REVISTA NAUTILUS / Recenzii / O sută patruzeci şi patru de etaje mai jos

O sută patruzeci şi patru de etaje mai jos

Ciprian Mitoceanu • 17:43 - 06.03.2016 • 

silozulHUGH HOWEY

SILOZUL

EDITURA NEMIRA

2014

 

Hugh Howey a reuşit să demonstreze că, atunci când ştii să scrii o poveste bună, aceasta nu o să treacă neobservată şi, mai devreme sau mai târziu, o să vină şi succesul. În cazul lui Howey succesul a venit destul de repede. De pe Amazon, unde acesta a publicat ca autor independent – fiind unul dintre acei puţini şi fericiţi autori care au reuşit să se lanseze fără a păşi pe cărări bătătorite.

Dacă cineva i-ar întreba pe locuitorii Silozului 18 ce părere au despre locul în care trăiesc, aceştia i-ar răspunde fie că Silozul este cel mai plictisitor loc din Univers, fie cel mai minunat. Fie se vor plâge de lipsa facilităţilor, fie vor aprecia la superlativ tot ceea ce le oferă Silozul. Şi fiecare, în felul lui, are copleşitor de multă dreptate. Pentru că Silozul este singurul loc pe care îl cunosc. Nu au de unde să ştie, doar să-şi dea cu presupusul, despre ceea ce există în altă parte. Cheia fericirii este să te mulţumeşti cu ceea ce ai, să accepţi viaţa aşa cum este şi, mai ales, să accepţi varianta oficială că mai bine nu se poate.

Într-un viitor postapocaliptic supravieţuirea omenirii – câtă a mai rămas – depinde de nişte imense structuri îngropate în pământ şi care nu comunică cu exteriorul decât prin intermediul unor ecrane care prezintă imagini de la suprafaţă. Silozul are o sută patruzeci şi patru de etaje subterane şi o organizare care, dacă nu este impecabilă şi întru totul echitabilă, cel puţin ajută la supravieţuirea celor care îl populează. E de la sine înţeles că resursele sunt drămuite cu grijă, recuperarea, refolosirea, reciclarea, acel trio atât de celebru în copilăria unora dintre noi şi care era considerat a fi doar o lozincă de sorginte comunistă, reprezintă cheia supravieţuirii în Siloz. Locuitorii sunt specializaţi în activităţi pe care astăzi nu le regăsim în niciun nomenclator şi autorul dă dovadă de o imaginaţie debordantă dar bine înrădăcinată în realitate când trebuie să rezolve unele dintre problemele care pot apărea în cadrul unei comunităţi refugiate sub pământ. Numeroasele etaje au organizări şi funcţii specifice. Unele sunt depozite, în altele sunt plasate fermele; există etaje dedicate producerii energiei şi chiar un departament IT (de fapt de ce „chiar”? – e de aşteptat ca o realizare atât de colosală şi complexă cum e Silozul să aibă în structura sa un sector IT fără de care lucrurile ar fi cu mult mai dificile).

Structura etajată a Silozului prezintă similitudini supărătoare cu structura ierarhică a celor care-şi duc viaţa aici. Cu cât eşti mai mic pe scara ierarhică, cu atât ocupi un etaj situat mai jos. Şi, dacă ţinem cont că sunt o sută patruzeci şi patru de etaje… Să spunem că, în cazul Silozului, a urca pe scara ierarhică e mai mult decât o metaforă.

Aparent, Silozul este lumea perfectă. Fiind singura lume posibilă, prin urmare de ce nu ar fi şi perfectă? Acest aspect este inoculat în conştiinţa celor din Siloz care trebuie să renunţe la propria personalitate pentru a se adapta la mentalitatea de furnică („Silozul” s-ar fi putut numi foarte bine „Furnicarul”); supravieţuirea comunităţii este mai importantă decât ambiţiile mărunte ale individului. Sacrificiul individual nu e o opţiune ci o necesitate.

În această lume distopică întrebările incomode nu lipsesc. Şi tot ceea ce devine incomod riscă să perturbe un echilibru fragil.

Singura legătură cu lumea de afară este reprezentată de fereastra din vârful silozului la care au acces numai cei care sunt în vârful ierarhiei. Substanţele care au otrăvit aerul formează o peliculă opacă pe fereastră iar îndepărtarea acesteia se face cu preţul suprem, prin urmare, „cinstea” de a curăţa fereastra este rezervată celor care au comis cele mai grave infracţiuni. Iar curiozitatea este una dintre acestea. Cine comite indiscreţia de a-şi pune întrebări despre trecut şi nu acceptă varianta oficială, cine se apucă să scormonească prin arhive sau să analizeze indicii peste care s-a aşternut praful uitării, are toate şansele să cunoască lumea de afară, acolo unde nimeni nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute.

Au trecut trei ani de când a avut loc ultima lustruire a ferestrei. Preţul l-a plătit Allison pentru că a descoperit un secret teribil despre lumea în care trăieşte. Soţul ei, şeriful Holston trăieşte sentimentul sfâşietor al celui care a avut de ales între sentimente şi datorie. Însă întrebările care au pierdut-o pe Allison încep să-i dea târcoale. Indicii din ce în ce mai bătătoare la ochi apar la tot pasul şi Holston nu rezistă impulsului de a declanşa o anchetă pe cont propriu.

Jahns, primarul buncărului, şi Marnes, adjunctul acesteia, pornesc într-o călătorie iniţiatică spre nivelele inferioare ale Silozului, prilej pentru constatări nu foarte încântătoare.

Încetul cu încetul, personaje sumbre îşi fac intrarea în scenă. Personaje de la care avem aşteptări mari dispar surprinzător de repede. Întrebări incomode cer cu insistenţă un răspuns. Taberele încep să se cristalizeze şi orgoliile personale se ridică deasupra interesului comun. Stabilitarea proverbială a Silozului este pusă în pericol.

Cum se va sfârşi această aventură subterană? Răspunsul se găseşte nu sub pământ, la o sută patruzeci şi patru de etaje adâncime, ci chiar în carte.

888 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.