Radar

Alexandru Ioan Despina • 20:45 - 03.08.2015 • 

Lunile de vară sunt, de obicei, cele mai sărace în proze scurte, lucru normal dacă ne gândim că majoritatea oamenilor sunt plecați în vacanță, departe nu doar de grijile cotidiene, dar și de pasiunile literare care le aduc mai multe sau mai puține satisfacții. Așa se face că în iulie nu am avut parte decât de douăsprezece proze răspândite în patru dintre revistele online care mai există în zilele noastre (o povestire în Nautilus – sub media de trei, patru, cu care ne-a obișnuit până acum –, două în Helion Online, patru în Gazeta SF și cinci în Argos. De notat că dintre aceste patru publicații doar două au o apariție lunară – este vorba de Gazeta SF și Nautilus).

Nici în ceea ce privește calitatea ori complexitatea acestor proze lucrurile nu stau mai bine, dintre ele doar două, trei, atrăgându-mi atenția și cam tot atâtea trecând drept științifico-fantastice. Restul par simple copii subdezvoltate ale unor opere cu mult mai ample și mai reușite, schițe în care se cochetează cu un gen sau altul. Unele mai bine scrise – așa cum este și textul lui Ionuț Ghionea, Cel fără nume –, altele cu o scriitură lipsită de har, și dau aici ca exemplu tentativa de povestire polițistă Imaginea unui gând, semnată de Mihai Cioflec ori pur și simplu vetustă, așa cum stau lucrurile în cazul Vizitatorului lui Const. Pălăduță. În ultimele două dintre prozele citate stilul îngreunează lectura și tinde să plictisească, îngropând acțiunea sub o serie de fraze terne și digresiuni fără o altă justificare în afara celei stilistice. Încă se mai scriu povestiri în stilul secolului al XIX-lea, A.S. Byatt fiind probabil cel mai bun exemplu în această privință, însă cele care se scriu sunt în genul celor mai strălucite dintre povestirile secolului menționat, nu în genul celor de duzină, ale căror singură calitate constă tocmai în faptul că au fost scrise acum aproximativ două sute de ani. Palanca Mijlocie, de Daniel Timariu, este o altă astfel de schiță, însă, spre deosebire de celelalte două, posedă o calitate care o face să pară cu adevărat interesantă: personajul este, în acest caz, un cartier al orașului Timișoara. Văzut din perspectiva istorică, acesta apare personificat, având o viață proprie. Deși construit pe o miză firavă, textul este pe cât de succint pe atât de plăcut. Nici despre Noaptea, pe muntele învăluit în ceață, de Iulian Popa, nu găsesc prea multe de spus, fiind vorba de o povestire polițistă care implică o intrigă firavă și o crimă degrabă soluționată, care pare să aibă relevanță doar pentru personajele implicate și nu și pentru cititorii care se încumetă să o citească. Încet, încet ajungem și la prozele mai interesante ale lunii iulie, dar până acolo va trebui să trecem fugitiv și peste scrierile lui Cristian Ciulică și Irina Georgescu. Este vorba de Mărășești. 527, respectiv Incredibilii Lou și Phil. Prima dintre ele, publicată în Gazeta SF, are acel caracter oniric dăunător povestirilor sf, chiar dacă vorbim aici de civilizații extraterestre și războaie mondiale. În cadrul ei sunt învălmășite într-un mod tern, anost, mai multe teme specifice universului ficțional, fărăînsă ca vreuna să predomine în fața celorlalte. Intriga este lipsită de relevanță, iar finalul, în loc să o închidă într-un fel, pare a deschide o cale ce nu duce nicăieri. A doua dintre ele este bine scrisă, având aerul unui basm destinat celor mici. Nimic de reproșat în ceea ce-o privește, doar că, prezentă fiind într-una dintre cele mai bune reviste de science fiction din România, m-aș fi așteptat să fie o povestire ceva mai… serioasă. Printre puținele scrieri cu adevărat sf publicate luna trecută se numără O femeie de succes, de Roxana Brînceanu, în care ne este prezentată o lume în care soții, sub forma unor androizi personalizați, pot fi achiziționați la fel ca și oricare alt bun de consum, reducând astfel multe dintre neplăcerile, dar și frumusețile, vieții de cuplu. Din fericire, divorțurile sunt la fel de simple și se soluționează, asemenea căsătoriilor, contra unor sume de bani. Nu știu cât de originală este ideea, dar textul este bine scris, constituind o lectură ușoară și plăcută. Miză mortală, de Alexandru Orbescu, este o povestire faustiană, scrisă în cheia secolului al XIX-lea, când anumiți scriitori abordau cu predilecție astfel de teme morbide. Pe scurt, este vorba despre un personaj care, aflat în moarte clinică, asistă la propria sa judecată de apoi. Construcția textului este una simplă și liniară, nefiind vorba de o punere în balanță a faptelor bune și a celor rele pe care personajul cu pricina le-a săvârșit în decursul existenței sale, ci despre o decizie care va fi luată în urma unui joc de poker. Următoarea povestire asupra căreia mă voi opri poartă semnătura lui Cristi Vicol și are ca titlu Iluzia Magicianului. Dintre toate cele publicate în luna iulie, aceasta pare să fie cea mai extinsă, atingând dimensiunile unei nuvele. Acțiunea se petrece pe două planuri, evenimentele dintr-unul având ample repercursiuni în celălalt. La nivel micro, asistăm la începutul primului război mondial, mai exact la desele, sângeroasele și indecisele bătălii de pe frontul de Vest. Există aici câteva inadvertențe care merită subliniate: Ypres nu se află, așa cum precizează autorul, în nord-vestul Belgiei, ci în sud-vestul ei, clima regiunii nu este una continentală, ci oceanică, în esență identică cu cea din Anglia, iar ,,măcelul la care, în mod voit, participa toată planeta” nu era la nivelul lui octombrie 1914 decât o conflagrație eminamente europeană, singura țară din afara bătrânului continent care intrase până în acel moment în război fiind Japonia. La nivel macro, o serie de (semi)zei privesc cu dezamăgire calea belicoasă pe care-o urmează omenirea. Legătura dintre cele două este reprezentată de tentativa unuia dintre aceștia, și anume Aleph, de a pune capăt conflictului. Nu pot spune că nivelul acesta macro m-a impresionat, însă scenele de luptă, deși succint tratate, mi s-au părut veridice, emoțiile personajelor la fel, iar decorul apocaliptic bine surprins.

Ajungem astfel și ultimele două proze, ambele purtând semnătura lui Lucian Dragoș Bogdan, una dintre prezențele constante din această primă jumătate de an. Este vorba de Povestea Quilei, publicată în Nautilus, și Revoluționara invenție a lui Sandeep Chopra, apărută în Argos. În prima dintre ele, Lucian Dragoș Bogdan ne oferă o explicație poetică și totodată fantastică a decăderii unuia dintre cele mai înfloritoare imperii precolumbiene. Este uluitor cum o armată de doar câteva sute de oameni a fost în stare să cucerească un imperiu. Pe lângă lăcomia și pizma umană, legendele au avut contribuția lor, o contribuție pe care autorul o speculează cu succes în cadrul acestui text care pare să aibă aerul unui basm. În cea de-a doua povestire, Lucian Dragoș Bogdan ne prezintă un viitor de care nu cred că ne mai despart prea mulți ani, unde oamenii au posibilitatea, dacă nu de a-și prelungi viața, măcar de a continua să existe sub forma unor reminescențe virtuale. La fel ca și celălalt text al său, și acesta este interesant și bine scris, în care speculațiile sunt poetic puse în valoare.

1074 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.