Connie Willis – Vânturile de la Marble Arch
Traducere de Antuza Genescu şi Ana-Veronica Mircea
Editura NEMIRA, 2011
Nu mi-a plăcut niciodată Connie Willis şi n-am înţeles de ce a fost premiată atât de des. Dar, fiind vorba de gust, am luat lucrurile ca atare. Nu mi-am făcut griji că atitudinea mea ar avea de-a face cu faptul că-i vorba de o autoare (vă mărturisesc un secret: autorul meu favorit de literatură SF este Catherine Moore). Citind însă această culegere de povestiri m-am întrebat dacă există vreo explicaţie a faptului că nu-mi place ceea ce scrie Connie Willis. Oricum, faptul că recenziile apărute pe diferite bloguri nu reuşeau să ascundă că şi alţii simţeau cam ceea ce simt şi eu (adică se vedea că nu le-a plăcut cartea, dar, în acelaşi timp, se întrebau cum de le-a plăcut altora) m-a făcut să nu-mi mai fac griji în legătură cu capacitatea mea de discernământ.
„Ştiam că sunteţi o scriitoare bună, dar aici sunt o grămadă de trucuri”. Acest citat dintr-un admirator anonim, pe care Connie Willis îl strecoară în introducerea cărţii reprezintă, poate, explicaţia pentru fenomenul Willis. În sensul că există cititori – şi critici – care consideră că scrisul său este elaborat şi demn de admiraţie.
Am descoperit o grămadă de trucuri scriitoriceşti la autori interesanţi. Am descoperit trucuri pe care autori de succes la folosesc ca să atragă atenţia asupra scriiturii lor. N-am descoperit nici un truc la Connie Willis – pentru că trucurile ei – dacă există – sunt minore şi nu merită băgate în seamă.
Opinia mea – atrag atenţia că este opinia mea, care nu se bizuie decât pe subiectivismul meu – este că doamna Willis reprezintă exemplul de succes al ceea ce se numeşte cursuri de creative writing. Adică această doamnă – fadă şi insipidă – a învăţat nişte reţete pentru însăilarea corectă a textelor. Comparaţi-o cu J.K. Rowling, care nu avea habar cum se scrie o carte, dar care dădea pe dinafară de talent şi de intuiţie. Ce aţi prefera?
Să luăm cea mai SF poveste din volumul doamnei Willis – O scrisoare de la familia Cleary. Deducem că e vorba de o lume postapocaliptică. Nici un pic de tragedie, nimic ieşit din comun, doar o vacanţă perpetuă la munte – cică au fost nşte bandiţi, dar nici un măcel, nici un viol, nimic din ceea ce îşi imaginează alţi autori că s-ar întâmpla după un război atomic. Ca şi în celelalte poveşti, doamna Willis descrie un tablou imobil, o imagine fotografiată – adică înceară să aplice tehnici şi norme mainstream într-un peisaj SF. Nici măcar în Cei care pândesc focul tema SF nu-i dezvolată – şi, din recenziile despre care am amintit, se pare că tema respectivă (culmea, una interesantă) nici măcar nu a fost remarcată.
Poate că doamna Willis are talent. Dar literatura SF este – în ciuda faptului că mulţi nu vor să recunoască acest lucru – o literatură specializată, care se adresează unui anumit public, este o literatură cu anumite canoane, care nu-s chiar identice cu cele ale literaturii mainstream. Eu cred că nu poţi să stai cu fundul în două luntri. Însă premiile primite de doamna Willis dovedesc că se poate.
Vizualizari: 281
