Radar

Alexandru Ioan Despina • 11:51 - 04.01.2015 • 

Astfel trece gloria lumii, spune un celebru dicton latin, oricând la modă și oricând adevărat. S-a mai încheiat un an, se trag concluzii, se fac bilanțuri, unora le dă cu plus, altora cu minus, dar atâta timp cât le dă ceva tot consider că este bine. Personal nu am să stau să analizez, cel puțin nu în cadrul prezentului articol, cum s-au prezentat din punct de vedere cantitativ și calitativ revistele de gen de la noi, cei implicați în acest fenomen cred că și-au format singuri o idee, iar pentru cei neimplicați, care nu se știe cum au ajuns că citească acest insipid incipit, cred că este mai bine dacă nu și-ar forma vreuna. Având în vedere agitația din jurul sărbătorilor de iarnă, precum și apariția la finele lunii a ultimului număr din 2014 al Revistei de Suspans, pe care nu am avut timp să-l parcurg, am decis, cu scuzele de rigoare, să comentez prozele apărute în el în Radarul lunii viitoare. La fel stau lucrurile, dar din alte motive, și cu numărul 47 al revistei Helion Online. Rămân așadar două publicații pe care am reușit să le parcurg, și anume Nautilus și Gazeta SF, publicații în care în luna decembrie au apărut nu mai puțin de șase povestiri scurte (fără a include aici și textul Erezia egumenului Glicherie, de Dan Ninoiu, deoarece acesta este un fragment dintr-o lucrare mai amplă).

Așa că am să trec direct la Ora de geografie, de George Cristu, un text destul de interesant și bine structurat, în care două timpuri diferite ajung să se suprapună în mintea personajului principal, spațiul rămând, în shimb, același. Această dihotomie temporală își găsește explicația la finele textului, însă multe dintre întrebările care se nasc pe parcurs rămân fără răspuns. Autorul nu satisface pe deplin curiozitatea cititorului pentru că nu acesta a fost intenția sa, ci doar i-o stârnește, lăsându-l mai apoi pe acesta să găsească posibile elemente de legătură. O povestire plăcută, cu turnuri binevenite și cu un final pe măsură.

A două proză asupra căreia mă opresc este semnată de Mihnea Ștefan Avram și se se numește, cât se poate de descriptiv, Fobie. Din titlul ne putem da ușor seamă că este vorba de exemplificarea, prin distorsionarea realității, a unei fobii care reușește să acapareze pe deplin gândurile și simțurile personajului principal. Proza are câteva neajunsuri evidente și mă refer aici în primul rând la stilul fragmentar, care nu se leagă, și la nenumăratele greșeli de ortografie datorate în cea mai mare parte neatenției. Din pricina acestora, ideea are mult de suferit, povestirea rămânând una neconvingătoare.

Și ajungem astfel și la basmul semnat de Gabriela-Beatrice Moisescu, al cărui titlu, Trădare și înșelătorie, părea să anunțe o altă proză sângeroasă, construită în jurul unui accident ori a dorinței de răzbunare, după cum ne obișnuise tânara autoare. Mă bucur să aflu, citind textul, că m-am înșelat, pentru că basmele cu ființe mitologice și intervenții miraculoase par să o prindă foarte bine pe Gabriela-Beatrice Moisescu. Am citit, probabil, mai bine de o duzină de texte semnate de aceasta, iar cele două (la cel la care fac acum referire adăungându-se și Povestea unui Uympee, apărut în Gazeta SF) sunt de departe cele mai complexe și complete dintre toate. Intriga este foarte bine pusă la punct, personajele, deși supranaturale, veridice în acțiunile și prin trăsăturile lor, iar finalurile cu adevărat interesante. Există și anumite aspecte negative care trag povestirile în jos: graba cu care autoarea le duce la final și care contrastează puternic cu intriga complicată și bine pusă la punct, stilul expeditiv, aproape impersonal pe alocuri, care nu reușește să creeze în jurul poveștii o atmosferă specifică și prea brusca intrare și ieșire din scenă a anumitor personaje. Poate că, odată cu îmbogățirea bagajului de lecturi, vor dispărea și aceste neajunsuri.

Următoarea povestire apărută în Gazeta SF îi aparține Aureliei Chircu și se numește Corespondenții. Povestirea, doar incidental fantastică, este simplă, aducând mai degrabă a scenetă, însă această simplitate dispare în spatele sensibilității cu care este spusă, devenind în cele din urmă un atuu.

Și ajungem astfel și la Ion, de Bogdan Lazăr, ultima dintre cele șase povestiri avute în vedere în cadrul acestui succint articol. Textul este unul interesant, deși despre tema contactului s-a tot scris până acum, iar punctul de vedere al autorului nu este deloc unul original, însă ce nu mi-a plăcut a fost lipsa unei intrigi propriu-zise, a unei cauzalități care să ofere textului un sens.

861 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.