Radar

Alexandru Ioan Despina • 17:47 - 02.08.2014 • 

În luna iulie am avut parte de-o suită de povestiri fantastice, științifico-fantastice și mainstream, gata să-i satisfacă până și pe cei mai pretențioși cititori.

În numărul 78 al revistei Nautilus ne reîntâlnim cu scriitura lui Dan Ninoiu, autor care semnează cea de-a doua și ultimă parte a povestirii Despre incredibila aventură a cuviosului Achim. Ceea ce-ar fi putut constitui o proză în sine se continuă atât cu relevarea unor înțelesuri profunde, care marchează trecerea de la profan la sacru, cât și cu sfârșitul anacronic al personajului principal, ca preț plătit pentru cunoașterea dobândită. Expusă astfel, intriga poate părea lipsită de originalitate, ambele teme fiind destul de des întâlnite în literatura de gen, însă, cu ajutorul stilului prin care povestirea s-a remarcat încă din prima ei parte, autorul izbutește dacă nu să-i confere originalitate atunci măcar să o facă plăcută, dezirabilă. Deși acțiunea este în mare parte statică, în jurul relevării serafice se acumulează o tensiune de nebănuit. Lucrurile pe care le aflăm prin intermediul epifaniei, extrem de interesante și de intrigante, constituie punctul culminant al povestirii, care, în loc să ducă la o singură concluzie, explodează în mii de posibile căi, din care una singură este viabilă pentru personajul principal: moartea. Pentru că dobândirea unei astfel de cunoașteri luciferice își are prețul ei. În concluzie, avem în față o povestire anacronică și anagogică, bine scrisă și bine concepută, care ar merita cu prisosință citită. V-o recomand cu căldură!

Următoarea proză scurtă publicată luna trecută în revista Nautilus poartă semnătura nelipsitei Gabriela-Beatrice Moisescu și are ca titlu Aparență. În centrul acestei povestiri se află Cătălin, un personaj care, din pricina unei anumite condiții medicale, ajunge să trăiască o viață dublă și în cele din urmă să-și dea obștescul sfârșit. Aparență se deosebește de celelalte povestiri publicate de Gabriela-Beatrice Moisescu prin explicația logică din spatele situațiilor în aparență paranormale. Însă elementele comune sunt mai numeroase, iar dintre acestea îmi permit să notez graba cu care este scrisă povestirea, importanța redusă acordată stilului și întâmplările tragice, față de care autoarea manifestă o adevărată predilecție, după cum lesne se poate deduce și din cealaltă povestire publicată luna trecută de Gabriela-Beatrice Moisescu, de această dată în revista Gazeta Sf. Este vorba de Alex.

Întrucât povestirea Timpul curge spre Mandalay, de Lucian Dragoș Bogdan, urmează să aibă o continuare, trecem direct la ultima proză supusă atenției din numărul 78 al revistei Nautilus, și anume Lecția de etologie, de Bogdan Mihăilescu. Succintă și fără elemente de prisos care să ne abată atenția de la situația expusă, proza de față vine să ne demonstreze, în cazul în care am mai fi avut nevoie de o demonstrație, că oamenii sunt lipsiți de inteligență. Folosind, în mare, același raționament logic pe care unul dintre personajele principale își construiește argumentația menită să arate faptul că păienjenii nu au inteligență, o ipotetică ființă extraterestră procedează întocmai, doar că de această dată nu mai vorbim de niște simple arahnide, ci de oameni. Toate bune și frumoase dacă ignorăm diferența majoră dintre cele două exemple: amintirile.

 

Sărim peste revista Suspans – unde par să-și fi făcut culcuș fragmentele hiper-scurte, lipsite de calități artistice, și imaginile patetice. Mai nou au început să apară ca nome de plum și nume penibile – și ajungem la numărul 2 al revistei Fantastica, un număr extrem de bogat și de divers.

Prima povestire asupra căreia ne vom opri atenția este semnată de Alexandru Lamba și se numește Troian. Aceasta este continuarea povestirii Bug, publicată în primul număr al aceleiași reviste, și are în centrul său același android care percepe conștiința abia incipientă ca pe un virus. În căutarea unor răspunsuri, acesta nu face decât să ajungă, după cum el însuși se exprimă, la un nou paradox. Stilul lapidar, lipsit de orice fel de înflorituri, începe să-și pună încet, încet amprenta și, împreună cu personajul principal, să creeze un univers în același timp viabil și memorabil.

Următorul text se numește Rugăciune și este semnat de Gheorghe Octavian-Roșca. Din nefericire, tânărul ei semnatar cade în patima abstractizării, îndepărtându-se astfel de la structura povestirilor și apropiindu-se de formatul unei schițe în care schimbul rapid de replici, deși natural, este lipsit de relevanță. Nu doresc să intru în amănunte, ci doar să-i atrag atenția autorului asupra greșelilor comise, unele dintre ele destul de grave (,,uităte bine’’, ,,trebuie să fi loial’’ etc).

Ajungem astfel la amplul text semnat de Diana Alzner, și anume Tunelul de la capătul lumii. La fel ca și celelalte proze semnate de Diana Alzner și cea de față este ireproșabil scrisă și concepută, cu o acțiune bine închegată, personaje puternice și totodată puternic individualizate și o intrigă complexă și solidă. Concepută sub forma unei povestiri în ramă, de fapt o lungă digresiune menită să scoată la iveală cauza efectului dezvăluit abia prin intermediul ultimului paragraf, proza de față descrie o lume post apocaliptică, în care o parte a populației a suferit schimbări ireversibile și din această pricină a fost alungată la marginea societății. Numiți oamenii bufniță, aceștia sunt condamnați să parcurgă un drum evolutiv invers, de la bătrânețe spre tinerețe, trecând prin toate asperitățile și fazele care decurg din această situație. De citit!

Ultimul text publicat în revista SRSFF-ului pe care-l vom menționa este Curtea miracolelor, de George Lazăr, un loc – așa cum se poate deduce și din titlu – magic, în care cele mai nebune dorințe ale noastre pot deveni realitate. Nimic mai plăcut, cel puțin până când aflăm că și noi putem fi ipostazieri ale dorințelor altora.

În revista Argos ne întâlnim cu patru proze, care variază atât în privința subiectelor tratate cât și al dimensiunii lor. Prima dintre ele îi aparține Andreei Ban și se numește Vulcanul. Jurnalistic scrisă, cu un stil minimalist și episoade disparate, aceasta ne prezintă bizarul caz al unui vulcan criminal, care ucide nu prin explozia sa, ci hrănindu-se cu sentimentele negative ale oamenilor. Povestea este una destul de simplă, scrisă cu detașare, fără să-l implice în vreun fel pe cititor. Finalul este bun, însă în privința stilului cred că se mai putea lucra.

Următoarea povestire se numește Gothyc și poartă semnătura lui Dan Simon. Prin prisma stilului uzitat și al construcției narative, aceasta pare a fi opusul celei menționate mai devreme. Plasându-și acțiunea în America de Sud, autorul împrumută din realismul magic care-a consacrat acest continent în domeniul literaturii. Cu ample digresiuni, o imagistică bogată și asocieri de tot felul, acțiunea riscă să cadă pe plan secund, iar crapul, un adevărat Moby Dick, să scape de urmăritorul său.

Ebi, de Mădălina Aldea, este o altă povestire succintă, care se aseamănă ideatic cu Minunata lume nouă a lui Huxley. Prea multe nu găsesc de spus despre acest text. Este corect scris, dar nu se evidențiază prin nimic.

Ultima povestire din revista Argos asupra căreia ne vom opri atenția, și totodată cea mai bună publicată în numărul 8 al ei, este Gravitație 0,7 și poartă semnătura lui Aurel Cărășel. Proza este un sf polițist în genul celor scrise de Asimov (și aș aminti aici Soarele gol, cu care se aseamănă cel mai mult), având toate elementele specifice acestui melanj de genuri. Acțiunea este ușor de urmărit, ceea ce nu o face mai puțin plăcută, ba dimpotrivă, inovațiile sunt și ele prezente, la fel și întorsăturile de situație. De citit!

1548 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.