REVISTA NAUTILUS

Connie Willis, Vânturile de la Marble Arch, vol. 1, Nemira, Bucureşti, 2011

De Connie Willis au mai apărut în română doar două romane – Remake şi Doomsday Book, ambele în colecţia SF de la Pygmalion. Curiozitatea faţă de această autoare, câştigătoare a unsprezece premii Hugo şi şapte premii Nebula, era deci mare înainte să mă apuc să citesc prima traducere în română a povestirilor ei. Volumul întâi din Vânturile de la Marble Arch reprezintă prima jumătate a volumului de autor The Winds of Marble Arch apărut în 2007 la Subterranean Press: unsprezece povestiri, din care două câştigătoare ale premiului Nebula şi două ale premiului Hugo.

Să le luăm pe rând:

Vânturile de la Marble Arch (Hugo, 2000): un început de volum debusolant pentru mine. O povestire aproape deloc SF despre speranţa tinereţii şi resemnarea bătrânilor, ambele simbolizate de curenţi bruşti de aer cu miros de liliac înflorit şi, respectiv, de explozibili şi morgă, ce mătură peroanele de metrou la intervale neregulate. Povestirea mi s-a părut sentimentală şi banală, una peste alta.

Luna albăstruită (nominalizată la Hugo, 1985): o povestire mai scurtă despre iubirea dintre doi lingvişti pe fundal de poluare atmosferică. Amuzantă şi impredictibilă, chiar dacă şi ea prezintă un oarecare surplus de sirop.

Aidoma acelora pe care i-am cunoscut cândva (nominalizată la Hugo în 2004 şi la Nebula în 2005): prima povestire din volum care mi-a plăcut. În ajunul Crăciunului începe să ningă peste toată America şi apoi peste toată lumea, iar bucuria copilărească a tuturor se transformă în groază atunci când stratul de zăpadă ajunge să depăşească orice închipuire. Ceea ce ar fi putut fi o apocalipsă îngheţată se dovedeşte însă până la urmă un gest de iubire, iar lumea iese din această încercare mai bună şi mai curată.

Daisy, în soare (nominalizată la Hugo, 1980): un text scurt despre refuzul unei fetiţe de a-şi accepta maturizarea – pentru că dacă ar face-o atunci  ar trebui să îşi accepte şi moartea. Daisy trăieşte însă simultan în două lumi – una în care soarele a explodat, alta în care totul e aproape în regulă. Povestirea e puţin confuză, dar interesantă cu toate acestea.

O scrisoare de la familia Cleary (Nebula, 1983): o povestire despre care autori mari ca Robert Silverberg sau Brian Aldiss s-au exprimat în termeni nu prea amabili. O tânără şi familia ei încearcă să supravieţuiască după devastarea nucelară a Americii, iar o scrisoare din trecut le aminteşte brusc ce au pierdut. Nu mi s-a părut că Willis ar fi reuşit să treacă în acest text dincolo de banal, de obişnuit.

Scrisoare informativă: un text distractiv despre posedarea oamenilor de extratereştri care îi fac brusc amabili, preocupaţi de sănătatea trupului lor şi ceva mai inteligenţi, cumva. Întrebarea e dacă e de bine sau e de rău, iar Willis elaborează un răspuns satisfăcător şi destul de surpinzător.

Cei care pândesc focul (Hugo, Nebula 1983): o povestire din seria călătoriilor temporale iniţiate de departamentul de istorie de la Oxford la sfârşitul secolului XXI. Abundă, din păcate, elementele din cultura americană străine Angliei atât în secolul nostru cât şi în cel trecut. Personajul principal e un student expediat la Londra în timpul bombardamentelor naziste pentru a servi drept pompier voluntar şi pentru a învăţa cum se construieşte istoria. Din păcate „morala” poveştii e lacrimogenă şi patetică până la extrem.

Non-stop spre Portales: povestea unor turişti din viitor veniţi incognito să viziteze locurile în care trăieşte şi lucrează un scriitor SF necunoscut în vremea sa care va schimba însă viitorul. O meditaţie agreabilă despre destinul celor ce înşiră cuvinte pe hârtie.

„Mult zgomot pentru nimic”: o satiră reuşită la adresa cenzurării operelor literare. Două profesoare de limba engleză sunt nevoite să taie fragmente dintr-o piesă de Shakespeare pentru a nu leza sensibilităţile unor grupuri şi asociaţii pentru protecţia imaginii regilor, femeilor, angajaţilor de pompe funebre, tacâmurilor, florarilor şi aşa mai departe. Deşi unele tuşe sunt prea îngroşate, ideea povestirii e destul de limpede: nu poţi cenzura literatura fără să o distrugi.

Fiicele mele iubite: singura povestire întunecată din acest volum. Într-un campus orbital studenţii de gen masculin importă victimele perfecte pentru toate poftele aberante, iar sila şi groaza câtorva fete nu le va împiedica să îi sacrifice pe cei fără apărare pentru a se salva de la o soartă greu de suportat. O povestire reuşită dar dură, greu de uitat.

În Cretacicul târziu (nominalizată la Hugo, 1992): încă o satiră a mediului universitar. De data aceasta Willis compară încercările şi tribulaţiile membrilor unei catedre de paleontologie dintr-un colegiu american cu cele ale dinozaurilor studiaţi de aceştia. Povestirea e destul de comică, deşi cu o miză mai puţin importantă decât cea din „Mult zgomot pentru nimic”.

În ansamblu, acest prim volum e extrem de divers ca tematică, cu povestiri care pot plăcea cu siguranţă multor cititori români. Ancorarea autoarei în lumea americană e însă evidentă chiar şi în textele care te poartă departe în spaţiu şi timp, supărătoare fiind mai ales tendinţa de a sentimentaliza în exces texte altfel bune şi cea de a crea finaluri fericite oarecum artificiale. E totuşi o scriitoare interesantă, care îmbină o naivitate mimată sau nu cu o tehnică destul de bine pusă la punct. Rămâne să sper că Nemira va publica cât de curând cea de-a doua parte a acestui volum de autor, care reuneşte alte douăsprezece povestiri multi-premiate.

Vizualizari: 392