REVISTA NAUTILUS / Trusa de scule / Urmaşii omuleţilor verzi – Trusa de scule (XVII)

Urmaşii omuleţilor verzi – Trusa de scule (XVII)

Danut Ungureanu • 23:21 - 02.10.2011 • 

(Clubul exclusivist al extratereştrilor nemaivăzuţi. La vânătoare de struţocămile. Micuţul strămoş verde. Oglinzile de bâlci şi reconsiderarea omenescului)

Uneori încerc să-mi imaginez romanul populat în întregime, ca un club exclusivist la uşa căruia bodyguarzii îţi proptesc cazmaua în piept, cu extratereştri absolut insoliţi (fie-mi iertată… redundanţa). Nici picior de umanoid, nimic care să aducă măcar cu o primată, ceva care să-ţi amintească, ştiu eu, de găini, cai, balene, şerpi, insecte, tigri ori girafe. Nici măcar variaţii la modelul struţocămilei. Imaginaţi-vă, dacă puteţi, inimaginabilul. Evitaţi capcanele clasice – bolovani însufleţiţi, ori fiinţe pe bază de siliciu, râdeţi-le în nas celor ce spun că invenţia voastră biologică este aberantă, uitaţi ce-aţi învăţat (în caz c-aţi învăţat) la zoologie, fără viruşi şi bacterii gânditoare („contagiosus ergo sum”), creaţi ceva la care nu s-au gândit nici cei mai mari maeştri ai fanteziei. Eventual, dedicaţi un gând de recunoştinţă celor care i-au adus întâia oară pe marţieni pe Pământ. Vă mai amintiţi? Aşa a pornit totul: cu scârboşii împieliţaţi umed-cenuşii ai lui Wells, după care a venit epoca de glorie a micilor omuleţi verzi.

Să coborâm din sferele inventivităţii, pe ogoarele greu de desţelenit ale ficţiunilor. Vrem într-adevăr un roman rezervat în exclusivitate alienşilor, interzis personajelor omeneşti, fie ele de-alde Picard – navigatori fără odihnă ai spaţiului, fie prinţese coafate în formă de colăcei şi pitici jedi care se dau înţelepţi, dar le fug ochii către personajele feminine? Hm… Oare, în afara tentaţiei de-a stabili un soi de record, chiar avem nevoie de extratereştrii ăştia care să seamănă cu nimic?

Ca autor care visează ca lucrarea lui să fie citită, şi eventual plăcută, de un public format din altcineva decât rude şi prieteni apropiaţi, îmi pare esenţial să-mi impun o regulă de bază: personajele, ca şi restul elementelor ce alcătuiesc un text, sunt de asemenea ustensile care mă ajută să transmit cititorului un mesaj. Că povestirea mea nu intenţionează ori nu poate să transmită cine ştie ce mesaj profund, ci doar îl face pe cititor să se simtă bine o jumătatea de oră, asta e o altă mâncare de peşte venusian. Dar chiar şi în acest caz, avem de-a face tot cu instrumente. Oricât de mult te-ai ataşa de propriile personaje (şi e foarte bine dacă se-ntâmplă aşa), ele nu sunt totuşi persoane reale, cărora le faci un favor introducându-le în text. Au ajuns acolo ca să te servească.

În ce mă priveşte îmi apare lipsit de un sens bine definit şi chiar… periculos, să introduc un personaj care nu numai că nu seamănă cu nimic, dar nici nu interacţionează, în economia povestirii, cu personaje, dacă nu humanoide măcar amintind vag unele însuşiri omeneşti. Iar acest lucru este valabil şi în cazul unei galerii întregi, un „ Muzeu Antipa al extratereştrilor” care să nu slujească, într-un fel sau altul, unei comparaţii cu umanul, aşa cum îl cunoaştem. Fiindcă, la urma urmei, despre asta e vorba când însufleţim o formă de viaţă nemaiîntâlnită: creăm reperele unei evaluări a oamenilor care trăiesc în scrisul nostru, le analizăm şi le punem mai usor în evidenţă calităţile. Construim, dacă vreţi, nişte oglinzi de bâlci care deformează intenţionat, dar ne fac să privim mai atenţi la omenescul prezent în scrierile noastre. Nu de puţine ori, procedând astfel, avem şansa de-a redescoperi ce ne-am antrenat să ignorăm, şi poate să apreciem cu un reabilitat simţ al valorii ceea ce am catalogat prematur şi nedrept drept banalităţi, monotonie, truisme: însuşirile umane…

(Va urma)

Atenţie! Acest text nu este în niciun caz o lecţie despre scris, ci pur şi simplu mărturisirea unor tabieturi, rutine, apucături personale. N-aş avea îndrăzneala de a da sfaturi cuiva, câtă vreme consider că nu m-am antrenat suficient eu însumi…

2019 vizualizari

4 Comentarii

  1. […] articolul integral aici: Urmaşii omuleţilor verzi – Trusa de scule (XVII) Sursa: http://revistanautilus.ro var btn_style = '50×54'; var article_id = '54356'; var mc_url = […]

  2. Ben Ami spune:

    citesc cu mare placere ce scrie Danut, insa textul asta e un pic mai confuz decat altele. eu cred ca cine risca sa inventeze alte fiinte trebuie sa tina cont de absolut toate atributele, organele, capacitatile cu care le-au inzestrat. de limbaj nici nu mai zic, sau de personalitati care nu se pot reduce, nu incap, in limitele moralei umane… cvasiacceptate in majoritatea scrierilor. am citit fenomenal de putine povesti care „merg” fara „a trisa” imprumutand cate ceva din „omenesc”. majoritatea sunt exercitii nefericite. in fond… e greu sa ai empatie pentru o fiinta „altfel”, de „altundeva”, care face „altceva”, unde mai pui ca si fara nici o importanta pentru umanitate.

  3. Danut Ungureanu spune:

    Da, acum e limpede… 🙂

  4. Ben Ami spune:

    l-ai editat? 🙂

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.