Radar

Alexandru Ioan Despina • 23:52 - 01.10.2014 • 

Radarul de luna aceasta este unul aniversar, pentru că iată-ne ajunși la cel de-al 36-lea număr al său, ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puțin de trei ani. Trei ani în care, lună de lună, am trecut în revistă povestirile apărute în publicațiile avute-n vedere (și-mi permit să le enumăr aici, într-o ordine aleatorie: Helion Online, Nautilus, Suspans, Gazeta SF, Argos și Revista de Suspans), lună de lună citind de la câteva la câteva zeci de povestiri și analizându-le după propriile mele puteri. Îmbucurător este faptul că în acești trei ani nicio revistă de gen nu și-a încetat, din câte cunosc eu, activitatea (SFera Online, deși a publicat regulat povestiri scurte, nedobândind niciodată acest statut, iar Suspans doar și-a redus-o), ba dimpotrivă, au apărut altele noi: Revista de Suspans și-a publicat primul număr în octombrie 2012, Argos în aprilie 2013, iar Ficțiuni (singura de gen pe care, din motive subiective, nu o analizez) în octombrie 2013. Și tot îmbucurător este faptul că-n acest interval a apărut și prima revistă sf&f de la noi care-și plătește colaboratorii pe baza unui contract; este vorba, bineînțeles, de revista Argos. Însă, dacă la o primă vedere lucrurile par a sta bine, mă tem că, privind în profunzime, situația este puțin descurajantă, creșterea numărului publicațiilor neînsemnând implicit și o creștere calitativă sau măcar una a numărului de cititori. Odată cu diminuarea activității din partea unor nume care promiteau și pe care le-am amintit în numărul de luna trecută, calitatea prozelor a scăzut și ea, iar unele reviste, mărturisesc fără nicio plăcere, au mai puțini cititori (vizite ori vizitatori unici) decât blogul meu. Iar de vină aici nu cred că este doar apetitul tot mai scăzut al publicului, dar și lipsa unei politici bine gândite la care să adere toate publicațiile de la noi, precum și disensiunile, uneori destul de vocale, care există între acestea. Dar despre toate acestea cu altă ocazie – sau poate niciodată. Să revenim, așadar, la oile noastre și să vedem ce ne-a rezervat luna care tocmai s-a încheiat.

Nautilus

Și am să încep, ca de fiecare dată, cu revista Nautilus, care și-n cel de-al 80-lea număr al său ne delectează tot cu trei proze scurte, la care se mai adaugă și un fragment pe care vă invit să-l citiți, și anume Timpul curge spre Mandalay, de Lucian Dragoș Bogdan, scriere pe care-am comparat-o cu romanele lui Amitav Ghosh.

Prima dintre cele trei menționate îi aparține Mariei Laura Antohe și se numește Costumul. Ideea aflată-n spatele ei, deși permisivă, nu este prea atractivă și asta din pricina modului în care autoarea găsește de cuviință să ne-o redea, povestirea fiind succintă, naivă și presărată din loc în loc cu diverse greșeli. Cel mai mult deranjează simplitatea ei, o simplitate pe care autoare nu izbutește s-o transforme într-o calitate. Întreaga povestire pare descrisă din afară, fără o implicare emoțională nici din partea celei care-a scris-o și cu atât mai puțin din partea cititorului, pojghița de sentimente lovecraftian redate rămânând doar o simplă încercare de-a contura o atmosferă ce refuză să se întrupeze.

Cea de-a doua povestire apărută în numărul 80 al revistei Nautilus se numește Firul invizibul și poartă semnătura lui Bogdan Mihăilescu. Față de cea anterior amintită, proza de față este ceva mai amplă, mai originală și mai interesantă, însă rămâne și ea naivă și împănată de greșeli gramaticale, unele dintre ele hilare, altele pur și simplu bizare (timpul trece mai repede sau poate nu trece de loc; plantă ivită di asteroid ne răsplăti cu o floare. Era fascinantă. Avea douăzeci şi una de petale roşi spre interior; capul uşor lunguieţ du coi ochişori vioi; nu mai mare ca un nasture).Se impunea o adâncire a ei, iar când vorbesc de adâncire mă refer la aplatizarea firului narativ astfel încât acțiunea să fie dublată de gânduri, descrieri, introspecții ș.a.m.d., personajele și trăirile lor să iasă în prim-plan, iar evenimentele să le devină, oarecum, intrinseci. Acest lucru ar fi dus, cel mai probabil, la transformarea ei într-o nuvelă, însă legătura care s-ar fi format între personaje, situația prezentată și cititor ar fi fost mult mai puternică. Rămâne, în forma în care este acum, un interesant exercițiu literar. Îl așteptăm pe Bogdan Mihăilescu și cu alte povestiri în care să ne demonstreze că vrea și poate să evolueze.

Ultima dintre prozele apărute în Nautilus este Cupola, și îi aparține lui Bogdan Balostin. Fără a cădea în greșelile semnalate anterior, Bogdan Balostin izbutește să ne redea un drum inițiatic, al cărui sens se află în însăși parcurgerea sa și nu în scopul lui aparent. Povestirea este una interesantă, care atrage, deși rămâne previzibilă de la început și până la final.

Gazeta SF

La fel ca și-n cazul revistei Nautilus, în Gazeta SF sunt prezente trei povestiri scurte, destul de deosebite tematic și stilistic.

Am să început cu Androidul care se holba la Soare, proza semnată de Vic Huniade, și care prezintă într-o manieră asimoviană ceea ce la prima vedere ar putea părea o defecțiune în modul de funcționare al unui android, dar care, la final, se dovedește a fi exact lucrul care-l apropia de umanitate. Asimoviană este, însă, doar tema, pentru că stilul este mult mai plăcut și profund decât scriitura minimalistă a lui Asimov, lucru care-i conferă povestirii de față un aer aproape melancolic, bine dozat și încă și mai bine conturat. Singurul aspect negativ constă în însăși faptul că toate acestea s-au mai spus.

Următoarea povestire se numește Rai nedorit și poartă semnătura Teodorei Matei. Povestirea denotă multă sensibilitatedin partea autoarei, iar frazele scurte și percutante reușesc să descrie cu o precizie aproape chirurgicală sentimentele personale, fără a ni le dezvălui deschis. Este un joc de lumini și umbre, în care lumea interioară se întinde peste și se amestecă laolaltă cu cea exterioară.

Gabriela-Beatrice Moisescu semnează ultima dintre prozele scurte apărute în numărul 42 al Gazetei SF. Povestirea scrisă de ea se numește Un jurnal nescris și este probabil printre cele mai bune pe care le-a născocit până acum. Nu idea este cea care atrage în mod deosebit, ci modul în care Gabriela o redă. Cu sensibilitate, candoare și sinceritate, nuanțe care-i conferă prozei alura unei legende, autoarea ne vorbește despre prietenie și sacrificiu, îndepărtându-se în acest mod de la temele întunecate în care părea tot mai mult să se scufunde. Mi-a plăcut!

Revista de Suspans

În cel de-al 19-lea număr al său, Revista de Suspans ne dă întâlnire cu o suită de povestiri scurte, mai toate având, însă, același element comun: povestea dinăuntrul poveștii. Aș fi fost tentat să spun povestea în ramă, însă acest termen nu se aplică în cazul tuturor celor nouă proze la care fac referire. Dar să le luăm pe rând.

Și am să încep cu Strigoiul, proza semnată de Bogdan Andronache, prima pe care am citit-o și, în opinia mea, și cea mai bine scrisă povestire publicată în luna septembrie. Folosindu-se de obiectele, tradițiile și sentimentele care fac parte din viața tuturor, autorul evocă într-un mod plăcut și viu copilăria, îmbinând descrierile reușite cu gama largă de sentimente care-i sunt caracteristice. Începutul, care se lungește până aproape de jumătatea povestirii, are menirea de-a ne introduce în atmosferă, însă este atât de bine scris încât în sine are darul să ne atragă și să ne mențină sub vraja anilor care s-au scurs. Intriga apare abia în partea a doua a textului, odată cu povestirea în ramă care are în centrul nu doar mortul la care se referă, dar și incertitudinea. În acest lucru și rezidă frumusețea textului și talentul scriitorului, care nu ne oferă nimic concret, nici măcar atunci când ne vorbește prin gura personajelor sale, ci ne servește doar informații interpretabile, aflate mereu la granița dintre incertitudine și negare. Oralitatea stilului la care recurge, dar de care nu abuzează, trage și ea și are menirea de-a conferi credibilitate întregului episod și de-a face din această povestire o mostră de proză scurtă de cea mai bună calitate. Așa da!

Trecem la cele două texte semnate de Valentina Mușat, este vorba de Cealaltă și de Dimineața devreme. Prefer să le menționez împreună pentru că se aseamănă foarte mult. Ambele sunt scurte (sub 1.000 de cuvinte), simple, descrise din aceeași perspectivă și încununate la final cu câte-o poantă. Nu sunt foarte reușite din cauza mizelor mici, dar dacă doriți să vă delectați pentru câteva clipe, nu aveți decât să le citiți.

Grigore Toloacă este un alt autor care publică în numărul 19 al Revistei de Suspans mai multe proze scurte, și anume trei. Vorbim aici de La un apus de soare, povestire care îl are ca personaj principal pe comisarul Trandafir, o mai veche cunoștință de-a noastră, și care încearcă să-i dea de cap unei caz atipic, ce se asemănă întru-câtva cu romanul lui Fowles, Iubita locotenentului francez, Aventura giocondei în valiza cu fund dublu a unui hoț de bună credință, o proză jurnalistic redată, al cărei titlu spune cam tot și Borna, poate cea mai închegată dintre toate trei, care se deosebește de celelalte două în primul rând datorită stilului și abia apoi datorită timpului în care se petrece acțiunea.

Fără să fi urmat o ordine anume, ajungem și la Malchance, textul semnat de Radu Găvan. Deși prima parte a sa este un pic deconcentrantă din pricina digresiunilor și introspecțiilor în exces, din momentul în care acțiunea începe să ni se dezvăluie, suntem cuprinși în mrejele textului. Avem parte de o altă povestire în ramă, o povestire ale cărei repercursiuni influențează într-un mod funest prezentul. Nu pot spune că am rezonat cu acțiunea și cruzimea pe care aceasta o implică, însă stilul mi s-a părut a fi unul potrivit și totodată reușit.

Următoarea povestire asupra căreia ne vom opri se numește Așteptându-l pe Cortazar și poartă semnătura lui Laurențiu Daniel Ginghina. Succint și oniric, textul pare a viza tocmai granița există între autor și cititor, personajul menționat în titlu nefiind nimeni altcineva decât marele scriitor sud-american Julio Cortazar. Textul este, însă, unul cuminte, neizbutind să atingă note prea înalte ori idei care să uimească ori măcar atragă.

Ultima povestire apărută în Revista de Suspans asupra căreia ne vom opri atenția îi aparține Ameliei Ghibu și se numește simplu Povestea unui pompier, o altă povestire în ramă, al cărei stil este plăcut și cursiv, autoarea separând cu succes cele două voci narative. Cumva, aș fi dorit ca repercursiunile întâmplărilor descrise în biletul găsit de pompier să se fi propagat și în prezent și să nu rămână distante, într-un trecut care ne-ar putea fi indiferent.

Suspans

În luna care tocmai s-a încheiat, revista Suspans a publicat și ea o proză scurtă, semnată de aceeași autoare cu care ne-am mai întâlnit de câteva ori în decursul acestui an, și anume Olga Câmpeanu. Proza în cauză se numește Haita și este, la fel ca și celelalte aparținând autoarei, succintă, fără o legătură clară între cauză și efect. Observăm că fata se transformă în lupoaică, deși, sincer, aș fi preferat ca lucrurile să stea invers, însă nu știm exact de ce. Bine, am putea răspunde că pentru a fi salvată, dar de avea nevoie să fie salvată, cu alte cuvinte ce anume căuta în pădure, iarăși nu știm. Sunt o mulțime de întrebări la care Olga Câmpeanu nu ne răspunde, lăsând trama de abia schițată în aer.

 

În final nu pot decât să vă urez spor la scris și la citit!

1098 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.