Radar

Alexandru Ioan Despina • 17:17 - 01.09.2015 • 

Iată că s-a încheiat și ultima lună de vară, o lună nu prea bogată în povestiri științifico-fantastice. Patru în Nautilus, tot patru și în Gazeta SF și trei în Helion Online. Iar dacă în două dintre lunile trecute m-am oprit asupra prozelor apărute într-o singură revistă, am să fac și de această dată lucrul acesta și am să-mi canalizez atenția asupra celor trei texte publicate în Helion Online. Față de numerele precedente, în care în revista timișoreană apăreau în medie una sau două proze, în numărul 54 al său (august-septembrie) ne putem delecta cu nu mai puțin de trei povestiri suficient de elaborate și de lungi încât să poată fi considerate nuvele.

Prima dintre ele poartă ca titlu Pieile de fier și este semnată de nimeni altul decât Miloș Dumbraci, care în ultimele luni a bifat aproape toate revistele din România dedicate genului. Iar acest lucru nu este o pură întâmplare, după cum ne-o demonstrează autorul și prin intermediul lucrării de față. Avem de-a face cu o lume complexă, situată la granița incertă dintre science-fiction și impresionism, personaje stranii, cu care puteam rezona doar într-o mică măsură și la nivel elementar, căci cu ele nu împărtășim decât anumite nevoi primare. Iar dacă la toate acestea mai adăugăm și acțiunea explozivă, putem lesne deduce că facem referire la o povestire cu adevărat reușită. Fără să ni se ofere prea multe informații pe baza cărora să putem construi un decor în care să putem integra intriga violentă și cu o desfășurare extrem de rapidă, povestirea începe cu o scenă onirică de război și se termină cu una pașnică, de cucerire, prin care se explică, într-un mod aproape ciclic, o parte din incipit. Și, mai precis, anumite personaje prezente-n începutul povestirii. Universul creat de Miloș Dumbraci este și de această dată unul marcat de originalitate și imaginație, acesta părând a fi și punctul forte al autorului. Vă invit să lecturați Pieile de fier, și, dacă nu ați făcut-o până acum, nu ar fi rău să parcurgeți nici câteva dintre celelalte povestiri ale sale pentru a înțelege mai bine la ce mă refer atunci când vorbesc despre originalitate.

Următoarea povestire publicată în numărul 54 al revistei timișorene se numește Peștera cu sfinți și poartă semnătura lui Ciprian-Ionuț Baciu. Considerabil mai redusă ca dimensiuni decât celelalte două, nu impresionează, din păcate, nici când vine vorba de calitatea ei. Ideea în jurul căreia este construită este una cât se poate de interesantă, însă modul în care este spusă cam lasă de dorit. Cu o primă parte în care se tot face tranziția de la un personaj la altul, uneori într-un mod stângaci și inutil, a doua pare să facă, la fel de naiv, tranziția dinspre mainstream către științifico-fantastic. Insuficient de bine valorificată, ideea își pierde din valoare și transpare printre descrierile nu tocmai reușite și personajele insuficient de bine conturate. O povestire neconvingătoare, care pătimește și la nivel ortografic – foarte multe cuvinte sunt scrise împreună, probabil ca urmare a digitalizării ei.

Ultima povestire asupra căreia îmi voi opri atenția, și probabil și cea mai reușită dintre ele, poartă semnătura lui Cristi Vicol și se numește Pedeapsa lui Manitou. Povestea este bazată pe baza unor conflicte paralele, care ajung în cele din urmă să intre în contact. Vorbim, la nivelul macronarațiunii, de contactul dintre coloniști și indienii croatani, undeva prin secolul al XVI-lea, un contact care se manifestă prin dualitatea dintre lumea civilizată și cea primitivă, fără a ne grăbi să categorisim vreuna dintre tabere într-una dintre aceste categorii. Primitivismul, sub una dintre formele sale cele mai arhaice, se poate întâlni și în cadrul unei populații aparent civilizate, așa cum este cazul preotului Herris, care încearcă să-l detroneze pe comandant ca urmare directă a superstițiilor în care crede cu atâta tărie și a dorinței de putere. În tabăra cealaltă primitivismul este întruchipat de Achachak, șamanul tribului, în cazul său primitivismul fiind dublat de poftele carnale. Elementele civilizatoare, supuse în ambele cazuri greșelii, sunt John White, comandant coloniștilor, respectiv Sunukkuhkau, conducătorul tribului croatan. Interesant este felul în care autorul integrează intriga principală, și anume relația dintre Wematin și Nadie, la granița acestor două lumi. Structurată inteligent, pe mai multe planuri care se întrepătrund și amestecă, povestirea recreează cu succes o epocă aventuroasă, de mult apusă. De citit!

1303 vizualizari

4 Comentarii

  1. […] Părerea Nautilus (Alexandru Despina) […]

  2. […] Părerea NAUTILUS (Alexandru Despina) […]

  3. […] Părerea Nautilus (Alexandru Despina) […]

  4. […] Părerea Nautilus (Alexandru Despina) […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.