REVISTA NAUTILUS / Semnal / Basmania – două fragmente

Basmania – două fragmente

Valentin Nicolau • 21:00 - 01.12.2014 • 

Basmania

 

La început a fost basmul

Trebuia, poate, început cu „a fost odată, ca niciodată, că de n‑ar fi, nu s‑ar povesti…“, dar ceea ce vă voi istorisi, chiar dacă de atunci au trecut veacuri, s‑a întâmplat în viitor. Cum vine asta? Închipuiţi‑vă orice, dar să nu credeţi că lumea basmelor ar fi asemenea cu lumea noastră, căci „precum în Basme așa și pe Pământ“ nu are și reciproca valabilă. În comun au cerul sau, mai bine spus, sunt una alteia cer. În rest, aveţi toată libertatea să vă imaginaţi ce și cum vreţi, ca la începutul începuturilor. Dar să lămurim lucrurile pe rând!

Imperiul basman cuprinde totalitatea basmelor‑continent, a arhipelagurilor‑povești, insulele‑republici și recifurile‑falanstere cu istorii independente, plus atolurile pustii unde sunt așteptate să naufragieze personaje pe care să le trăiască o poveste. Despre lumea terestră presupun că știţi mai multe, dar pot să mă înșel.

Zilele și nopţile basmane nu aveau aceeași durată, după cum nu era musai să se succeadă. Puteau trece mai multe zile fără să se lase nicio noapte. Lunile nu erau numărate, iar anotimpurile nu treceau, ci doar veneau după cum cerea povestea. Anii se măsurau în fapte, așa că o întâmplare se putea petrece în același timp în locuri diferite. Asta, pentru că basmanii nu cheltuiau timp ca să câștige spaţiu, așa cum făceau oamenii, care ajunseseră să nu mai aibă vreme mai deloc. Basmanii locuiau în timp tot așa cum oamenii locuiesc în spaţiul casei, al ţării și al continentului lor.

Lumea basmelor e până la un punct ca și cea a oamenilor, doar puţin mai stranie. Veţi vedea. Acolo trăiesc deopotrivă oameni, animale, păsări și insecte, fără mare deosebire de rang. Să nu vă așteptaţi că aici lucrurile ar arăta neapărat altfel, că viaţa ar fi musai fabuloasă, că personajele ar fi extraordinare prin definiţie și s‑ar întâmpla numai minuni. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo e multă frământare. Întocmai ca și pe Pământ, și acolo viaţa e fabuloasă, personajele sunt extraordinare și se întâmplă minuni la tot pasul. Vi se pare că mă contrazic? E doar o senzaţie. Așadar, nu uitaţi toate acestea nicio clipă, altfel veţi judeca strâmb, ori lumea în care trăiţi, ori pe cea a basmelor!

(…)

Cred, deci exist!

Istoria noastră începe mai ieri în Palatul Imperial al Viselor, căci în basm acţiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n‑au venit încă. Asta era și problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulţi dintre ei îi prefigurau pe eroii de mâine. Cum să reprezinţi viitorul și oamenii să te pomenească la trecut?! E cumplit să trăiești numai în trecut, dar așa sunt oamenii, nemiloși cu eroii lor. Între noi fie vorba, cum poate fi așteptat cineva care este o amintire?!

Palatul Imperial al Viselor ar fi trebuit să se numească, de fapt, Palatul Imperial din Vis, pentru că el apare doar atunci când visezi, altfel nu există. Cei care rămân treji, lucizi, nu au niciodată acces în interiorul lui. Nu e musai să visezi în somn, mulţi curteni erau dintre cei care visează cu ochii deschiși, de altfel așa se și deosebeau somnoroșii de vizionari, după cum aveau sau nu ochii închiși.

Marea Sală a Iluziilor găzduiește Tronul Închipuirii pe care împăratul fantasma basmele destinate oamenilor. Când istoriile se coceau în lumea Basmaniei, împăratul Băsmuitorul Cel Cumplit le închega într‑un vis din care albimuzele culegeau nectarul poveștii, pe care‑l depuneau apoi în fagurii imaginaţiei din minţile oamenilor. Necazul era că de ceva timp cei de pe Pământ nu mai doreau povești și atunci ele se stricau în mintea împăratului, provocându‑i coșmaruri. Medicii au dat invariabil același diagnostic: intoxicaţie cu vise neculese! Suferinţa împăratului era dublă, pe lângă chinurile provocate de coșmaruri se frământa și să găsească o rezolvare la faptul că oamenii încetau, rând pe rând, să mai creadă în povești. Din ce în ce mai puţini credeau în basme și în eroii lor, de aceea nici nu și le mai doreau. Situaţia s‑a agravat și mai rău în ultimii ani. Împăratul nici coșmaruri nu mai avea. Nu mai visa absolut nimic în afara lucrurilor cotidiene!

Băsmuitorului i se spunea Cel Cumplit nu pentru că era un tiran, ci pentru că cel mai des repeta cuvântul „cumplit“:

– E cumplit ce trăim!… E atât de cumplit să treacă timpul aiurea, iar noi să nu mai ajungem eroi în basmele din lumea oamenilor!… Ce poate fi mai cumplit decât să nu mai visezi?!… Cel mai cumplit e că oamenii, nu doar că nu mai cred în basme, nu mai cred în nimic!

Trebuie să‑i dăm dreptate grijuliului împărat, căci nimic nu e mai cumplit decât această distrugere a credinţei în lumea cealaltă, în lumea basmului.

Ca să înţelegeţi mai bine, trebuie să vă reamintesc că lumea basmului există doar în măsura în care oamenii cred în ea. Dacă oamenii nu mai cred, ea dispare. Și cum e bine știut, „precum în Basme, așa și pe Pământ“, dacă lumea basmelor va dispărea, atunci și lumea oamenilor se va sfârși. Cumplit! Veţi spune că, dacă vrem să fim, trebuie să credem. Cam așa ceva.

Asta era problema împăratului: cum să‑i facă pe oameni să‑și recapete credinţa în basme și în eroii lor? Problema era mult mai complicată însă. Îl năpădeau alte o mie de întrebări la care trebuia mai întâi găsit răspuns, ca să apară șansa unei soluţii. De exemplu: Unde s‑a produs stricăciunea? De când au luat‑o razna lucrurile? Cine a greșit?

După ani și ani de întrebări pe care și le‑a pus lui și înţelepţilor imperiului, fără a căpăta vreun răspuns, Băsmuitorul Cel Cumplit a ajuns la firava convingere că „ceva a fost defect de la bun început!“. Vorba vine bun început, că dacă era bun nu se ajungea la situaţia asta.

(…)

1186 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.