REVISTA NAUTILUS / Recenzii / Calatoria in timp, boala grea

Calatoria in timp, boala grea

Liviu Radu • 11:20 - 10.04.2008 • 
, ,

Audrey Niffengger – Soţia călătorului în timp
Traducere de Ona Frantz
Tritonic, 2007

După cum spune titlul romanului, avem de-a face cu povestea soţiei unui erou. Eram obişnuiţi să ni se prezinte povestea din punctul de vedere al celui care călătorea în timp. De data aceasta ni se oferă posibilitatea de a cunoaşte punctul de vedere al celui care e vizitat de călătorul în timp. Ne vom da seama că viaţa unei asemenea persoane este puternic marcată de un astfel de eveniment.

Autoarea încearcă să plaseze în ordine secvenţială – din punct de vedere al desfăşurării normale a timpului – întîmplări şi fapte care se petrecuseră aparent haotic. Evenimentele capătă astfel o logică aparte, iar modul obişnuit de apreciere al lor se modifică substanţial. Viaţa devine o îndelungă aşteptare a unor lucruri despre care ştii cu certitudine că se vor întîmpla, devine o lungă pregătire pentru bucuriile care ne sînt făgăduite şi care nu vor avea niciodată un sfîrşit.
Întîmplările din copilărie sînt la fel de definitorii ca şi acelea din amurgul vieţii, iar existenţa se transformă într-un tot unitar, împlinit şi compact.

Dar farmecul romanului nu constă în povestea SF – care este deosebit de frumoasă – ci în nenumărate detalii ce definesc personajele, ne fac să le îndrăgim şi să le simţim aproape. Avem de-a face cu o istorisire de dragoste  destăinuită cu talent şi cu înţelegere. Şi, mai ales, cu o sensibilitate feminină de excepţie.  Tocmai această sensibilitate face ca povestea să fie credibilă şi convingătoare, să emoţioneze şi să captiveze. Da, avem de-a face cu un mod sentimental de a povesti – şi descoperim cu uimire că  tocmai acest mod era singurul potrivit pentru maniera în care autoarea a abordat povestea. 

Dacă vreţi, ni se prezintă povestea unei Penelope care-l aşteaptă pe Odiseul ce navighează pe apele timpului, iar povestea este la fel de frumoasă ca şi aceea a eroului masculin, luptător şi călător.

Secretul acestei modalităţi de abordare constă în faptul că autoarea ne propune o explicaţie şocantă pentru călătoria în timp: aceasta este o urmare a unei modificări genetice care, neputînd să fie stăpînită, se manifestă ca o boală gravă. Călătorul în timp e, de fapt, un schilod. Numai că această descoperire nu ne afectează simpatia şi înţelegerea pe care autoarea ni le-a indus faţă de personaje.
Ca o concluzie finală, cartea este foarte bine scrisă, se citeşte cu o plăcere evidentă. Şi nu se poate să nu menţionăm traducerea de excepţie a Onei Frantz.
 

1756 vizualizari

7 Comentarii

  1. Jen spune:

    am vorbit cu oameni carora nu le-a placut cartea, mai ales din cauza combinatiei sf+roman de dragoste. culmea, unora li se parea prea mult sf, altora prea multa peltea.

    eu am citit-o acum vreo 2 ani, deci nu mai tin minte detalii, dar stiu ca am citit-o foarte repede, in ciuda dimensiunilor destul de impresionante. si chestia care m-a incurcat la inceput – modul in care sare povestea prin timp – mi-a placut foarte mult dupa primele capitole de confuzie.

  2. v spune:

    @Jen: banuiesc ca aia-s cititorii ‘exclusivisti’… 😀

  3. michael spune:

    prea mult sf n-are cum sa fie, ca autoarea nici n-a intentionat. a folosit doar tema calatoriei in timp, ca un dat, si s-a concentrat pe consecintele ei. mi-a placut mult… si e literatura pe bune.

  4. Jen spune:

    vorbeam ieri cu o prietena care imi spunea ca tocmai citeste cartea si nu poate s-o lase din mana, misto. si era foarte impresionata de traducere si de notele de subsol. trebuie sa-mi iau si eu cartea in romana sa le vad. …si probabil sa ma ingrozesc cate chestii mi-au scapat cand am citit-o in engleza :))

  5. michael spune:

    notele fac foarte bine. cineva spunea ca in original nu sint note. pai e normal, ca lucrurile alea sint cunoscute in america lor. dar la noi…

  6. Jen spune:

    din cate am vazut eu, ‘la ei’ nu se pun note niciodata. tocmai am terminat o carte plina de tot felul de referinte obscure (de genul ‘drinking song’ din vremea regelui arthur, in latina) pe care nu le stie nici un american de rand, dar nici urma de note. ceea ce e cam naspa, dupa parerea mea.

  7. michael spune:

    acuma, nici romanii, in cartile lor, cind fac tot felul de referiri, nu pun note… se pare ca notele tin doar de traduceri. si imi amintesc de Ulysses (Joyce) cu cele 425 de note in varianta romaneasca… daca mai tin bine minte (n-am vazut versiunea originala, dar preesupun ca acolo nu prea sint).

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.