REVISTA NAUTILUS / Recenzii / Şi dacă, totuşi, o să vină, eşti pregătit să le faci faţă?

Şi dacă, totuşi, o să vină, eşti pregătit să le faci faţă?

Ciprian Mitoceanu • 17:40 - 06.03.2016 • 

ZombiFLORENTIN HAIDAMAC

INVAZIA ZOMBI. GHID DE SUPRAVIEŢUIRE

EDITURA EAGLE

2015

 

Aparent, morţii-vii – zombi, pentru pasionaţi – nu sunt nişte personaje cu care să poţi face prea multe. Nu sunt capabili de o evoluţie aşa de halucinantă, genul de care au avut parte vampirii, care din creaturi întunecate şi pline de mister au devenit nişte… nişte ceva, nişte chestii libidinoase, care nu mai provoacă fiori ci mai degrabă greaţă la cititorul dedicat care nu vrea să le înţeleagă şi să le accepte transformarea. Nici vârcolacii nu mai sunt ce au fost iar fantomele nu mai sperie pe nimeni decât dacă este absolut necesar. Dar absolut necesar. În rest, o duc mai bine decât în viaţa anterioară şi-şi fac de cap.

Dar zombii… Morţii-vii, ei nu şi-au permis să evolueze, astfel că se poate considera că încă reprezintă nucleul nealterat al literaturii dătătoare de spaime. Ce-i drept, şi aici sunt oarece probleme – de când au început să treacă anii am devenit din ce în ce mai cârcotaş şi mai dispus să insist pe ceea ce, odată, treceam cu vederea. Am mai îmbătrânit şi eu, am mai citit şi eu.

De regulă, când cineva spune ceva de o carte cu zombi – sau mai ales despre un film de profil – nu te poţi gândi decât la nişte cadavre reanimate care se mişcă ciudat şi ţin neapărat să consume creier proaspăt. De ce anume creier, nu a reuşit să explice nimeni. Poate că le-a cam lipsit pe vremea când erau numai vii şi se dau de ceasul morţii să recupereze pomenita carenţă. Poate că aşa a spus cineva şi aşa a rămas. Sau poate au văzut vreun film de profil… Uneori se mulţumesc să se ocupe de populaţia încă neafectată şi să o transforme în morţi-vii. Asta fără un scop anume, doar pentru a transpune în faptă idealurile Revoluţiei Franceze. Chestia aia cu „Libertate! Egalitate! Fraternitate!” sau Moarte.

Pe scrut, literatura cu zombi nu reuşeşte să surprindă decât arareori. De cele mai multe ori este vorba de un minuscul grup de supravieţuitori care, blocat într-o fundătură sau într-o clădire, trebuie să facă faţă unui atac masiv. Sau trebuie să se deplaseze undeva anume deoarece acolo există speranţă.

Una dintre cărţile cu morţi-vii care a reuşit să mă surprindă în mod plăcut (nu la superlativ ci doar în mod plăcut) este cea scrisă de medicul sucevean Florentin Haidamac, cel care a comis şi Dispensarul SF. Care, atunci când nu face experimente pe pacienţii din dotare (sper să nu ştie despre molimă ceva ce nu ştim noi) scrie. Şi se pricepe.

Florentin ne bagă direct în focul acţiunii, fără introducere.

“Dragii mei, trăiţi demenţa totală. Nu e un vis, nu e o glumă proastă, nu e o halucinaţie secundară vreunei beţii sau vreunui drog nou. E începutul sfârşitului. E nebunia globală. E modul în care Satan îşi face intrarea în scenă, încurajat de lipsa de reacţie a unei divinităţi plecate sau indiferente. Ceea ce simţiţi nu e doar teamă. E groază, amestecată cu singurătate, cu nesiguranţă, cu regrete, cu sfârşeala pe care doar pierderea celor dragi ţi-o poate induce. Da. Aţi pierdut sau sunteţi pe cale de a pierde tot”.

Un erou fără nume – ceea ce dă posibilitatea cititorului să se identifice cu supravieţuitorul unei molime ciudate care îi transformă pe oameni în zombi şi despre care, până la urmă, nu aflăm cum a apărut şi cum ar putea fi controlată – se trezeşte dis de dimineaţă şi… Şi este luat la întrebări de autor, care vrea să ştie „Cum ar fi?”

Cum ar fi să te scoli într-o dimineaţă, să te uiţi pe geam, şi să vezi doar cadavre mergând pe străzi? Ţi-ai trage câteva palme, ţi-ai promite că te laşi de băut, ţi-ai dori să visezi, nu? Ei bine, colac. Totul e real. Pui mâna pe telefon. Nu răspunde nimeni. Dai drumul la televizor. Emisiuni în reluare. Nici o ştire. Şi ce faci? Prostia cea mai mare: ieşi ca boul pe străzi, încercând să înţelegi ce se întâmplă. Şi te halesc semenii tăi transformaţi. Şi mori ca prostul. Asta e cea mai frecventă greşeală în toate filmele sau lucrările de gen.

Căzut dintr-o dată într-o realitate care seara îi era străină, eroul trebuie să se descurce. Şi se descurcă minunat, oferindu-ne adevărate lecţii de supravieţuire din care avem ce reţine pentru că – nu-i aşa? – zombii nu există până nu te trezeşti nas în nas cu ei, încercând să te înroleze în gaşca lor.

Îşi procură arme şi provizii, evaluează situaţia şi posibilităţile, face un pic de curăţenie în jurul blocului. Soarta îi oferă şi niscaiva oportunităţi; un zombi înzestrat cu un telefon mobil. Mortului viu nu-i mai este de niciun folos, dar eroului şi fiicei acestuia da. Şi începe un lung drum în căutarea unui refugiu, un drum plin de adrenalină şi aventuri. Morţii-vii nu lipsesc deşi sunt momente în care eroul este lăsat să-şi vadă de treburile lui. Face pe salvatorul şi, în cele din urmă ajunge la o unitate militară. Unde nu va zăbovi foarte mult pentru că până la final mai sunt pagini. Apar personaje noi; oportuniştii nu pot să se ţină nici ei deoparte de apocalipsa zombi.

O lectură antrenantă însă pe ici pe colo scriitorul deschide portiţe care duc către nicăieri. De pildă, ar fi fost interesant de văzut care-i treaba cu migraţia morţilor-vii. De ce se deplasau către o anumită zonă? Sau cine a fost grupul de nelegiuiţi care i-a căsăpit pe noii lui tovarăşi? Plimbarea cu vaporul pare să marcheze un nou început însă excursia se termină într-un mod precipitat. Parcă-parcă mai era loc de ceva acţiune, de ceva lămuriri.

Însă, per ansamblu, ghidul merită citit. Fie şi numai pentru că, la o adică, s-ar putea să avem nevoie de el.

800 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.