Radar

Alexandru Ioan Despina • 19:27 - 02.03.2015 • 

În luna care tocmai s-a încheiat au fost publicate în revistele de gen (mai exact în trei dintre ele, celelalte nevenind cu nimic nou) un număr de 12 proze scurte, destul de diferite atât din punctul de vedereal tematicii cât și al întinderii. Deși subiectele abordate în cadrul acestor texte nu pot spune că sunt originale, ba dimpotrivă, modul în care sunt prezentate, în cazul anumitor scriitori, face diferența dintre o povestire bună și una slabă. Fără alte digresiuni și fără să intru în amănunte, am să încep, ca de obicei, cu revista Nautilus, care în luna februarie ne invită să citim trei proze destul de interesante.

Prima dintre ele este semnată de Marian Dumitrașcu și se numește Ce față am în pijama. Titlul mă duce cu gândul la celebra glumă a lui Groucho Marx, ,,One morning I shot an elephant in my pajamas. How it got in my pajamas I don’t know‘’, glumă bazată, asemenea titlului povestirii de față, pe structura lacunară a propoziției. Povestirea, din pricina idiolectul personajului principal, care se asemănă foarte mult cu cel al unui alienat mintal,este pe alocuri ilizibilă, însă cursivitatea stilului și felul în care evenimentele curg și se leagă cu rapiditate între ele ne face să trecem cu ușurință peste limbajul vernacular. Pentru a nu deveni obositor și a-l alunga pe cititor, de obicei astfel de exprimări sunt prezente în doze mici și nu sunt atribuite naratorului decât în mod excepțional, tocmai pentru a nu-l confunda cu autorul. Însă există și romane scrise în această cheie, cum ar fi Portocala mecanică a lui Anthony Burgess, cu care se aseamănă și prin procesul de reabilitare prezent în ambele scrieri.

A doua povestire avută în vedere se numește Îngeri de lumină și îi aparține lui Bogdan Balostin. Textul are aerul unei legende în care mai multe povești aparent diferite ajung să se oglindească una în cealaltă, fără ca însă să creeze o macro-poveste care să le înglobeze. Toate planurile par a avea aceeași importanță, reliefând, prin multipla reprezentare a ei, ideea sufletelor pereche. Deși bine scris și concis, textului îi lipsește claritatea, elementele de legătură fiind firave și previzibile, nereușind să ridice miza, ba dimpotrivă, părând să o știrbească. În opinia mea, proza, deși deloc rea, trebuia mai bine gândită, ițele acțiunii mai bine și mai profund legate, personajele mai bine conturate.

Ultima povestire publicată în numărul 85 al revistei Nautilus asupra căreia ne vom opri poartă semnătura lui Miron Ionescu și se numește Condamnat la unicitate. Este vorba de o povestire ultrascurtă, de câteva sute de cuvinte, fără prea mare valoare literară din pricina abstractizării acțiunii. Procesului invers – ideea din spatele ei – i s-ar fi putut găsi o întrebuințare mai fericită sau ar fi putut fi pur și simplu integrat într-o povestire propriu-zisă asemenea foarte interesantelor digresiuni ale lui Victor Strouvilhou din Falsificatorii de bani de André Gide. Îl menționez aici pe contele Strouvilhou pentru că și acesta are câteva intervenții filosofice, la fel de succinte, dar mult mai bine exprimate, bazate pe ideea procesului invers. În modul în care este expusă acum ideea,o spun fără plăcere, nu prezintă niciun fel de interes.

Și iată că ajungem și la numărul patru al revistei Fantastica, un număr la fel de bogat și de bine documentat ca și celelalte trei de dinainte, prin care ne invită de această dată să facem cunoștință cu sf-ul olandez. Nu lipsesc, bineînțeles, nici prozele semnate de autori autohtoni, nu mai puțin de cinci la număr. Și am să încep cu Kit, textul semnat de George Lazăr, care prezintă o lume post-apocaliptică, în care oamenii trăiesc la bordul unei stații spațiale. Se aseamănă cu Elysum, nu? Filmul lansat în 2013 și care îl are pe Neill Blomkamp ca regizor și scenarist. Dar, cum spuneam și în incipit, originalitate are o mai mică importanță atunci când o comparăm cu modul în care este redată povestirea, iar cea semnată de George Lazăr este impecabil scrisă, atmosfera calmă, care ne induce un sentiment de normalitate (care de la un moment dat poate fi înțeleasă și ca resemnare), contrastând puternic cu situația prezentată. Impresionant este și finalul și cu precădere ultima frază, care lasă totul suspendat în imponderabilitate, greutatea sa fiind aproape anulată de topică și vocea auctorială. De citit!

Nici Prin pulberea de aripi, de Dănuț Ungureanu, și nici Gobi, text pe care Mihea Dumitru l-a citit în cadrul cenaclului ProspectArt din luna ianuarie, nu pot spune că m-au impresionat, cele două proze fiind adresate celor mici și construite în jurul unor mize firave.

În schimb, Vremea nebuniei, povestirea semnată de Marian Truță, pot spune că m-a prins în mrejele ei. Acțiunea este una anacronică și se petrece, în prima parte, în anul 2190, pentru ca în cea de-a doua să coboare până la nivelul anului 1964. Tranziția este una atipică pentru că nu este vorba de nimic ieșit din comun, pur și simplu personajul principal este transportat dintr-un timp în celălalt, fără ca persoanele care-l conduc să-și dea seama (cel puțin nu există niciun indiciu în acest sens) că au pătruns nu doar pe tarlaua lui Sfarog, dar și într-o epocă diferită. Și aici ar cam fi și nedumerirea mea. Cum de nu și-au dat seama din moment ce-l înșfacă pe Stalin dintr-un hambar, care, în 1964, ar fi trebuit să se afle în București? Ce mi-a plăcut a fost modul în care sunt surprinse cele două lumi aflate la mai bine de două secole distanță, cea futuristică părând o reîntoarcere la epoca feudală, un regres însemnat cauzat, așa cum se întâmplă cel mai adesea în lumea științifico-fantastică, de o conflagrație mondială. Fără să epateze, textul este unul bun, în stare să stea pe propriile picioare și să creeze în jurul său o lume proprie.

Ultimul text publicat în Fantastica are ca titlu Ziua în care a dispărut Mircea și îi aparține Dianei Alzner, una dintre revelațiile (cel puțin pentru mine) ultimilor doi ani. Diana Alzner nu dezamăgește nici de această dată și ne demonstrează că poate scrie cu aceeași ușurință în diverse registre, creând cu fiecare ocazie lumi cu o consistență reală, nu ancorate în realitate și nici măcar mimând-o, ci pur și singur recreând-o în aspectele ei esențiale. Detaliile, peste care trecem fără să le dăm nicio importanță, au în textele Dianei Alzner o importanță colosală, pentru că ele umple spațiile asemenea unor lianți invizibili. Un text foarte bine scris pe o temă deloc originală. De citit și de văzut cum se scrie o proză scurtă!

Gazeta SF publică între paginile sale virtuale patru proze scurte, dintre care una încadrată la rubrica Mainstream. Este vorba de textul lui Mihai Cioflec, Damn Cat, text care se rotește în jurul unei crime atent calculate și care decurge conform planului, fără niciun fel de complicații. Această liniaritate și previzibilitate îi reduce textului din valoare, povestirea căpătând aerul unui prospect cu instrucțiuni care ar trebui urmate. Lipsesc suspansul și momentul culminant, care ar fi putut fi create fără modificarea acțiunii, prin simpla prezentare a ei sub o altă formă ori dintr-un alt unghi.

Enigma, povestirea semnată de Cătălin Lupu, pare a suferi și ea din pricina aceleiași metehne: liniaritatea, care merge mână în mână cu simplicitatea. Nici de originalitate nu cred că putem vorbi, cu păstorul care asistă la ceva nemaipomenit mai întâlnindu-ne de câteva ori. Lucrurile ar trebui complicate, adăugată o cauzalitate evenimentelor, precum și o anumită relevanță, altfel rămân o serie de întâmplări care se leagă, dar care nu pot da naștere unui moment culminant.

Tristețe, povestirea cu care Miloș Dumbraci debutează, este mai degrabă un tablou descriptiv care vină să opună lumea veche celei noi. Deși ar avea ceva implicații, din pricina abstractizării și a lipsei unei acțiuni propriu-zise, textul nu prezintă prea mare interes.

Și ajungem și la ultima povestire pe care o avem în vedere și totodată la piesa de rezistență din numărul 47 al Gazetei SF, este vorba, bineînțeles, de Avatar, de Daniel Boca. Deși poartă numele unui film celebru, proza nu are nicio legătură cu evenimentele prezentate-n el, fiind, în schimb, vorba despre o poveste de dragoste care se întinde de-a lungul a mai multor secole. Scriitura impresionează, stilul fiind unul calm și cursiv, care izbutește să creeze o atmosferă specifică. De citit, neapărat!

1822 vizualizari

2 Comentarii

  1. Milos Dumbraci spune:

    într-adevăr, cu privire la povestirea ”Tristețe” din Gazeta SF am primit observații similare (prin comentarii sau verbal)și de la cititori și am reținut: nu acesta este stilul dorit de publicul cititor de fantastic (adică liric, fără acțiune). Am luat notă și m-am conformat, de acum voi scrie pe această nișă conform canoanelor, iar lucrările decriptiv-abstracte mă voi orienta spre reviste de literatură mainstream.
    Mulțumesc pentru observații, pentru un debutant este foarte important să aibă reacții, chiar dacă nu sunt pozitive. Oricum, fiind un optimist, am reținut că partea negativă începe cu ”deși”, deci mai am speranțe 🙂
    Vă aștept cu interes opinia și pe ce voi scrie în continuare, îmi este utilă în procesul de formare a unui stil, și vă garantez că….”no offence taken” 🙂

  2. […] Părerea NAUTILUS (Alexandru Despina) […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.