Radar

Alexandru Ioan Despina • 14:04 - 01.06.2015 • 

În luna care s-a încheiat ni s-au propus spre lecturare nu mai puțin de doisprezece proze scurte, mai mult sau mai puțin echitabil repartizate între cele cinci reviste în care-au apărut: șase în Revista de Suspans, câte patru în Argos și Gazeta SF și câte două în Nautilus și Helion Online.

Am să încep de această dată cu ultima revistă menționată, care în numărul 51 al său (între timp a mai apărut și un număr 52, pe care am să-l comentez, însă, în articolul de luna viitoare) ne dă întâlnire cu povestiri semnate de Daniel Timariu și Adrian Mielcioiu – cel din urmă reușind performanța și totodată contra-performanța de-a apărea în nu mai puțin de cinci publicații cu unul și același text. Șanțul său și-a făcut pentru prima oară apariția într-un friguros decembrie 2012 în revista Nautilus, pentru ca la doar două luni distanță, în februarie 2013, să ajungă și-n Egophobia. După ce a cucerit capitala, șanțul s-a extins cu repeziciune, ajungând în iulie în Suceava, citadela Gazetei SF. Trecerea Carpaților nu s-a dovedit la fel de ușoară, dacă Apusenii puteau fi ușor străpunși pe valea Mureșului ori pe valea Someșului (nu știm cu siguranță pe unde-a luat-o), Orientalii i-au dat ceva bătăi de cap șanțului, pentru că în Revista orădeană de Suspans nu a ajuns decât la finele anului trecut. Am fi fost tentați să credem că se va opri aici, însă am fi comis impardonabila crimă de a-l subestima. Șanțul pare scăpat de sub control și după Oradea s-a îndreptat amenințător spre sud, atingând Timișoara luna trecută. După ultimele calcule, șanțul s-ar părea să se îndrepte înapoi spre București pentru a cuceri fie Argos, fie Ficțiuni. Sau – deși în momentul de față pare mai puțin probabil – să încerce să iasă din lumea ficțională și să o cucerească și pe cea mainstream. Dacă acestea-i sunt intențiile, îi recomand cu deosebită căldură revistele Uniunii Scriitorilor, care par – cel puțin unele dintre ele – inexpugnabile. Nu și pentru șant, sunt sigur. Sărim, cât încă mai putem, peste șanț și ajungem direct în lift, sau Din lift, (la) povestirea semnată de Daniel Timariu. SF până-n măduva ultimului șurub, Din lift este compusă din două părți care se diferențiază clar atât din punctul de vedere al structurii și tehnicilor narative folosite, cât și al personajelor care apar în ele. Dacă în prima parte perspectiva se rotește în jurul oamenilor, trecând ușor de la particular la general, în cea de-a doua aceștia devin simple „fire de praf” într-un joc galactic. Explicația din final, care ocupă aproximativ o treime din întregul text, pe lângă prolixitatea ei, nici nu aduce acțiunii o finalitate satisfăcătoare, universul creat în prima parte de autor fiind prea ușor și abstract integrat în ceva cu mult mai mare. Din această cauză atât personajul principal, față de care izbutisem să simt puțină empatie (și nu pot spune aici că este „vina” mea, autorul, în primele paragrafe, încercând și reușind să-l facă, dacă nu simpatic, atunci cel puțin veridic) devine pur și simplu irelevant. Până la un punct – marcat de conștientizarea faptului că finalul nu va avea o explicație cât de cât rezonabilă–, pot spune că textul mi-a plăcut.

Trecem la Ralf și În afara haitei, cele două texte apărute în numărul 88 al revistei Nautilus, acestea asemănându-se prin prisma temei, dar deosebindu-se în ceea ce privește felul în care este abordată. În ambele povestiri locul personajelor principale este ocupat de câini și/ori lupi. Dar, dacă în Ralf, de Luminița Rusu, accentul se pune pe puritatea lor genetică, acțiunea fiind slab reprezentată și înlocuită cu o intrinsecă și imanentă valență morală, în În afara haitei, de Bogdan Balostin, importă mai mult aspectul psihologic, acțiunea atingându-și aici apexul. Povestea se aseamănă destul de mult cu unele pasaje din Colț Alb, celebra nuvelă semnată de Jack London, Bogdan Balostin dând pe alocuri dovadă de aceeași vervă și viziune care l-au caracterizat pe autorul nord-american. Personajele antropomorfe din acest text sunt puternic personificate, fiind dotate nu doar cu conștiință, dar și cu darul vorbirii. Un text bun, plăcut, care se îndepărtează de noțiunea de morală și este, din această cauză, imprevizibil.

Argos ne încântă cu patru povestiri care deosebesc foarte mult între ele, atât în ceea ce privește timpul și locul acțiunii, cât și stilul și tehnicile narative folosite de autori. Ba chiar și genurile cărora le aparțin. Astfel, Galaxia sudică, nuvela semnată de Aurel Cărășel, un adevărat space opera care reușește să recreeze o lume complexă, cu populații diverse, personaje intrigante și o acțiune care le încheagă pe toate într-o proză densă și plină de substanță, care combină mai multe motive ale universului ficțional. Un text științifico-fantastic în adevăratul sens al cuvântului. Vi-l recomand cu căldură!

Scrisoare din Iordania, de Valeriu Tudose, este o povestire amuzantă, bine scrisă, care parodiază în cel mai artistic mod cu putință mai multe conspirații la modă în zilele noastre. Cu personaje neaoșe, descrieri fidele și o acțiune care frizează uneori rapiditatea și violența blockbuster-urilor americane, povestirea este scrisă sub forma unei epistole semnate de un personaj extrem de naiv, care ajunge principala victimă a unei conjurații la scară planetară. Deși nu am gustat chiar toate glumele autorului, am dat peste expresii și situații de un umor molipsitor. Și îmi permit să exemplific prin câteva citate: „Nu știu cîte ore au trecut, dar într-un tîrziu am adormit. Patul era făcut dintr-o substanță flexibilă care a luat forma corpului și mi-a dat impresia că plutesc. Nu l-am mai visat pe Dan Puric.”; “Mi-am dat seama că în ciuda faptului că părea o nebunie născocită, lucrurile chiar se potriveau destul de bine. Începînd cu biletul de bingo căzut parcă din cer, ieșit cîștigător… Dacă morții pot să voteze, de ce nu s-ar putea truca și extragerile bingo?”; „Testele, documentele și alte date relevante au fost copiate ilegal pe două dispozitive de memorie care ți-au fost implantate fără cunoștința ta în stratul de grăsime care acoperă mușchii fesieri.”;“Dar ce se afla dincolo de ușă m-a lăsat cu gura căscată. Nu am mai fost așa de uimit de atunci de cînd vărul Costel mi-a spus că Moș Crăciun nu există și că Luna e goală pe dinăuntru.”

Teodora Matei este prezentă și ea în numărul 11 al revistei Argos cu Fetița-de-diamant, o povestire care are alura unui basm, în care ne întâlnim, pe lângă personajul care dă numele textului, și cu o pădure de cristal, copaci vorbitori și mergători, împărați, vrăjitori și planete distante. Povestirea, care se adresează mai degrabă copiilor și copiilor din noi, are și un mic neajuns: pierderea din vedere, în anumite momente, a mizei prin numeroasele elemente disparate care îți distrag atenția. În afara acestui lucru, proza este una plăcută, care se citește de la sine.

Ultima povestire din revista Argos asupra căreia ne vom opri poartă semnătura lui Mihai Giulvezan și se numește În început. Avem de-a face cu un text istoric, a cărui acțiune se petrece în Egiptul dinastiilor hiksoase și are ca personaj principal imaginea feminină a mai puțin cunoscutului faraon Akhenaten (căruia laureatul Premiului Nobel pentru Literatură Naguib Mahfouz i-a dedicat un întreg roman, inspirat intitulat Akhenaton – Cel care sălășluiește în adevăr), acreditat ca propovăduitor al primei religii monoteiste. Între acesta și Sakara-sar, personajul poveștii lui Mihai Giulvezan, se pot stabili mai multe legături, pornind de la apariția religiei monoteiste și sfârșind cu tentativa urmașilor lor de a-i „lăsa fără nume” (o modalitate în vechiul Egipt prin care un suveran ori un înalt prelat putea fi scos în afara istoriei ștergându-i-se numele din orice inscripție ori cartuș care l-ar fi putut conține). De remarcat atenta documentare a autorului, precum și modul artistic prin care-și redă ideile. Mi-a plăcut.

Și în numărul 50 al Gazetei SF ne întâlnim cu patru proze. Darul, de Florentin Haidamac, este o povestire scrisă în aceeași notă ca și majoritatea celorlalte semnate de autor, motiv pentru care nici nu am să insist asupra ei. Următoarea poartă semnătura Andreei-Mihaela Coman și din ea nu am înțeles nimic. Despre Cupa lui Rosy, de Lucian Dragoș Bogdan, nu pot spune că are prea mare relevanță, poate doar dacă am schimba toate x-urile din text cu h-uri. Poate. Și ajungem și la povestirea lui Miloș Dumbraci, ZMB, pe marginea căreia chiar ar merita să zăbovim puțin. Autorul acesteia ne-a încântat în ultima vreme cu povești îndrăznețe, în care dă dovadă de multă imaginație, arătându-se totodată că are la dispoziție și mijloacele artistice necesare fructificării lor, și nici de această dată nu se dezminte. Deși cu zombi (ortografiat „zembi” în textlul lui Miloș Dumbraci și ușor diferite față de cei din literatura și filmele nord-americane) ne-am tot întâlnit în ultima vreme, autorul ni-i prezintă dintr-o cu totul și cu totul altă perspectivă, și anume din cea de victimă, reliefând în acest mod foarte bine prostia și cruzimea umană. Așteptăm de la autor și alte povestiri cel puțin la fel de bune, care să-l propulseze în primul eșantion al literaturii române de ficțiune.

Ajungem astfel și la Revista de Suspans, care și-a încetat, din păcate, activitatea începând de luna care tocmai s-a încheiat. Ca un ultim dar, ne-a lăsat șase povestiri cu care să ne putem delecta. Am să trec foarte repede peste textul Andreei Iosăgeanu, pe care nici nu l-am înțeles și nici nu l-am gustat, și am să mă opresc asupra celor două povestiri semnate de Bogdan Andronache. Este vorba de Sania țiganului și Poltergeist, pe care le discut împreună pentru că ambele recreează universul satului românesc, având în prim plan același personaj. Cu un real talent de povestitor și un limbaj care-i pune în valoare istorisirile, Bogdan Andronache ne încântă de fiecare dată cu povestiri bine scrise, în fond fragmente dintr-o lume condusă de propriile reguli și care a ajuns să ne fie străină. Miza aici este alta și nu trebuie raportată la povestirile pline de violență și grotesc cu care ne-am obișnuit. Chiar și în cele mai pale forme ale sale, actele de violență au în textele lui Bogdan Andronache altă importanță și valență, de aceea cu atât mai straniu ni se pare acest Poltegreist, în care unul dintre personaje își confruntă doppelgänger-ul. Tare mult aș vrea să văd textele acestui autor reunite într-o carte de povestiri scurte conceptuale.Un singur lucru nu am înțeles. Ce caută, în primul text, tăiatul porcului?

Dedesubt, de Iulian Hanganu, este o proză clădita pe baza unei idei trase foarte mult de păr. Dacă ar fi adus o notă de absurd ori de umor, ori ambele, așa cum face Valeriu Tudose în textul său, ar fi fost mai ușor de digerat, putând deveni chiar plăcut. Oricum, ingenioasă idee, poate se vor găsi și persoane care s-o aprecieze.

Ultimele două proze din Revista de Suspans au aerul unor anti-nuvele (termenul de anti-proză scurtă nici nu cred că a fost încă inventat și, trebuie să recunoaștem, nici nu sună prea bine), cu largi pasaje metanarative, în care autorul se adresează direct cititorului, încercând să-l introducă în atmosferă și disecând uneori chiar modul în care este construită narațiunea, așa cum procedează, printre alții, autori precum Milan Kundera ori Jose Saramago. Este vorba de Femeia care săruta clădiri, de Laurențiu Daniel Ginghina și Se făcea că, de Tiberiun Codrean. În ambele cazuri preambulul este cam lung, prima terminându-se într-un mod care îi va lăsa pe mulți dezamăgiți, iar cea din urmă făcând, la final, tranziția inversă, dinspre realitate spre vis.

1226 vizualizari

Un comentariu

  1. […] Părerea Nautilus (Alexandru Despina) […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.