REVISTA NAUTILUS / Recenzii / Anotimpul pumnalelor

Anotimpul pumnalelor

Ciprian Mitoceanu • 21:44 - 04.07.2015 • 

anotimpul pumnalelorŞERBAN ANDREI MAZILU

ANOTIMPUL PUMNALELOR

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

 

Unul dintre tinerii scriitori pe al cărui viitor literar aş pune oricând pariu cu ochii închişi este Şerban Andrei Mazilu, care a reuşit să-mi atragă atenţia încă de la prima carte, „Crux” despre care cunoscătorii ştiu că a fost mai întâi lansată în America şi abia apoi pe meleagurile mioritice. „Crux” mi-a lăsat o impresie pozitivă şi pot spune că aveam aşteptări serioase de la următoarele carţi semnate de Şerban, mai ales că, aşa curios cum sunt din fire, mai aflasem câteva detalii inedite în avanpremieră.

Iar Şerban Mazilu, cu „Anotimpul pumnalelor”, s-a ferit să mă dezamăgească, ba dimpotrivă. Dacă ar fi să rezum toată cartea într-un cuvânt acesta ar fi „fabuloasă”. Pentru cei amatori de amănunte, există şi detalierile potrivite.

Cu „Anotimpul pumnalelor” suntem invitaţi să păşim într-o lume stranie, în care fantasticul face casă bună cu realităţile cunoscute. O lume care a supravieţuit unor dezastre apocaliptice doar pentru a face faţă unor pericole şi mai teribile dar în care setea de putere şi mărire este mai prezentă ca oricând. O lume care este pe cale să se schimbe din temelii. Şi nu neapărat în bine.

Romanul debutează cu o crimă – prima dintr-o lungă serie de asasinate la comandă. Asasinul Aendo Assermoore îşi face treaba pentru care a fost plătit, punându-şi la lucru teribilele pumnale pe care le poartă în tecile de la spate. Crima, de care Lady Madeline Mequette, amanta iubitei baronului Marc nu e străină, va fi pedepsită mult mai curând decât ne aşteptăm dar e prematur să ne luăm rămas bun de la Aendo.

Lady Mequette are ambiţii mari. Mult prea mari pentru o femeie care trăieşte în Arhipelagul Voss, fie şi într-o perioadă în care autoritatea împăratului pare să se clatine. Însă când există ambiţie şi farmec din plin, se pare că nimic nu este imposibil, Lady Mequette oferindu-ne o ascensiune spectaculoasă în politica rezervată până atunci exclusiv bărbaţilor. Evident, nu e singură pe acest drum, ea fiind sprijinită de episcopul Emeric Bone, o figură pe cât de respingătoare şi hrăpăreaţă, pe atât de abil creionată de autor încât, în ciuda apucăturilor şi activităţilor sale, Bone e un personaj dacă nu simpatic, cel puţin interesant, de la care se aşteaptă destule şi care oferă multe. Alt aliat, şeful bandiţilor Foxley, psihopat care, dacă nu i se oferă un preţ ucide doar pentru plăcerea de a vărsa sânge.

Aparent, nimeni nu poate face faţă acestui trio devastator ce se va consolida cu noi şi noi membri (e de ajuns să-l amintesc pe Pepperpot Quentin, numit recent şef al Serviciilor Secrete).

Cancelarul Massimo Nordet îşi pierde viaţa (fireşte, asasinat) înainte să-l cunoaştem mai bine. Baronii, o piedică serioasă în calea ascensiunii ambiţioasei Lady Mequette care e în stare să-şi omoare şi tatăl numai să-şi atingă scopurile, sunt eliminaţi într-o manieră care aminteşte de măcelărirea boierilor din nuvela Alexandru Lăpuşneanu.

Şi totuşi… Există şi o tabără care e împotrivă. Rico Mikkae, comandantul veteran pe care Lady Mequette îl vrea răpus scapă ca prin urechile acului de masacrul pus la cale de diabolica femeie şi acoliţii ei. Clanul Asasinilor, care a preferat să privească până atunci politica doar ca pe o furnizoare de comenzi pentru cadavre la preţuri convenabile a decis să se implice mai activ. Majordomul împăratului Septimus – un individ cam prea moale şi uşor de dus de nas pentru a ocupa în siguranţă tronul – face şi el ce poate.

Printre toate personajele, abia băgată în seamă, se strecoară silueata inspectorului Franco Baudelaire, un individ mărunt, cu psihicul ros de depresie şi plămânii otrăviţi de tutun, o plantă cu vitruţi deosebite în „Anotimpul pumnalelor” şi care habar nu are cât de important este rolul pe care urmează să-l joace în toată intriga.

Răsturnările de situaţie sunt întâlnite la tot pasul în lumea populată de asasini şi fiinţe diabolice dintre care merită amintiţi vârcii şi morţii vii din catacombe. Nimic nu se câştigă fără luptă iar sângele curge în valuri. Peisaje şi personaje sunt descrise amănunţit fără însă a se ajunge la excese supărătoare iar finalul este exploziv din toate punctele de vedere.

E inutil să spun că totul se termină cu bine, asta e de la sine înţeles, dar autorul reuşeşte să ofere destule momente surprinzătoare.

O carte care se citeşte singură. Palpitantă până la ultima pagină.

925 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.