Radar

Alexandru Ioan Despina • 20:14 - 04.11.2015 • 

Octombrie a fost o lună în care s-a publicat puțin, chiar foarte puțin, având în vedere că doar trei reviste au scos un nou număr. Este vorba de Nautilus, Helion Online și Gazeta SF. Vorbim în total de opt povestiri, dintre care două sunt mainstream, iar două au participat la concursul „Timişoara peste o sută de ani” și au fost răsplătite cu premiul întâi, respectiv al doilea. Deși acestea din urmă ar intra tot în categoria celor științifico-fantastice, nuanțele de parodie sunt prea puternice pentru a putea trece peste ele.

Începem așadar cu Nautilus, revistă în al cărei număr din octombrie apare o singură povestire. Este vorba de Molokan, semnată de nelipsitul și neobositul Miloș Dumbraci, despre prozele căruia am tot scris în ultima vreme. În Molokan ne reîntâlnim cu universul zembilor care a început să prindă pentru prima dată contur în cadrul povestirii ZMB, publicate în luna mai a acestui an în Gazeta SF. Abătându-se de la firul epic inițial și introducând față de acțiunea din povestirea deja menționată o distanță considerabilă de timp, Miloș Dumbraci ne descrie un peisaj postapocaliptic, în care lumea a evoluat, sau mai bine spus involuat, iar zembi au pus deja stăpânire pe o mare parte a lumii. În povestirea de față Miloș Dumbraci introduce ca element de noutate (este totuși o exagerare să-l numesc astfel, din moment ce povestirea de față o are doar ca decor pe cea anterioară și ca sursă de supoziții) un nou tip de virus care afectează o mică și izolată comunitate din Siberia. Povestirea începe și se dezvoltă greoi și este lipsită de mult așteptatul suspans care ar fi făcut-o cu mult mai interesantă. Curgerea lentă a acțiunii și informațiile nu întotdeauna vitale care sunt introduse prin intermediul dialogului, în loc să-i lărgească îngustează orizontul de așteptare, riscă să-l piardă pe cititor pe drum. Plus că două astfel de evenimente oarecum asemănătoare dar extrem de improbabile puse laolaltă în aceeași proză o văduvește în totalitate de veridicitate. Ideea rămâne una foarte bună, însă realizarea nu se ridică la nivelul ei.

Helion Online ne dă întâlnire în numărul 56 al său cu trei proze. Două dintre acestea, după cum vă spuneam, au participat la concursul „Timişoara peste o sută de ani”. Este vorba de povestirea Corinei-Lucia Costea, Dimineața devreme, un text succint ca o schiță, și La ceas aniversar de Adriana Muscă, o parodie (sau omagiu) mai mult sau mai puțin amuzantă. A treia poartă semnătura aceluiași Miloș Dumbraci cu care ne-am mai întâlnit în luna care tocmai s-a încheiat și în revista Nautilus și se numește Frații de plecat. Avem de-a face cu o nouă povestire complexă, asemenea tuturor celorlalte semnate de autor, dar lipsită de suspans, iar în acest caz și de relevanță. Dând la o parte caracterul ei alegoric, care ar fi fost mai bine pus în valoare într-o povestire mai accesibilă celor mici, proza relatează un șir de întâmplări care au o foarte mică legătură cu cititorul, nefiind practic nicio legătură, sentimentală ori de altă natură, între acesta și personajele prezentate. Problemele din textul anterior apar și aici, acțiunea se dezvoltă, în partea de început, cu lentoare, iar intriga întârzie să se închege.

Și ajungem astfel și la Gazeta SF, care în numărul din octombrie publică nu mai puțin de patru proze, dintre care două sunt trecute la rubrica mainstream. Am să încep cu Amezia, de Cătălin Lupu, un text simplu, dar de efect, care urmează o rețetă încercată și verificată de nenumărate ori. Este vorba despre un personaj care, ajuns la o vârstă destul de înaintată, retrăiește anumite amintiri, estompând cu totul granița dintre prezent și trecut.

Între Tarbes și Toulouse, de Aurelia Chircu, este o proză consistentă, bine scrisă, care ne introduce, la fel ca mai toate povestirile semnate de autoare, în atmosfera secolelor de altădată. Îmbinând într-un mod plăcut aerul de legendă cu inovațiile tehnologice ale unei epoci care va să vină, Aurelia Chircu izbutește de această dată să dea naștere unei povestiri la a cărei acțiune devenim părtași, urcând laolaltă cu celelalte personaje în trăsura care ne poartă de la Tarbes la Toulouse. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că acțiunea nu este privită și descrisă din afară, ci chiar din perspectiva celor care au să formeze legenda de care ei însuși se tem la un moment dat. Rezumată în câteva cuvinte, trama pare încâlcită, însă în povestire aceasta decurge natural, fără digresiuni inutile ori explicații care să-l piardă pe cititor pe drum. Și dacă tot am menționat aspectele pozitive, cred că ar fi necesar să aduc în discuție și neologismele care nu-și aveau locul într-un astfel de text.

Ultimele două texte, Ora la care păpușile dorm, de Ionuț Ghionea, și Vizita, de Florin Giurcă, au două lucruri în comun: sensibilitatea cu care au fost scrise și sentimentele candide care reies din ele. Dacă în primul text suntem impresionați de visul spulberat al unui copil, în cel de-al doilea o tragică și demult devenită istorie poveste de iubire ni se relevă. Aerul contemplativ care înconjoară aceste povești, precum și lipsa unei acțiuni propriu zise, nu fac decât să contribuie la atmosfera apăsătoare și tristă care, cu siguranță, nu-l va lăsa indiferent pe cititor. Două povestiri extrem de simple, dar scrise cu har și afectivitate, pe care vi le recomand cu căldură!

1151 vizualizari

3 Comentarii

  1. mulțumesc pentru lectură și observațiile negative. Mi le-am asumat, ca de obicei, și voi ține cont de ele.

  2. […] Părerea NAUTILUS (Alexandru Ioan Despina) […]

  3. […] Părerea NAUTILUS (Alexandru Ioan Despina) […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.