovedesc şi fotografiile copertelor care însoţesc acest articol (atenţie! nu sînt toate cărţile, şi nici toate ediţiile!). Încercaţi să citiţi măcar o parte din ele şi o să vă lămuriţi atunci dacă demersul unor critici literari mainstream de a îngropa SF-ul românesc de pînă în 1990 sub plapuma politicului este un act de normalitate, de prostie ori pur şi simplu de ignoranţă…

Pînă data viitoare, toate cele bune!

(va urma)

Vizualizari: 1206