REVISTA NAUTILUS / Recenzii / Paradoxele literaturii populare

Paradoxele literaturii populare

Voicu Bugariu • 9:36 - 01.08.2008 • 

Literatura populara este formata din texte de o relativa simplitate structurala, formate prin asamblarea unor prefabricate narative, nu prezinta dificultati de receptare si cere, în principiu, o lectura naiva.

Anumite carti contrazic însa regulile de mai sus. Una dintre acestea este scrierea lui George R. R. Martin: Înclestarea regilor, traducere din limba engleza de Laura Bocancios, Nemira, 2008, 2.vol., 1425 p. Aceasta carte face parte din ciclul Cîntec de gheata si foc. Din acelasi ciclu, a mai aparut în limba romîna Urzeala tronurilor (Nemira, 2007). Urmeaza A Storm of Swords (2000) si A Feast for Crows (2005). Ciclul va fi completat prin alte trei carti: A Dance with Dragons, The Winds of Winter si A Dream of Spring.

Prin maniera narativa, personaje si conflicte, Înclestarea regilor face parte din literatura populara. Într-un tinut imaginar, plasat într-un ev mediu de tip european, nobilii din sapte Case (Stark, Baratheon, Lannister, Targaryen, Tully, Greyjoy, Arryn, Tyrell si Martell) sînt angrenati în dispute politice fara sfîrsit, declansate de un act uzurpator. Sursa reala cea mai apropiata pare a fi Razboiul celor Doua Roze (1455–1485). Acesta a avut ca obiectiv tronul Angliei si s-a desfasurat între sustinatorii Casei de Lancaster si cei ai Casei de York. Amîndoua erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, stramosul lor comun fiind regele Edward al III-lea. Si în A Song of Ice and Fire doua Case (Stark si Lannister) sînt dominante, celelalte amintind de rolul vasalilor din Razboiul celor Doua Roze. Printre sursele de inspiratie cele mai importante ale lui Martin, comentatorii situeaza si romanul lui Walter Scott, Ivanhoe. Principalele personalitati ale tenebrosului continent Westeros si ale unui alt continent, situat mai la est, lupta pentru putere. Coloana vertebrala a cartii este formata din înfruntari politice, implicînd lupte deschise, intrigi, asasinate, casatorii strategice, tradari si acte de fidelitate. Spre deosebire de alti autori interesati de epoca medievala, Martin acorda o mica atentie magiei, considerînd ca mecanismele luptei politice pot fi la fel de ineresante. În Înclestarea regilor si probabil în celelalte carti ale ciclului, exista si numeroase episoade colaterale, senzationale. Acestea angreneaza personaje straine de nobilime si coloreaza textul, ferindu-l de monotonie. În regizarea si detalierea lor, autorul dovedeste o energie narativa iesita din comun. Cîteva animale fabuloase le semnaleaza celor pasionati de genul fantasy ca autorul nu i-a uitat si n-are de gînd sa-i dezamageasca. Un alt element fantastic este lungimea anotimpurilor. Fiecare dintre ele dureaza mai mult de un deceniu. Mentionam si doua trucuri profesionale ale autorului de literatura populara, duse la perfectiune de un conational al lui Martin, Stephen King. Primul este popularea cartii cu copii si adolescenti. Al doilea consta în înzestrarea unor personaje cu diformitati fizice sau morale, în scopul de a le face mai memorabile. Comentatorii au mai mentionat faptul ca George R. R. Martin are abilitatea de nu a aplica o viziune maniheista asupra nesfîrsitei sale relatari. Personajele nu sînt univoce, precum în romane de felul celor ale lui Alexandre Dumas. Cine s-a atasat sentimental de anumite personaje la începutul ciclului are surpriza sa observe ca pe parcurs anumite figuri odioase devin oameni de bine, iar anumiti oameni cumsecade se transforma în niste imorali. În materie de flexibilitate morala a personajelor, George R. R. Martin îl întrece pe J. R. R. Tolkien, fiindu-i inferior, în schimb, în materie de imaginatie : „Opera lui Tolkien vadeste o enorma forta imaginativa, dar trebuie sa cautati altundeva complexitate morala.” (Lev Grossman, The American Tolkien, în Time, 13 noiembrie 2005, online: http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,1129596,00.html).
Folosind elemente de felul celor schitate mai sus, Martin pune în miscare o ars combinatoria de mare anvergura. Si alti autori au scris fantezii istorice cu recuzita medievala, petrecute într-o lume paralela, dar numai Tolkien a mai reusit ceva asemanator ca amploare, reusind saltul calitativ spre statutul de high fantasy. Nu stim cînd se produce acest salt, dar presupunem ca atunci cînd este depasit un anumit grad de complexitate epica. Un semn ca granita înspre high fantasy a fost trecuta este si aparitia unor lucrari enciclopedice, de nivel academic. Una dintre ele, destinata cititorilor români, a aparut în 2007. Este vorba despre cartea semnata de Robert Lazu (coordonator), Mihaela Cernauti–Gorodetchi, Györfi–Deák György : Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien, Galaxia Gutemberg, 2007. Ciclul lui George R. R. Martin va avea poate parte cîndva de ceva asemanator, desi se afla la un nivel inferior în materie de inventivitate lexicala. Se va întîmpla asa fiindca personajele, situatiile si amanuntele topografice sînt suficient de numeroase pentru a permite depasirea punctului critic amintit mai sus.
Fascinatia complexitatii, generata de un text unde toate permutarile politice si morale sînt posibile, ar explica succesul ciclului imaginat de George R. R. Martin. Cînd o tesatura epica atinge o complicatie deosebita, intervine, pare-se, ceva asemanator unei fervori religioase. Aceasta ar putea fi una dintre explicatiile faptului ca Martin, în calitate de emul al lui Tolkien, reuseste sa creeze o categorie distincta de fani, de entuziasti ai lecturii. În stil manierist, ars combinatoria stîrneste o reactie distincta, preferata de o anumita categorie de cititori, în dauna emotiei estetice. O explicatie a acestei reactii este sugerata de teoria morfodinamica a lui Ioan Petru Culianu, aplicata în The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (1992), carte publicata postum. Traducerea româneasca a aparut sase ani mai tîrziu: Arborele gnozei. Mitologia gnostica de la crestinismul timpuriu la nihilismul modern, traducere din limba engleza de Corina Popescu, Nemira, 1998. În Introducere, Culianu se refera la „obiectele ideale” formate de idei, entitati capabile sa se adune si sa se desparta printr-o ars combinatoria de tip matematic. Teoria lui despre interpretarea sistemica este sintetizabila în felul urmator: „Daca natura este combinarea unor forme elementare, atunci religia, dar si ideile filozofice si stiintifice asculta de legitati similare”. (Umberto Eco, 1997) Culianu aduce o precizare cu privire la „…una dintre cerintele interpretarii sistemice: cerinta complexitatii. Într-adevar, numai în prezenta complexitatii se pot discerne liniile sistemului…”. Pentru interpretarea sistemelor complexe, Culianu porneste de la teoria fractalilor: „Sistemele sînt fractalice în natura, aduca tind sa produca solutii ad infinitum potrivit unor reguli (simple) de generare. Iar ele interactioneaza în chipuri cît se poate de ciudate, formînd alte sisteme, al caror tipar general, de tulburatoare complexitate, poate fi numit istorie.” În aceeasi Introducere, Culianu exemplifica posibilitatile teoriei sale în ceea ce priveste cristologia, analiza sistematica a naturii lui Hristos. El observa ca toate interpretarile pornesc de la combinarea cîtorva teze fundamentale. Concluzia sa, interesanta în contextul de fata, este ca preocuparea teologilor pentru adevarata natura a lui Hristos „nu era decît un joc mental”, dar unul „de mare forta, ale carui reguli au preocupat mintile lor stralucite timp de secole si continua sa le preocupe pe ale noastre”. Daca asa stau lucrurile, conchide Ioan Petru Culianu, înseamna ca religiile sînt analizabile ca sisteme formate prin combinatii fractalice de obiecte ideale.
Sa admitem ca scrierile de felul celor ale lui George R. R. Martin sînt capabile sa genereze ceva în genul unor religii laice. Astfel s-ar explica ivirea unor fani neconditionati si a unor exegeti dispusi la efortul benedictin de alcatuire a unor enciclopedii de felul celei citate mai sus. „Convertirile” respectivilor fani au multe în comun cu aderarea gnostica la un sistem de rationamente si putine cu iluminarea strict emotionala presupusa de admiterea unor dogme religioase. Acest aspect este detaliat în Literati si sefisti. O confruntare de mentalitati (2007), capitolul Sefistul si homo gnosticus. Cum aratam si mai sus, „convertirile” de tip gnostic lamuresc preferinta cititorilor lui Martin (si ai lui Tolkien) pentru textele complicate si nu pentru cele capabile sa le stîrneasca emotia estetica. Resortul pare a fi sentimentul placut al propriei productivitati intelectuale, trait de cititori. Putem presupune ca legitatile lui Ioan Petru Culianu, amintite mai sus, se afla la îndemîna oricaruia dintre noi, într-o forma intuitiva. Ciclul lui Martin pare a fi conceput în acest sens, sugerîndu-le cititorilor ideea confortabila ca doar niste oameni deosebit de inteligenti pot sa urmareasca o tesatura epica atît de complicata.
Citind Înclestarea regilor, observam ca alaturarea fantasy – science fiction, devenita aproape obligatorie în ultimii ani, are si o justificare teoretica, nu numai una comerciala, practica. Dupa cum am încercat sa argumentam, textul lui Martin este valoros, dar calitatea sa de capetenie este provocarea adresata intelectului. Autorul nu mizeaza în mod special pe declansarea emotiei estetice. Nu altfel se întîmpla în cazul sefeurilor. Într-adevar, exista un punct unde „vertijul intelectual” stîrnit de high fantasy si de sefeurile reusite ajunge în imediata apropiere a emotiei estetice. Se întîmpla atunci precum în cazul unor eseuri stralucite, capabile sa-l impresioneze într-o asemenea masura pe cititor încît acesta opereaza o transpunere a aprecierii sale în registru emotional.
Tesatura epica extrem de complicata este prima derogare de la canoanele traditionale ale literaturii populare. A doua consta în abundenta numelor proprii, mai ales a antroponimelor. Multe dintre acestea au rezonante anglo-saxone. Daca doreste sa nu piarda firul relatarii, cititorul constiincios, dar nu hipermnezic, trebuie sa-si faca însemnari si eventual sa reciteasca. El observa ca nu este vorba despre o asa-zisa lectura usoara, fiind obligat sa devina, într-o oarecare masura, un initiat.
Autorul a ales aceasta complicata varianta onomastica, imitîndu-l probabil pe Tolkien. Consecinta cea mai vizibila este scoaterea ciclului din zodia relativ modesta a literaturii populare traditionale. Abundenta de nume proprii sugereaza consolidarea unei lumi de sine statatoare. La început, cititorul gaseste ca numele sînt multe si obositoare. Pe parcurs însa acestea îi devin familiare, iar sentimentul sau agreabil este ca a început sa se descurce multumitor într-o limba straina. Iata un exemplu pentru abundenta neobisnuita a numelor proprii : “Ser Barristan a fost comandantul Garzii Regale a lui Robert Baratheon, sublinie Tyrion. El si Jaime sînt singurii supravietuitori dintre cei sapte oameni ai lui Aerys Targaryen. Poporul vorbeste despre el la fel cum vorbeste despre Serwyn de la Scutul Oglinda si despre Printul Aemon, Cavalerul Dragon. Ce-ti închipui ca ar crede daca l-ar vedea pe Barristan cel Viteaz calarind alaturi de Robb Stark sau de Stannis Baratheon?“ (vol. 1, p. 92) Banalitatea enunturilor este anulata de capacitatea numelor proprii de a-l introduce pe cititor într-o lume de sine statatoare. Desi în materie de inventivitate lingvistica Martin nu se poate masura cu Tolkien, filolog erudit, performanta sa în materie este meritorie. În ciuda faptului ca a absolvit doar studii de jurnalistica si nu-l suspectam de poliglotism (pîna la proba contrarie), Martin reuseste sa puna în miscare un mecanism onomastic vast. Ar fi interesant de stiut prin ce fel de permutari si derivari a obtinut numele personajelor sale.
Unii semiologi le atribuie numelor proprii vacuitate semantica, monoreferentialitate, precum si un mod rigid de a desemna ceva. Altii, dimpotriva, apreciaza ca acestea au un sens diferit în functie de context. Numele proprii depind de evolutia vorbitorului, avînd si roluri de catalizatori. Ele au capacitatea de a influenta imaginatiile si de a favoriza apropieri logice si imagistice. În acest sens, este de presupus ca antroponimele lui George R. R. Martin declanseaza mai multe asociatii în mintile unor cititori cu gust pentru istorie medievala si pentru anglistica, decît în ale unora interesati de valorile culturii populare contemporane. Cu toate acestea, ca si în cazul scrierilor lui Tolkien, se poate constata ca printre fanii lui Martin se numara persoane din ambele categorii.
Celor din prima categorie, le recomandam consideratiile lui Roland Barthes despre numele proprii în literatura. Eseul Proust et les noms, din volumul Le Degré zéro de l’écriture suivi de Nouveaux essais critiques (1972) are valoarea unui text clasic, putînd fi deci citit si de cei interesati în special de teoretizarile recente. Barthes considera ca numele propriu este semnificativ în mod natural si cultural. În primul caz, intra în discutie simbolismul fonetic al cuvintelor. Acesta îl influenteaza pe cititor în sensul evocat de Rimbaud în celebrul poem Voyelles. Motivatia culturala este asemnanatoare cu aceea a numelor comune, indicînd calitatea cuvîntului de a copia diverse parti ale realitatii. Barthes arata ca numele proprii poseda în cel mai înalt grad o forta constitutiva. Acestea au trei proprietati: “… puterea de esentializare (întrucît nu desemneaza decît un singur referent), puterea de citare (de vreme ce, prin rostire, se poate apela în mod discretionar toata esenta închisa în nume, doar rostindu-l), puterea explorarii (fiindca numele propriu se ’etaleaza’ exact ca un suvenir). Numele propriu este într-o oarecare masura forma lingvistica a reminiscentei [a amintirii cetoase].”
Barthes se dovedeste astfel un sustinator al teoriei despre referirea indirecta, a lui Gottlob Frege (Über Sinn und Bedeutung, 1892), dar nu si un “fan“ al lui John Stuart Mill (A System of Logic, 1843). Acesta din urma considera ca numele propriu desemneaza, dar nu are conotatii (semnificatii). Cum se vede, eruditii sefisti romîni, convinsi în ultima vreme ca tandemul fantasy-science fiction este justificat, au de unde se documenta.
Pentru comunitatea sefistilor din România, ciclul lui George R. R. Martin este interesant si datorita sugestiilor referitoare la situarea celor cu preferinte umaniste fata de cei cu înclinare spre stiinta si tehnologie. Teoretic, preferinta pentru sefeuri este independenta de formatia profesionala. În fapt, sefistii canonici români sînt oameni fara studii filologice, ingineri, informaticieni, medici. Este adevarat, cei mai ferventi sustinatori ai sefeului din România sînt persoane cu formatie filologica. În cazul acestora functioneaza asa-numitul zel al neofitului, resort al unui patos specific. Fara exceptie, acestia se straduiesc sa demonstreze teza ca sefeul este de fapt pura si simpla literatura. Cum am aratat cu alt prilej, în argumentarile lor exista ceva fundamantal sofistic. Nonfilologii, în schimb, au o perceptie mai apropiata de cea îndreptatita de realitatea textelor.
Asezarea sefeului alaturi de fantasy, într-un menaj interesant, aparent silnic, pare a fi o ”lucratura ” a filologilor. Daca sefeurile sînt o rudenie a genului fantasy, ni se sugereaza, înseamna ca opozitia sefeu – literatura de imaginatie este falsa, fiind vorba despre acelasi tip de fapte estetice. În realitate, cum ne-am straduit sa argumentam, sefeurile si, iata, scrierile de tip fantasy, pot fi valorizate pentru alte merite decît cele traditional literare.
Traducerea Înclestarii regilor are suficiente neajunsuri. Consecutia consacrata a timpurilor verbale nu este respectata. Drept urmare, cititorul are impresia ca urca o scara cu trepte inegale ca înaltime, actiune obositoare si agasanta. Traducatoarea nu stie ca verbele la perfectul compus suna bine alaturi de cele la prezent si nu de cele la imperfect. Ar fi fost de dorit de asemenea ca lexicul sa fie arhaizant. Neologismele folosite uneori nu sînt defel potrivite în context. În general vorbind, textul are uneori un nefericit aer de lucru stîngaci întocmit. Ideea ca abundenta traducerilor din ultimii ani a dus la o înmultire a traducatorilor fara har pare justificata. Oricum, sa nu fim prea pretentiosi si sa salutam traducerea româneasca a monumentalei opere a lui George R. R. Martin.

1798 vizualizari

3 Comentarii

  1. kyodnb spune:

    Cam da..sunt o abundenta de nume in carte de chiar tre` sa mai revii sa vezi care si cum:)…cat despre traducere, neavand studii de specialitate nu prea am observat, la o citire rapida nu ies in evidenta:))…oricum este un volum mare de munca totusi, si da, se merita a fi salutat efortul…
    sincer, dupa ce am terminat si al doilea volum din „Inclestarea regilor” eram un pic nervos…se cam intinde, o cam „lalaie” pe romaneste( parca aduce un pic a „The Young and the Restless” ) cu actiune si personaje nesfarsite…poate asta e si farmecu’, nu stiu…viitorul ne va spune daca a fost o idee buna intinderea povestirii in atatea volume…

  2. bebe spune:

    Mananca si nea Martin o paine romaneasca.

  3. […] 2007 incoace, asa ca n-am sa scriu prea mult despre ea – cateva recenzii foarte faine gasiti aici, aici si […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.