Radar

Alexandru Ioan Despina • 15:22 - 01.12.2015 • 

Să citești zece, cincisprezece povestiri în fiecare lună, lună de lună, nu pare mult, dar să și găsești câte ceva de spus despre fiecare în parte este cel mai adesea dificil. Povestirile, și mai ales când facem referire doar la cele care se încadrează într-un grup restrâns de genuri, tind să se repete prin formă ori fond, aceleași mecanisme fiind folosite peste tot, cu mai multă sau mai puțină dibăcie, indiferent de cât de multă originalitate ar pretinde autorul vreuneia dintre ele că dă dovadă. Majoritatea, trebuie să recunoaștem, sunt scrise neglijent și în dorul lelii, doar de dragul de a publica într-o revistă, fără a depune în prealabil un efort consistent și susținut pentru a le crea, un efort care ar fi trebuit să înceapă cu studierea altor texte asemănătoare, care au trecut cu brio testul timpului.

Dacă m-aș uita peste numele celor care au publicat în anii trecuți sunt sigur că mai mult de jumătate dintre ele nu mi-ar spune absolut nimic și n-aș fi în stare să-mi aduc aminte nici măcar subiectul ori intriga avute în vedere în cea mai mare parte dintre textele citite. Rar, prea rar, se întâmplă să mă opresc asupra unei povestiri și să-mi spun: da, este exact ceea ce căutăm! Ceea ce nu înseamnă că nu se publică și proze bune, ba dimpotrivă. Însă chiar și în cazul acestora, chiar și atunci când sunt scrise bine, avem de-a face cu teme care au mai fost înainte abordate cu mai mult talent ori originalitate. Proze ireproșabil scrise, dar cărora le lipsește acel ceva care să te lase cu gura căscată. I-aș putea număra pe degetele de la o singură mână pe cei care au reușit cu adevărat să mă impresioneze și care se disting de ceilalți printr-o perfectă armonie între temă și stil, între intrigă și modul în care este aceasta susținută și, nu în ultimul rând, între ceea ce dorește autorul să transmită și ceea ce recepționează în cele din urmă cititorul. Și i-aș putea aminti aici, la o primă și superficială rememorare (fără a-i mai pune la socoteală pe cei consacrați ori în curs de consacrare) pe Felix Tzele ori George Mocanu, nume care par să se fi disipat în vâltoarea timpului, dar în stare să creeze oricând, alături de povestiri mai plictisitoare, și adevărate opere de artă.

Iar la acestea bucuros mai adaug astăzi încă unul, care sper însă să nu împărtășească soarta meteorică a celorlalte două, și este vorba de Antoaneta Antonov, care a mai publicat anul acesta două povestiri, este vorba de Atemporal (proză apărută în numărul 89 al revistei Nautilus) și Dincolo de Terra (proză apărută în numărul al doilea al revistei Fantastica). Povestirea care mi-a atras, însă, atenția se numește Anure și a apărut în numărul de luna trecută al revistei Nautilus. Încercând să nu dezvălui prea multe detalii esențiale din intrigă, pentru a nu vă răpi din plăcerea lecturii, pot totuși să vă spun că este o proză duală, în care viața și moartea își schimbă în permanență locurile, tot așa cum o fac și cele două personaje principale spre final. Construită inițial sub forma unui text adresat preponderent copiilor, povestirea evoluează rapid, înglobând treptat tot felul de detalii groaznice și în același timp năucitoare, asemănându-se din acest punct de vedere cu faimosul film al regizorului mexican Guillermo del Toro, El Laberinto del Fauno.

La fel ca și în filmul amintit, în Anure realul se împletește cu grotescul, lumea copilăriei distorsionându-se treptat într-o serie de imagini discontinue, bizare, la granița dintre vis și trezie. Și, la fel ca și filmul lui Guillermo del Toro, putem vorbi și în cazul de față de o parabolă, existând mai multe chei prin intermediul cărora să putem interpreta trama. Iar asemănările nu se opresc aici. Proza Antoanetei Antonov este prin excelență una vizuală, fiecare frază putându-se foarte ușor transpune în cadru cinematografic, personajele, deși inocente la început, încep să sufere o metamorfozare aproape totală, însă nu este vorba de o transformare intrinsecă, ele rămânând aceleași, modificându-se doar ochii prin care sunt privite.

Trebuie, de asemenea remarcată și buna coordonare între ideea avută în vedere și forma în care este exprimată (și pot da aici ca exemplu momentul de liniște din finalul textului, care ar fi putut marca la fel de bine și sfârșitul poveștii. Însă autoarea alege să readucă intriga din zona macabrului înapoi în universul copilăriei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat). Un text cu adevărat valoros, în genul celor care apar de 3-4 ori pe an în revistele de gen românești. O felicit așadar peAntoaneta Antonov, cu a cărei scriitură sper să ne tot întâlnim de acum încolo, nu doar în revistele online, dar și în cele tipărite, iar pe voi, cititorii acestei rubrici, vă invit cu drag să citiți povestirea acesteia, Anure.

974 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.