REVISTA NAUTILUS / Recenzii / O divinitate refractară

O divinitate refractară

Liviu Radu • 12:50 - 03.09.2009 • 
, ,

caderea-hyperion.jpgDan Simmons – Căderea  lui Hyperion
Traducere de Mihai Dan Pavelescu
Editura Nemira, 2009  

În acest volum, Simmons renunţă la structura epică din Hyperion, preferînd povestirea la persoana întîi – dar permiţînd, prin percepţiile extrasenzoriale şi visele personajului său, să continue supervizarea pelerinilor de pe Hyperion.

Interesant este faptul că autorul îşi alege un personaj extrem de complex, care este în primul rînd o întrupare – mai mult sau mai puţin cibernetică – a lui Keats, dar care, sub numele unui prieten al acestuia, are rolul de observator şi de consilier al Hegemoniei. În acelaşi timp, este şi un potenţial candidat la rolul de Inteligenţă Finală, Dumnezeul cibernetic creat de IA-urile care vor să preia conducerea universului. Şi mai este şi o momeală pentru acea parte a lui Dumnezeu, pe care creştinii o numesc Fiul, şi care este Empatia însăşi, parte a divinităţii care a fugit şi s-a ascuns, amînînd momentul sacrificiului, rezervîndu-şi un moment de meditaţie şi relaxare…

Iar morala acestei cărţi – care mi-a influenţat  profund viaţa (da, nu mă jenez să recunosc acest lucru, se mai întîmplă şi aşa ceva) – este concluzia la care ajunge în final Sol Weintraub: nu Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam, ci Avraam l-a pus la încercare pe Dumnezeu, pentru ca astfel să-şi dea seama dacă acesta este un Dumnezeu în care merită să crezi; pentru că, spune Simmons, credinţa înseamnă alegere, înseamnă discernămînt.

Conform opiniei lui Simmons despre responsabilitate, Keats, care putea să fie divinitate, se mulţumeşte cu rolul de antemergător – se numeşte John, deci preferă să se confunde cu Ioan Botezătorul – şi preferă să moară, decît să devină o divinitate iresponsabilă.

Chestia şocantă e că pe lîngă toate lucrurile astea inteligente şi sofisticate, Simmons mai are timp să ne prezinte şi o poveste complicată, cu trădări, răsturnări de situaţii şi sacrificii, să încheie în cel mai logic fel poveştile pelerinilor, să definească destine… şi să lase o posibilitate şi pentru continuarea ciclului de romane.

Pentru că, deşi avem impresia că povestea s-a sfîrşit, mai sînt cîteva lucruri de lămurit – de exemplu, ce-i cu cruciformele…?

Nu putem încheia fără a aminti de traducerea de-o calitate deosebită a lui M. D. Pavelescu.

1349 vizualizari

Un comentariu

  1. jeje spune:

    Pai se ofera o explicatie a cruciformelor spre sfarsitul cartii.E drept ca e destul de sumara.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.