Radar

Alexandru Ioan Despina • 22:18 - 01.07.2014 • 

După o lună ceva mai slabă, iunie vine în forță și ne aduce nu mai puțin de 16 povestiri apărute în 4 reviste, după cum urmează: 8 în Revista de Suspans, 4 în Nautilus, 2 în Helion Online și 2 în Gazeta SF.

Prima povestire publicată în numărul din iunie al revistei Nautilus poartă semnătura lui Dan Ninoiu și se numește Despre incredibila aventură a cuviosului Achim. Încă de la început avem de-a face cu un stil profund și bine închegat, în stare să te desprindă de cotidian și să te țină captiv în mrejele lui timp de 10, 15 minute. Însă tocmai acest stil suferă și de o meteahnă peste care nu toți cititorii vor putea trece: este anacronic, vetust, căzut de ceva vreme în desuetudine. Tot anacronică este și acțiunea în sine, care începe și se continuă molcom, cu descrieri și divagații ample, al căror singur scop este crearea unei atmosfere anume. Iar în această privință putem spune fără teama c-am putea greși că lui Dan Ninoiu i-a reușit. Rămâne de văzut dacă și cititorul poate părăsi pentru câteva clipe agitația lumii noastre pentru a se alătura vieții monahale, simple doar în aparență, dar plină de farmec și mister în profunzime.

Cea de-a doua povestire pe care o avem în vedere are ca titlu Captivi în Atemporalis și este semnată de Victor-Nicușor Dragomir. Despre autor și prozele sale am mai vorbit, uneori pe larg, alteori în treacăt, menționând și subliniind, din câte îmi aduc eu aminte, cam aceleași aspecte. Nu pot spune că povestirea de față diferă prea mult de cele semnate anterior de autor și citite de mine, având în mare parte cam aceleași plusuri și minusuri. Singura diferență constă în stilul ceva mai îngrijit în cazul povestirii de față, însă nu suficient de șlefuit pentru a se ridica la nivelul ideii prezentate. Rămâne, la fel ca și-n celelalte instanțe, tributar acesteia. Textul pare a fi scris dintr-o suflare, în pofida anvergurii sale generoase, și la fel se și citește. Naturalețea și vitalitatea ideilor lui Victor-Nicușor Dragomir impresionează și de această dată, uneori chiar în detrimentul stilului, personajele sunt și ele pline de viață, iar acțiunea se-nlănțuie și desfășoară cu rapiditate, lăsând uneori impresia că lipsesc anumite cauzalități logice, ori că acestea survin in extremis. Însă această lipsă este doar în aparență și survine ca urmare a zgârceniei cu care autorul ne oferă o serie de informații vitale. Cu toate defectele enumerate, Captivi în Atemporalis rămâne o povestire valoroasă, mai ales dacă ținem cont de faptul că este printre puținele care se înscriu fără prea dubii în genul științifico-fantastic, și nu i-ar sta deloc rău, printre celelalte semnate de autor, într-un volum de debut.

Următoarea proză asupra căreia ne vom opri estePofta nestăvilită de Maria Laura Antohe. Este vorba despre o poveste în ramă, cu vampiri, în care firului epic inițial i se adaugă un al doilea, cele două ajungând într-un final să se contopească. Povestirea nu cade în teribilism, dar nici nu iese din tipare, fiind din acest punct de vedere mai degrabă ternă decât interesantă, lipsindu-i acel ceva prin care să impresioneze. Cel mai mult se apropie de acest ceva tocmai amintit perspectiva auctorială, relevată mai ales prin finalul deschis, care tinde să ramifice și dezvolte povestirea în mintea cititorului, însă această perspectivă nu este susținută îndeajuns de stilul molcom, neutru. Clasificând acest text drept neconvingător, așteptăm un al doilea prin care să ni se demonstreze că Maria Laura Antohe poate să impresioneze.

Ultima proză scurtă publicată luna trecută în revista Nautilus poartă semnătura nelipsitei Gabriela-Beatrice Moisescu și are ca titlu Aproape de perfecțiune. Fațăde povestirile semnate anterior de autoare putem observa câteva progrese indubitabile. Cel mai vizibil dintre acestea se referă la importanța sporită pe care Gabriela-Beatrice Moisescu o acordă incipitului, asigurând astfel o cauzalitate bine pusă la punct. Însă discrepanțele existente între temele celor două părți ale povestirii sunt atât de mari încă acestea tind să pară două povești distincte: una mainstream, în care predomină scandalurile familiare, și o alta fantastică, care se rotește în jurul ideii de răzbunare. Dacă ar fi fost vorba de o nuvelă ori de un roman, tranziția ar fi fost una naturală, însă în cazul de față ea pare bruscă și forțată. Din pricina lungimii sale relativ reduse, lianții ar fi trebuit să fie mai puternici, introducându-se, eventual, oarece referiri la vreun blestem ori vreo situație care să oglindească într-o anumită măsură trama celei de-a doua părți. Lăsând aceste inadvertențe la o parte, observăm aceiași aplecare a autoarei către subiectele întunecate și situațiile nefericite. Avem parte de abuzuri grosolane, violuri și nu în ultimul rând crime. Scopul unei opere nu este de a-și omorî personajele ci de-a le face să trăiască. Dincolo de ea și dincolo de cel/cea care le-a plăsmuit.

Prima povestire din numărul al Revistei de Suspans se numește Ultima pagină și poartă semnătura lui Radu Țuculescu. Avem de-a face cu o povestire kafkiană, care epatează prin stranietatea ei. Părăsit de soție și ajuns în pragul unei descoperiri colosale, personajul principal, ziarist de profesie, trece printr-o experiență bizară, de-al cărei deznodământ suntem nesiguri, tot așa cum nesiguri suntem de însăși existența ei. Povestirea, deși la o primă vedere pare liniară, se ramifică, dezvoltă câteva digresiuni fără un rol anume în economia ei și introduce personaje ce par lipsite de relevanță. Finalul surprinde pentru că vine neanunțat și pentru că între el și restul povestirii este un contrast izbitor. După cum se menționează la finalul textului, povestireade față deschide romanul modular Pivnița, așa că putem pune toate aceste neconcordanțe pe seama fragmentării ei.

A doua povestire prezentă în Revista de Suspans este semnată de Valentina Mușat și are ca titlu Moștenirea. Povestea este una care, tot regăsindu-se printre preferințele autorii care publică în revistele de gen de la noi și nu numai, riscă să devină banală. Este vorba de transmiterea pe cale genetică, din mamă-n fiică, tată-n fiu, câine-n pisică (sic) a unui dar supranatural. Dar care, bineînțeles, determină persoana în cauză să devină specială. Construită după acest calapod și neavând suficientă originalitate ori o perspectivă îndeajuns de intrigantă încât să smulgă povestirea de față din rândul celor cu subiecte asemănătoare, mă tem că proza Valentinei Mușat nu aduce nimic nou în literatură. Cu alte cuvinte, s-a mai scris, și încă mult mai bine.

Următoarea povestire asupra căreia ne vom opri se numește O nouă viață și este semnată de Radu Găvan. Povestirea începe și se termină cu două scene asemănătoare, două instanțe în care un fotograf își focalizează obiectivul aparatului de filmat asupra mai multor persoane, printre care se află și personajul principal al textului. Am subliniat acest aspect pentru că el nu este doar menit să reliefeze caracterul ciclic al povestirii de față, însă să și ofere indicii referitoare la felul în care se vor desfășura în continuare lucrurile în lumea inefabilă a povestirii. Nehotărârea fotografului de-a se fixa asupra unui singur subiect este revelatoare, pentru că ea oglindește nehotărârea, sau mai degrabă caracterul, personajului principal. Din acest detaliu deducem că numărul victimelor care-i cad pradă va continua să crească. Dacă lăsăm acest aspect deoparte, povestirea nu epatează. Este o operă cultă, meticulos gândită, care ar fi avut nevoie și de un al doilea element inovator, eventual atribuit stilului ori perspectivei narative.

George C. Dumitru, cu a cărei scriitură nu-mi amintesc să mă mai fi întâlnit până acum, debutează în Revista de Suspans cu povestirea Nu copiii, care face parte din volum Sub mâinile mele, volum în curs de apariție la nou-apăruta editură Karth. Stilul, ca și tema, se pretează realității cotidiene, ambele fiind recurent întâlnite în rândul scriitorilor contemporani. În ce mă privește, aș opta întotdeauna pentrupovestiride genul celei cu care am început prezentul articol, chiar dacă, așa cum am menționat atunci, par căzute în desuetudine. Se apropie, totuși, mai mult de ceea ce înseamnă literatură, relevând anumite adevăruri ascunse, care par a lipsi din povestirile contemporane.

Ajungem, așadar, și la povestirea Fuga, povestire semnată de Cristina Nemerovschi. Încă de la începutul lecturii ne putem da seama că aveam de-a face cu o proză a ideilor, în care nu acțiunea este cea care primează, ci modul în care realitatea este înțeleasă și interpretată de personajul principal. Din această pricină putem spune că acțiunea stagnează, ori chiar că lipsește, personajul adâncindu-se tot mai mult în capcana propriilor gânduri, o capcană din care cu cât încearcă mai mult să scape cu atât mai mult îi cade pradă.

Următoarele trei proze publicate în Revista de Suspans, este vorba de Cocostârcul, Dragoste la prima vedere și Vulpea, îi aparțin lui Grigore Toloacă. Prima dintre ele este de fapt o scenetă dublată de o aducere aminte care nu prea interesează și nu interesează pentru că a priori prezentării ei era lipsită de orice fel de relevanță pentru personajul principal. Acesta uitase întru-totul istorisirea respectivă și doar o coincidență fortuită a dus la dezvăluirea ei. Celelalte două sunt scurte povestiri polițiste care-l au ca personaj principal pe subcomisarul Trandafir. Cu toate că în ambele apare ca eveniment central nunta, infracțiunea comisă, cărei subcomisarul trebuie să-i dea de capăt, este diferită. În prima vorbim despre furt, în cea de-a doua despre crimă. Deși succinte, acestea izbutesc să urmeze modelul clasic al genului, din care nu lipsesc suspecții, pistele false și întorsăturile de situație.

În numărul dublu al revistei Helion Online ne întâlnim cu două povestiri semnate de două autoare pe care nu-mi aduc aminte să le mai fi citit până acum. Prima dintre proze are ca titlu Matala și este semnată de Laura Ceica. La fel ca și textul semnat de Cristina Nemerovschi, și cel de față este unul al ideilor, doar că aceste idei se și îmbină cu o acțiune menită să le scoată și mai mult în evidență. Deși acțiunea se petrece într-o stațiune grecească, reverberațiile ei se propagă în timp și spațiu, autoarea atingând teme precum locul și scopul omului în Univers. În privința expunerii acestei idei cred că se mai putea lucra, însă începutul este unul promițător.

Cea de-a doua povestire apărută în Helion Online îi aparține Adrianei Muscă și se numește Jurnalul unui om singur. Nu știu sigur dacă proza se dorea a fi una amuzantă sau nu, însă stilul oarecum zeflemitor tinde să arunce în derizoriu evenimentele stranii prin care trece personajul principal.

Din Gazeta SF vă recomand luna aceasta spre lectură povestirea semnată de Daniel Barbu, Visul unui little brother, una dintre cele mai reușite proze apărute luna trecută în revistele deja menționate.

1336 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.