Radar

Alexandru Ioan Despina • 9:03 - 11.04.2015 • 

Iată că s-a mai scurs o lună, una bogată în evenimente despre care sunt sigur că se va vorbi mult în zilele care urmează. Publicațiile sf și-au continuat, cu mai multă sau mai puțină ritmicitate, apariția, iar povestirile scurte, treisprezece la număr, ne-au purtat, ca de fiecare dată, în diverse lumi ficționale, cu o mai mare ori mai mică îndemânare. Aș fi tins să spun mai mică (dată fiind calitatea celor mai multe dintre ele) dacă nu ar fi fost să iau în considerare și prozele apărute în numărul 10 al revistei Argos, peste care am sărit luna trecută. Și asta pentru că Argos pare să înglobeze cele mai reușite creații, pe când celelalte reviste răsfoite (Nautilus, Gazeta SF și Helion Online) par să fi făcut pasul înapoi în privința calității textelor publicate. Acestea din urmă fie sunt scrise într-o doară (Câmpurile, Captivi în Kreator), fie sunt prea simple (Firul de șansă, SI 2100, ) ori pur și simplu nu reușesc să convingă (Hallelujah, Suflet de arțar, A treia ureche, Tabloul). Alexandra în loc de joi pare a fi singura excepție aici, însă povestirea este dusă prea repede la final, nelăsând astfel ca stilul autorului să-și lase amprenta în mintea și sufletul cititorului. Cu alte cuvinte, cea mai mare meteahnă a textului constă în dimensiunea sa redusă. Ceea ce nu înseamnă că celelalte povestiri anterior menționate sunt complet neizbutite, pentru că am întâlnit în cadrul lor idei interesante (în Hallelujah, de exemplu, finalul capătă valențe filozofice, A treia ureche poate fi interpretată și ca o metaforă ce descrie lumea de multe ori autistă a artiștilor) și perspective inedite ori măcar atractive (Câmpurile, o povestire onirică pe alocuri, sporește drama și sensul căutării prin intermediul prezenței unei realității virtuale într-o lume decadentă, în care omenirea este constrânsă să trăiască la adăpostul unor cupole enorme ce înglobează orașe întregi; Suflet de arțar dă o nouă semnificație legăturii dintre om și natură), doar că în cazul lor lipsurile sunt cât se poate de vizibile.

Fără a mai zăbovi asupra acestora, am să trec la cele prezente-n Argos și am să încep cu Fragile, de Ana-Maria Negrilă. Cu ideea orașului biologic ori a animalului-oraș a mai cochetat, ce-i drept într-o manieră total diferită, și Ioana Vișan, pe vremea când publica în revistele de gen de la noi, așa că nu-i putem oferi autoarei prea multe puncte la capitolul originalitate, însă acest lucru nu cred că deranjează prea mult din moment ce Ana-Maria Negrilă stăpânește pe deplin arta scrisului, știind când și cum să ofere informațiile. Singurul neajuns, în opinia mea, este reprezentat de momentul culminant. Insuficient evidențiat, fără a fi în prealabil clădit, chemat, așteptat, acesta trece fără ca povestirea să-și atingă apexul.

Următoarea povestirea asupra căreia am să mă opresc se numește Tursas și poartă semnătura lui Andrei Panțu. Inteligent și cu măiestrie scrisă, Tursas este un exemplu de proză în ramă, în care povestirea inițială se revarsă în repercursiuni neașteptate peste cea secundă. Mitologia, ipostazierea, suspansul, toate se amestecă și avansează asemenea ființelor invizibile prezente-n ea, promițând să-ți rămână întipărite-n minte mult timp după finalizarea lecturii. Nimic de reproșat. Un autor care promite mult și cu a cărui scriitură sper să ne mai întâlnim și de acum încolo.

În neant, de Mihai Alexandru Dincă, prezintă drama trezirii într-un loc care, în pofida familiarității pe care ar fi trebuit să o aibă, devine cu fiecare clipă tot mai străin și mai absurd. Acțiunea, săracă în evenimente, dar bogată în semnificații, se desfășoară în spațiul unde, la bordul unei nave, ultimul membru al echipajului se trezește din somnul care-i fusese indus cu mult timp în urmă. Trăirile acestuia sunt redate cu autenticitate și fidelitate, iar stilul izbutește să creeze o atmosferă specifică, în care suspansul și așteptarea cresc gradual până în momentul atingerii momentului culminant, marcat de ridicarea obloanelor, gest care pare să fi dus la înnebunirea și moartea celorlalți membri ai echipajului. De citit!

Florin Purlucă ne încântă, de această dată între paginile virtuale ale revistei Argos, cu povestirea Arzi, Costică, arzi!, o povestire care vine ca o nouă dovadă a versatilității tânărului autor și a văditelor sale calități de narator. Deși nu putem spune că tema abordată este una originală, Florin Purlucă reușește să o surprindă și să o pună în valoare dintr-un unghi nou, punând accent pe stil și pe vocea auctorială.

Ultima proză asupra căreia ne vom opri, de fapt o adevărată epopee, poartă semnătura Alexandrei Medaru și se numește ReÎnnoirea.În pofida întinderii sale apreciabile, povestea este una destul de simplă, construită conform tehnicii amânării, tehnică tot mai adesea prezentă în serialele de televiziune. Astfel, deși știm că un eveniment va avea loc (în cazul de față vorbim despre bătălia dintre kumori și invadatorii gorhazi), condițiile în care acesta se va întâmpla continuă să se modifice, aruncând un joc de lumini și umbre asupra lui. Însă nu întotdeauna această tehnică reușește să-l mulțumească ori captiveze pe cititor, existând câteva reguli nescrise care ar trebui urmate și în lipsa cărora povestirea devine o înșiruire de episoade fără o mare legătură între ele, așa cum se întâmplă și în cazul de față. Există acțiuni fără nicio finalitate în ansamblul macro-poveștii (bătaia care s-a iscat în cârciumă între personajul principal și patru ori cinci zdrahoni, lupta dintre el și vechiul său adversar, Jur Bekonen etc), personaje fără niciun fel de însemnătate, care dispar fără nicio explicație ș.a.m.d. Cred că înainte de-a aborda o proză atât de amplă, autoarea ar trebui să se concentreze asupra textelor mai scurte, pentru a deprinde arta înlănțuirii evenimentelor.

1661 vizualizari

5 Comentarii

  1. Bear spune:

    O observaţie: textul Anei-Maria Negrilă le precede pe cele ale Ioanei Vişan (acesta fiind publicat iniţial în JSF, în 1993, fiind chiar textul de debut al autoarei).

  2. Ben Ami spune:

    tre’ sa zic asta ca sa nu existe nedreptate in lume 🙂
    cand Fragile vedea lumina tiparului… tu – de ex. – inca nu scrisesei nici o proza. asa ca cine s-a inspirat dupa cine? 🙂

  3. kyodnb spune:

    „Fragile” mi s-a parut originala si reusita.

    Si uite anul in care a fost scrisa!

    Cred ca ai primit o bila neagra pentru chestia cu inspiratia de la Visan, dupa cum te-au tras de mineca si ceilalti doi comentatori. 😛

    Bine… se mai intampla…

  4. Alexandru Despina spune:

    Vă mulțumesc tututor pentru intervenție și îmi cer scuze că nu v-am răspuns mai devreme.
    Îmi însușesc ctitica și recunosc că nu obișnuiesc să mă documentez înainte căutând informații despre scriitorii recenzați, deși realizez că unele dintre aceste informații sunt pur și simplu de cultură generală.
    Mea culpa.

  5. […] Părerea NAUTILUS (Alexandru Despina) […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.