REVISTA NAUTILUS / Trusa de scule / Punem şi literatură în literatură?

Punem şi literatură în literatură?

Danut Ungureanu • 16:51 - 01.02.2011 • 

Nepotismele cititorului faţă de autorul său. Câtă literatură „ai voie” în literatura sefe? Clasicii nu se iau la trântă. Alchimia şi reţetele alchimiştilor.

De câte ori n-aţi auzit, din partea vreunui amic, acele „scuze” cu care simte nevoia să-l scoată basma curată pe unul sau altul dintre autorii săi preferaţi de science fiction? „N-o scrie el (destul, prea, cât de cât) extraordinar de bine, da’ ia fiţi atenţi ce de idei are!” Toleranţa, una dintre virtuţile creştine, împinge uneori lucrurile atât de departe, încât nu numai că virgulele dintre subiect şi predicat, ori fermecătoarele „ei venise” sau „Maricica însuşi” sunt acceptate cu blândeţe, dar chiar literatura… însăşi e pasată cu un aer sâcâit mai pe la coada listei de priorităţi a unui text.

Întâia oară când am dat cu ochii de clasicii sefeului a însemnat şi cea dintâi nedumerire. Asimov şi Clarke mă uimeau cu fiecare operă lecturată, dar mă şi dezamăgeau uşor în materie de scriitură. Nu în stil se ascundea forţa lor teribilă, era la mintea hippronului, ci în previziune şi viziune, în măreţia viitorului pe care-l construiau. În schimb, Bradbury şi Cordwainer Smith mă fermecau pur şi simplu. Puţin îmi pasă că pe Marte nu se poate respira, peisajele zugrăvite de marele Ray îţi taie oricum răsuflarea.  Mi-a devenit atunci limpede că alegerea şi aranjarea cuvintelor (ca să mă exprim cu mijloacele copilăreşti, totuşi atât de oneste, ale acelor vremuri) este o artă subtilă, cu impact profund. Dacă însă îmi luam idolii la bani mărunţi, era rândul meu să le trec cu vederea, indulgent, naivităţile legate de călătoria în spaţiu. Am avut nevoie de ceva timp până să înţeleg că nici nu voiau altceva în afara acelei naivităţi…

Mai mult, ca să mai zăbovesc puţin în lumea absurdităţilor, răsună chiar în jurul nostru tot felul de voci (puternice, fireşte – „Corul vânătorilor”, prin comparaţie, pare o lălăială timidă de la serbarea grupei mari) care declară triumfalist că autorul de sefe nici nu trebuie să picure prea multă literatură în retortele alchimiei sale, dacă nu vrea: 1) Să-şi vadă resursele energetice sleite, adică să piardă din vigoarea unor idei de prima mână, în favoarea unor figuri de stil „leşinate”, sau 2) Să-şi piardă identitatea de sefişti, vorbind aceeaşi limbă cu masa enormă de scriitori (!!!) ai marii literaturi nesefe.

Este genul de nerozie care mă duce cu gândul la călătoria lui Gulliver în Balnibarbi, la acei învăţaţi care cărau cu dânşii o mulţime de obiecte, arătându-şi-le unii altora în timpul „conversaţiei”, în loc să se epuizeze, Doamne fereşte, discutând într-o limbă deja existentă. Ca să nu mai vorbim de o anume lipsă de abilitate în a vinde propria marfă (sunt însă mai reţinut la acest punct al presupunerilor, fiindcă există suficienţi consumatori atraşi mai degrabă de lucrurile urâte, dar utile şi eficiente, decât  invers; o asemenea legendă nedreaptă s-a ţesut, de pildă, pe seama preacinstitei bresle a inginerilor).

Aşadar, vrei să scrii, ideile strălucitoare mişună pe orbita ţestei tale înfierbântate, dar verbul nu te prea ajută şi atunci decizi eroic că literatura trebuie sacrificată, spre binele omenirii care-ţi aşteaptă opera, în favoarea informaţiei valoroase, „fără fiţe”? Iată sfatul meu, ca de obicei vag şi inutilizabil: fă cum crezi că e mai bine, scrie cum simţi, simte-te grozav, încearcă să-i faci şi pe alţii să se simtă la fel, dar nu greşi în privinţa rezultatelor pe care le aştepţi. Ceea ce capeţi este (cu excepţii remarcabile, ce-i drept) în strânsă legătură cu ceea ce oferi. Şi poate n-ar strica, măcar la final, să pun degetul pe „I” (punctul pe rană?) riscând un răspuns la întrebarea din titlu. Câtă literatură? În ce mă priveşte, încerc o mie la sută…

(Va urma)

Atenţie! Acest text nu este în niciun caz o lecţie despre scris, ci pur şi simplu mărturisirea unor tabieturi, rutine, apucături personale. N-aş avea tupeul de a da sfaturi cuiva câtă vreme consider că nu m-am antrenat suficient pe mine însumi…

2266 vizualizari

4 Comentarii

  1. […] apărut numărul 37 (februarie 2011) al revistei Nautilus. Din sumar: proză de Cătălin Cofaru, Mircea Coman și Balin Feri, recenzii de Liviu Radu, articole de […]

  2. Mircea Coman spune:

    E prea bun… Articolul, vreau să spun… 🙂

  3. danut spune:

    Prea amabil… Comentariul, vreau sa zic… 🙂

  4. […] unul dintre articolele publicate de Nautilus, în numărul său cel din februarie, anul curent. „Punem şi literatură în literatură?”, se întreba, fireşte retoric, autorul, nimeni altul decât Dănuţ […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.