REVISTA NAUTILUS

Steampunk – A doua revoluţie

Editor: Adrian Crăciun

Editura Millennium, 2011

Promovarea insistentă a acestei cărţi – cum nu s-a mai văzut la noi – m-a făcut un pic gelos. Nici una dintre cărţile mele n-a fost promovată astfel. Poate a fost meritul lui Adrian Crăciun, poate echipa de la Millennium a mai învăţat câte ceva… oricum, interesul publicului a fost trezit şi menţinut la cotă maximă. În plus, echipa alcătuită de editor, autorii selectaţi conform unei anumite logici (povestea poveştilor sau the making of spune multe, dacă e citită cu atenţia cuvenită…) demonstrează că Aspoiu a ştiut de la bun început ce vrea – lucru mai mult decât lăudabil.

Pentru a înţelege mai bine demersul lui Adrian Crăciun, voi încerca să explic mai pe înţelesul tuturor ce-i acest steampunk (Ştefan Ghidoveanu, în Cuvîntul său înainte, spune multe lucruri interesante, dar nu chiar pentru cei care n-au mai avut de-a face cu genul respectiv). Steampunk-ul este un soi de ficţiune care prezintă o ucronie/realitate alternativă, în care evoluţia/involuţia tehnicii a dus la folosirea curentă a aparaturii şi instalaţiilor caracteristice epocii victoriene, adică motorul cu aburi, iluminat stradal cu gaz şi aparate de zbor mai uşoare ca aerul.

Avem deci de-a face, în primul rând, cu naraţiuni în care istoria este modificată faţă de cea pe care o cunoaştem noi. În al doilea rând, în lumea respectivă nu s-au inventat încă motoarele cu explozie, iar folosirea electricităţii e doar accidentală (când există).

Dacă ţinem seama de cele de mai sus şi de faptul că în literatura SF românească există destul de puţine ucronii/realităţi alternative, rezultă că la noi nu s-au scris texte steampunk. De fapt, am putea găsi câteva care sunt, de fapt, ucronii obişnuite, în care tehnica a luat-o pe alte căi decât cele obişnuite. În ordine cronologică, eu am identificat un text al subsemnatului (Kostanţia şi Hamlet, din volumul Constanţa 1919, apărut în anul 2000), câteva texte ale profesorului Florin Manolescu din volumul Misterul camerei închise, din 2002, şi Alchimistul maestrului Opriţa, apărut în 2006. Dar, după cum am spus, aceste texte au avut în vedere crearea unei realităţi alternative, nu a atmosferei steampunk. Ca atare, prezenta antologie îşi propune desţelenirea unui teren încă virgin.

Au răspuns autorii din antologia lui Adrian Crăciun cerinţelor genului? Opinia mea este că au răspuns doar parţial. Deşi textele ce ne sunt oferite sunt interesante, atractive şi reuşite din punct de vedere literar, doar patru din zece pot fi considerate steampunk. Mai mult: doar patru texte au o oarecare bază istorică, majoritatea autorilor preferând nu speculaţia istorică, ci fantezia istorică (adică realităţi alternative fără legătură cu evoluţia istoriei). Dar acestea sunt subiecte care merită dezbătute pe îndelete, în alte împrejurări, noi ne vom mulţumi doar să remarcăm că pasul făcut de această antologie rămâne important, pentru că a trezit interesul autorilor pentru un domeniu pe care puţini îndrăzniseră să-l atace.

Să discutăm fiecare text în parte, în ordinea din volum. Aş vrea să mai spun că, înainte de a citi poveştile, înainte de a le cunoaşte titlurile şi cunoscând doar lista autorilor, îmi făcusem o ierarhie posibilă a textelor, pronosticând şi un oarecare conţinut al acestora. Surpriza a fost că n-a existat nici o surpriză, în sensul că autorii din această antologie au deja un stil propriu care-i caracterizează. Singura surpriză – pentru că a existat una – a fost produsă de Aron Biro, care m-a impresionat nu prin valoarea textului său (la asta mă aşteptam) ci prin subiectul ales.

Ioana Vişan – Plimbarea de dimineaţă a domnişoarei Vu. Ioana Vişan ne oferă un text plin de dinamism şi de imaginaţie, aşa cum scrie de obicei. Însă strădania domniei sale de a crea o atmosferă steampunk a dat greş din mai multe motive. În primul rând, textul său nu se bucură de credibilitate tehnică. N-am înţeles logica ridicării unor cartiere din Iaşi când vin turcii, nici modul în care zboară aeropurtatele sale cu aripi şi pânze (care sunt un soi de avioane, dar dacă domnia sa va face să zboare un avion cu motor cu aburi, atunci îi voi îndeplini trei dorinţe…) În al doilea rând, unde sunt aburii? Altfel, textul e plăcut, e interesant, dar… nu-i steampunk.

Cetatea neagră a lui Costi Gurgu demonstrează interesul autorului pentru o altă literatură SF, cu alte reguli (adică încearcă şi reuşeşte să se adapteze cât mai mult cerinţelor din America). Textul putea să fie extrem de bun, din nefericire debutează destul de aiurea, prezentarea problemei e făcută nefiresc. Dar după ce aflăm despre ce-i vorba şi începe aventura, totul merge şnur. Mi se pare de înţeles şi faptul că autorul ne oferă o poveste într-un un ev mediu fantastic – la urma urmei, dacă năvala extratereştrilor ar fi avut loc în timp ce Ştefan cel Mare a ocupat Cetatea Albă, proprietatul cetăţii – adică Vlad Ţepeş – fiind ocupat să se bată cu turcii, un cititor neromân n-ar fi priceput mare lucru din încăierările şi conflictele unui popor de care n-a auzit (adică vreau să spun că Gurgu a început să-şi gândească poveştile având în vedere cititorii de peste ocean. Bravo lui!)

George Lazăr – De la ţigani. Spuneam, cu ocazia lansării romanului Îngerul păzitor, că George Lazăr riscă, datorită stilului său aparent facil, să nu fie luat în serios aşa cum merită. Am presentimentul că cititorii vor trece cu uşurinţă prin această poveste extraordinară (este textul de departe cel mai bun din volum şi unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit în ultimii ani) şi nu-i vor înţelege valoarea. Poate că de-ar fi fost intitulată Nu ne trebuie filosofi, ci tinichigii, lumea ar fi apreciat mai mult bogăţia de detalii, îmbinarea perfectă dintre vulgaritatea lumii descrise şi tragedia ce se ascunde sub acele amănunte sordide… Repet, este un text extraordinar – şi este unul dintre puţinele texte steampunk din volum.

Titlul baroc al povestirii lui Michael Hăulică – Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştiului – îl direcţionează pe cititor spre un anumit nivel de aşteptare, îl face să-şi imagineze o anumită lume. Numai că autorul zăboveşte prea puţin în lumea aceea (în care hadâmb înseamnă eunuc, iar nenică este apelativul cu care se adresează o târfă peştelui ei) şi ne aruncă într-o lume eroică, un soi de lume a unor Conan moderni, care folosesc trenuri blindate şi dirijabile. O poveste frumoasă, un text reuşit, scris cu talentul obişnuit al autorului – dar care lasă impresia că-i incomplet, că-i lipseşte ceva pentru a fi împlinit.

Suflete de plumb de Ştefana Cristina Czeller ne duce într-o lume a revoluţiei paşoptiste, o lume cu automobile, dar şi cu treceri dintr-o realitate în alta. O poveste interesantă, plină de-un sentiment bizar al ratării… o poveste bine scrisă dar care – nu ştiu de ce – nu m-a convins pe deplin…

Marian Truţă reuşeşte să fie şi în Lungul drum din cer acasă acelaşi autor talentat pe care-l ştim. Povestea sa, scrisă cu har, pare însă lipsită de miză. Da, Gagarin a nimerit în altă lume (o lume în care există baloane cu nacelă, pentru că Ieronim ştie ce-i aceea o nacelă, adică există şi nişte elemente steampunk…) dar nu-mi dau seama ce-a vrut să ne spună autorul cu asta…

Oliviu Crâznic ne oferă, în Ultima clepsidră, un text sumbru, în care descrie o lume în care timpul nu mai curge ca de obicei. Autorul reuşeşte să ne transmită o stare de teroare, de panică, de ameninţare nedefinită şi neexplicitată. O poveste reuşită, ce demonstrează imaginaţie, inventivitate şi talent. Dar care nu-i neapărat steampunk.

Despre Alchimistul maestrului Opriţă am mai vorbit, în diferite împrejurări. Mă mulţumesc să repet că-i un text extrem de reuşit.

Aron Biro – Profeţii despre trecut. Povestea asta, care-i extrem de reuşită, a fost o candidată serioasă la titlul de cel mai bun text din volum. A fost întrecută cu puţin de cea a lui George Lazăr, pentru că aceea avea şi elemente steampunk. Altfel, cele două texte îmi plac la fel de mult. Într-un fel, textul lui Aron Biro m-a surprins prin bogăţia detaliilor (l-am întâlnit pe Grigore Moisil de câteva ori, dar nu pot spune că l-am cunosut, dar am fost un timp amic cu unul dintre asistenţii săi, de la care am aflat o mulţime de anecdote). În ciuda faptului că domnului academician îi plăcea vinul, nu ţuica, Aron Biro reuşeşte un portret uluitor – şi reuşeşte, în primul rând, să imagineze o epocă ucronică, dar foarte aproape de realitate. Da, o poveste foarte, foarte reuşită.

Nostalgia revoluţiei de Florin Pîtea este mai degrabă o anecdotă reuşită şi amuzantă, în care Alecsandri se plimbă cu un locomobil – fochist fiind Vasile Porojan. Sincer vorbind, cred că Pîtea a irosit un subiect care trebuia tratat în altă gamă – ar fi ieşit o poveste despre dezamăgire, despre trădarea idealurilor, despre irosirea unor energii creatoare…

Deci, punând punct, avem de-a face cu un volum cu de toate, pentru toate gusturile – dar care e doar din când în când steampunk. Oricum, găsiţi aici multe texte bune şi foarte bune. Adică nu veţi pierde timpul citindu-l. Şi, poate, din discuţii, se va înţelege ce-i acela steampunk, iar un viitor volum va fi şi mai reuşit. Opinia mea e că Adrian Crăciun a făcut treabă bună. Criticabilă pe ici, colo, dar bună.

Vizualizari: 1584