Radar

Alexandru Ioan Despina • 7:52 - 06.05.2015 • 

Dacă în articolul de luna trecută m-am oprit asupra prozelor apărute în revista Argos, iată că de această dată Nautilus ne încântă cu trei povestiri numai bune de lecturat într-o zi de primăvară.

Prima asupra căreia mă voi opri este Jack și moartea ankylozaurului, de Miloș Dumbraci. Poate că nu este cea mai bine scrisă povestire din numărul 87 al revistei Nautilus, dar este cu siguranță cea mai interesantă și intrigantă. Și tocmai pentru că este atât de interesantă voi discuta puțin pe marginea sa, argumentând și contra-argumentând. Pentru cei care n-au citit încă povestirea, s-o facă înainte de-a parcurge acest articol, altfel mă tem că am să le stric plăcerea dezvăluind detalii importante din eșafodajul ei.

Povestirea se desfășoară pe mai multe planuri, sub forma uneia în ramă, dar cu o tranziție atât de tranșantă și discordantă între diversele epoci în care se petrece acțiunea încât rama aceasta pare inexistentă. Esteea spusă de Jack (Red) Berger, dar este spusă sub forma unor flashback-uri despărțite în episoade clar delimitate, a căror ordine invers cronologică nu deranjează, pentru că această cronologie inversă se raportează doar la scurgerea normală a timpului, nu și la desfășurarea acțiunii, asemănându-se din acest punct de vedere cu Ubik, celebrul roman semnat de Philip K. Dick și distanțându-se de filme precum Memento ori Irreversible, unde acțiunea este prezentată în ordine invers cronologică. Pe scurt, pentru leneșii care nu au de gând să citească textul și pe care am să-i pedepsesc prin acest rezumat fragmentar, este vorba de o echipă formată din patru persoane, a cărei misiune este să călătorească în viitor pentru a-i elimina pe ,,Succesori”, urmași lor și totodată inventatorii unor mașini ale timpului prin care se întorc cu 50 de ani în urmă, încercând să poarte un război care nu poate fi câștigat. Ce n-am înțeles aici este de ce nu se amestecă pur și simplu acești Succesori printre predecesorii lor, din moment ce războiul lor nu servește niciunui scop, ba dimpotrivă, este purtat pe două fronturi (pentru că aceștia mai sunt implicați, la nivelul anului 2081, prezentul lor, cu asiaticii, după cum aflăm spre finalul povestirii), iar tot ce-și doresc este să mănânce (și nu pot să nu mă leg aici de explicația deosebit de simplistă din spatele unei povestiri atât de complexe. Da, Succesorii se întorc în trecut pentru că în prezentul lor nu prea mai există surse de hrană. Inventează mașini ale timpului, dar nu și un sintetizator în genul celor folosite în Star Trek? Că doar nu vorbim de hrănirea întregii populații, ci doar de a unei elite, populația fiind carne de tun în războiul pecare-l poartă cu asiaticii). Iar incongruența dintre cele două limbi (engleza și ,,engleza viitoare”), mult exagerată în această povestire (într-o jumătate de secol o limbă nu suferă schimbări atât de radicale încât să devină de neînțeles, nici măcar mutațiile suferite de invazia unor invadatori, în acest caz a Succesorilor, nefiind o explicație pentru că este vorba, la origine, despre aceeași limbă) nu constituie, după cum sper că am arătat, un motiv atât de însemnat încât să facă din eventuala lor tentativă de integrare un lucru imposibil. Ba, dimpotrivă, ținând cont de tehnologia și informațiile de care dispun, pot spune că prezența lor ar fi trebuit să fie apreciată.Echipajul, însă, în loc să facă saltul în viitor, îl face în trecut și în trecut urmează să-l facă de fiecare dată când membrii săi folosesc mașina timpului, cu consecințe imprevizibile. În felul acesta misiunea lor se schimbă, devenind din ce în ce mai complicată pe măsura salturilor efectuate. Nu am să-i reproșez autorului faptul că nu a ținut cont de celebrul paradox al bunicului, pe care nimeni nu mai pare să-l ia în seamă deși a fost rezolvat într-un mod cât se poate de simplu și de elegant cu mai bine de un secol în urmă de H.G. Wells în Mașina Timpului, prin imposibilitatea realizării misiunii (Richmond este incapabil să-și salveze soția de la moarte pentru că salvarea ei ar fi anulat motivul construirii mașinii timpului), lucru pe care Miloș Dumbraci l-ar fi putut obține foarte ușor prin eliminarea ultimei fraze, dar nu pot să nu mă opresc asupra altor inconsistențe, cum ar fi, de exemplu, muniția pe care cei patru o au cu ei și care pare a constitui o problemă doar în cazul primului salt (și consemnez aici chiar îndemnul protagonistului:,,Nu consumați muniția, trageți foc cu foc și doar țintit!”), dar nu și în a celor ulterioare. Pe lângă faptul că se omoară între ei și se apară de vicisitudinile epocilor parcurse, mai trebuie să elimine și o specie întreagă de dinozauri. Și că tot am ajuns aici, destăinuirile făcute Ankylozaurului consituie un laitmotiv interesant, numele reptilei apărând și în titlul prozei, dar existența sa nu face decât să creeze alte probleme logice și un șir nou de exagerări și denaturări. Australia nu este un continent sărac în resurse, ba dimpotrivă, aceasta se află pe primele locuri în ceea ce privește producția ori rezervele de minereu de fier, bauxită, aur, uraniu, diamante, zinc, nichel etc. Și-n plus, existența dinozaurilor pe acest continent nu ar putea sta în spatele necolonizării lui, întrucât aceștia nu ar fi putut supraviețui decât într-un anumit areal, restrâns în comparație cu suprafața Australiei. Cea mai mare parte a continentului austral este deșert. Cred că se putea găsi o soluție ceva mai inteligentă și mai bine gândită în locul acestor dinozauri, fără să fie necesară eliminarea lor din poveste: urmând un șir nesfârșit de eșecuri, membrii echipei s-ar întoarce tot mai mult în trecut și ar ajunge, ca măsură disperată, singura care le rămâne la dispoziție după ce vor fi încercat să elimine pe rând rase și specii, fără succes, să încerce și exterminarea unor specii de dinozauri. Iar lipsa acestui succes ar rezolva și paradoxul bunicului și ar atinge și câteva note profunde, ridicând întrebări de genul: cât de mult ești dispus să faci pentru realizarea unei misiuni? ori până unde poți merge? Mai sunt și alte lucruri asupra cărora mi-aș fi dorit să mă opresc, dar cred că m-am întins destul. În concluzie, textul este unul bun, ideea de la care pornește, foarte generoasă și este păcat să fie lăsat în acest stadiu, când, cu puțin efort, se poate scoate din el un roman strașnic. Conturate mai bine personajele și relația dintre ele, aplatizat stilul (ceva în genul Omului din castelul înalt), ambiguizate anumite elemente, adâncite câteva episoade (mai ales acel an 2031, războiul cu Succesorii și consecințele sale în prezent și nu numai) etc. Și dacă tot m-am concentrat asupra a ceea ce ar putea fi îmbunătățit, să trec în revistă și elementele care m-au încântat: structurareaideilor (și cu precădere felul în care este inserat, fragmentar, în text, monologul protagonistului), limitele și disfuncționalitatea din spatele mașinii timpului (deși 50 de ani este un număr arbitrar, care slujește scopului acțiunii, dar nu relaționează cu nicio lege a fizicii ori chimiei), erorile apărute odată cu folosirea acesteia, furnizarea treptată a informațiilor legate de anul 2081, crearea acelei realități estompate, inițiale, în care amerindienii nu sunt decimați de venirea colonizatorilor, iar dinozaurii subzistă în Australia etc.

Următoare povestire îi aparține lui Liviu Surugiu și are ca titlu Mâinile lui Solomon. Încă de la primele rânduri, dinainte de-a ne familiariza cu subiectul abordat, putem vedea plăcerea aceea nebună și efervescentă de-a scrie, care pare să caracterizeze toate povestirile lui Liviu Surugiu, indiferent de întinderea și factura lor. Povestea de față privește complexa relație creator-creație, doar că în acest caz nu mai este vorba de un artist, așa cum se întâmplă de obicei, ci un pugilist, de unde și caracterul horror și violența care răzbat din ea, mai ales în partea de final. Bineînțeles, nu avea cum altfel să se încheie decât tragic, Solomon, protagonistul nostru, după ce se ridică și avansează rapid în lumea boxului, cu ajutorul misteriosului Ramsey și a tehnicilor sale pe cât de eficace pe atât de periculoase, este acuzat de crimă și încarcerat. Iar lucrurile nu se termină aici și nici nu par că se vor termina vreodată, creația scăpând din mâinile creatorului, fiind chiar mâinile acestuia, căpătând o viață aparte, independentă de voința celui care-a făurit-o. O povestire de atmosferă, cu un stil sinuos, dar plăcut, și două personaje care ajung în cele din urmă victimele propriilor lor dorințe. O parabolă despre lumea sportului (și nu numai) și a sacrificiilor făcute în numele câștigării unor competiții.

Cea de-a treia povestire apărută în numărul 87 al revistei Nautilus îi aparține lui Ciprian Mitoceanu și se numește Mână în mână. Un text cu un stil plăcut, dar neglijent scris, cu multe greșeli de ortografie (șututi, târâ, cambatante, înebunitor,înebunită, stângase, aliminarea, auzeu, umăritorii, adpostul etc), care ne prezintă într-o formă nu tocmai originală (putând fi identificate o serie de similitudini cu unele filme ori cărți la modă, cel mai bun exemplu fiind Falling skies) o apocaliptică invazie extraterestră. Nu știu ce gândesc alții, dar mie aceste invazii extraterestre mi se par stereotipice, producându-se mai toate după același scenariu ipotetic: vin urâții să ne ia resursele, că la cât de mare este universul doar în ograda noastră găsesc ceea ce le trebuie, ne decimează, ne folosesc pe postă de forță de muncă, au doar tehnologia să străbată imensele spații interstelare, dar de făcut câteva mașini-unelte, nicio posibilitate, și mai lasă câțiva oameni în viață, care în cele din urmă le vin de hac. Există și alte scenarii, cu mult mai plauzibile decât cele redate în blockbuster-urile hollywood-iene, nu trebuie să ne plafonăm în ele. Extratereștrii nu-i musai să fie vii (ceea ce nu înseamnă că ar putea fi morți, deși, cine știe, dar că poate fi vorba de creații robotice ale altor civilizații), exterminarea nu trebuie să aibă la origine un conflict militar de genul celor clasice (unul biologic sau chimic ar fi mult mai eficace), oamenii nu trebuie să iasă învingători. Înțeleg, suntem patrioți, terraoți și ce-om mai fi, dar ar trebui să dăm dovadă și de puțină logică. Bine, trebuie să mărturisesc că proza lui Ciprian Mitoceanu nu se încheie cu victoria vreuneia dintre părți, conflictul și implicit momentul culminant și deznodământul fiind deturnate de re-apariția unuia dintre personaje, transformat între timp în antagonist – un lucru inteligent la care recurge autorul. Și nu este singurul, începutul reușind să introducă invazia în peisajul familiar, al personajelor cu care ne vom întâlni pe parcursul întregii povestiri, iar întreaga acțiune servind ca pretext pentru acuzele deloc voalate pe care antagonistul le aduce la final și care imprimă scrierii un caracter politic și totodată moralizator.

1400 vizualizari

2 Comentarii

  1. Mulțumesc pt. lectură, sfaturi, critici și laude. Aș răspund scurt la întrebări, ca să nu le las retorice, și îmi asum faptul că la unele nu am fost destul de sugestiv iar la altele deloc (întotdeauna când ceva e neclar receptorului, de vină este emițătorul). ATENȚIE SPOILERE. 1. Succesorii nu se amestecă pașnic pentru că au dezvoltat o etică agresivă (în text ”mai individualiști și cinici, mai nemiloși”) și au o atitudine nazistă, de luare cu forța, nu colaborare. Nu vor să se integreze, ci să obțină ”Lebensraum”. 2. Nu cred că a descoperi mașina timpului implică neapărat și sintetizatorul de hrană, lucrează cu aspecte diferite ale fizicii și ar putea fi un accident fericit (ce-i drept că nu clarific asta). 3. Cu limba nu sugeram că sunt atât de diferite cât să nu se înțeleagă, ci atât cât să se dea de gol cei trimiși într-o misiune secretă. Un spion din anii 30 ar fi sesizat ca anormal în anii 80. 4. Cu muniția am mers pe logica din povestire ”apă și mâncare erau destule, ținând cont că se tot dublau”, am uitat să adaug în clar și muniție; în primul salt încă nu știau asta, deci credeau că-s limitate. Uciderea dinozaurilor o fac prin lansarea unui virus virulent, gloanțele din puști nu aveau relevanță. 5. Cu Australia da, m-ați prins la partea cu resursele. La colonizare factorul principal l-am considerat că tot continentul era parc natural și era interzis. 6. Nu am uitat de paradoxul bunicului, personajele chiar își pun problema asta (dacă nu vor dispărea) dar ajung treptat la concluzia că specia, curentul istoric contează, nu indivizii (deci merg pe ideea că nu se schimbă istoria și neg efectul fluture). Asupra dinozaurilor a avut efect pt. că s-a exterminat întreaga clasă, nu doar un nr. de indivizi. Dpdv al Succesorilor, efectul e dorit: o parte din bunici sunt uciși și dispar și urmașii lor, se reduce suprapopularea în mod cinic prin dublă lovitură. Din nou, logica nazistă.
    În altă ordine de idei, P.K. Dick e autorul meu preferat și ”Omul din…” una dintre cărțile răscitite de mine, ați sesizat foarte bine influența.

  2. […] concentra pe povestiri și nu voi onora momentan sfaturile date atât de Alex Despina în Nautilus la ”Jack și ankylozaurul” (pe care îmi recomandă să-l fac roman), cât și de Cristi Vicol la ZMB, care îmi propune să […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.