Radar

Alexandru Ioan Despina • 19:59 - 03.06.2014 • 

Continuând tendința schițată în ultimele luni, mai ne aduce un număr redus de proze, ajungând, dacă nu mă înșel, la cea mai mică valoare înregistrată până acum – 8. Patru dintre ele în revista Nautilus, patru în Gazeta SF. Nu vreau să mă grăbesc generalizând fenomenul, însă, din câte remarc, tendința aceasta pare a fi cauzată de scăderea numărului celor implicați în fenomenul sf de la noi. Să sperăm că respectivii nu s-au retras decât pentru a-și definitiva proiectele de amploare. Dar să începem cu povestirile publicate în Nautilus.

Prima dintre era are ca titlu Spre lună și poartă semnătura nelipsitei și neobositei Gabriela Beatrice Moisescu, cu a cărei scriitură ne-am întâlnit în ultima vreme în mai toate publicațiile de gen de la noi. Povestirea de față nu pare a se desprinde prea mult de registrul celor semnate anterior de autoare, ba pare a fi chiar conceptual concepută, împreună cu Lacul lui Eric, ca o piesă dintr-un puzzle mai mare. Vârsta fragedă a autoarei pare să o trădeze, atât subiectul prozei, cât și idiolectul fiind eminamente ale unor tineri, care n-au deprins încă greutatea cuvintelor. Din acest motiv, Beatrice Moisescu, încercând să creeze imagini puternice și sentimente așijderea, recurge la vorbe mari, dar care alăturate și grăbit aruncate din galopul scrierii tind să-și piardă, cumva, din profunzime. Un astfel de caz este și alăturarea cuvintelor ,,Calvar. Durere. Tristețe. Depresie.,,, care nu izbutesc să adâncească sentimentul invocat, ci mai degrabă să-l arunce-n derizoriu. Exemplul citat este doar una dintre numeroasele și recurentele sintagme la care autoarea recurge, făcând lucrurile atât de clare și tranșante încât par a migra dinspre granițele literaturii spre cele ale jurnalisticii. Frumusețea constă, adesea, în alocarea unor spații goale, pe care cititorii să se umple așa cum vor, ambiguitatea, atunci când este folosită corespunzător, putând da naștere unor capodopere. Autoarea poate urma momentele subiectului, poate construi o povestire cu cap și coadă, însă cel mai adesea pare să o abandoneze la stadiul de proiect, povestirile sale fiind, de fapt, rezumatul ori scheletul a ceea ce ar fi putut ori ar fi trebuit să fie, urmând exemplul nuvelelor lui Turgheniev. O altă problemă asupra pe care aș dori să o menționez este neconcordanța timpurilor verbale, care ar trebui, într-un fel sau altul, rezolvată. Altfel, mi-e teamă că puțini vor fi în stare să aprecieze povestea în sine, să cugete asupra ipostazierii ori să stabilească vreo legătură cu mitul zburătorului.

A doua povestire publicată în numărul 76 al revistei Nautilus se numește Libertatea lui Isamid și este semnată de Bogdan Balostin, cu a cărui scriitură nu-mi amintesc să mă mai fi întâlnit până acum. După cum se prezintă, cred că este vorba de una dintre primele lucrări scrise de acesta, acțiunea explozibilă, stilul grăbit și uneori neconvingător și absența digresiunilor fiind doar unele dintre motivele care m-au îndreptățit să trag această concluzie. Textul este unul încâlcit, cu personaje slab conturate și mize modice, aproape lipsite de valoare. Totul se petrece repede, fără un sens anume în economia textului, dezvoltându-se parcă, în toate direcțiile deodată. Nu are un făgaș clar, o ață care să-ți arate drumul spre ieșirea din labirint, o temă centrală care să-ți lumineze calea. Din această pricină prolixitatea textului tinde să irite și să te îndepărteze, entuziasmul celui care l-a scris nepotrivindu-se cu impresia lăsată. Este o schimbare a perspectivei pe care Bogdan Balostin nu pare s-o fi luat în calcul în momentul în care s-a apucat să scrie. Însă nu este nimic pierdut, prin exercițiu și voință se pot realiza multe. Esențial este să scrie în continuare.

Cea de-a treia povestire scurtă publică în luna mai în Nautilus se numește Nepăsare și este semnată de Ionuț Văcare, un alt nume cu care nu ne-am mai întâlnit până acum. Proza sa este una consistentă, atât în privința stilului dens, dar și a ideilor care par să deschidă o mulțime de uși, prin care poți întrevedea tot atâtea interpretări și soluționări. Caracterul ei contemplativ nu plictisește, pentru că autorul îl folosește ca motor al acțiunii, îmbinând într-un mod plăcut lumea interioară a personajului său cu cea extrospectivă, denaturând trecutul în aceeași măsură în care și încearcă să-l scoată la iveală. Vorbim în cazul textului de față de o lume postapocaliptă, a cărei reconstrucției echivalează cu revenirea la normalitatea și totodată cu recăpătarea echilibrului personal. Personajul narator încearcă să reclădească din bucăți trecutul pentru ca astfel să poată forma o imagine cât mai completă a prezentului, transformând amintiri, căutări și prieteni în simboluri și măști, dintre toate ridicându-se Ana, ca un tărâm inexpugnabil al liniștii și fericirii. Sperăm ca autorul să vină în continuare și cu alte povestiri cel puțin la fel de interesante.

Ultima proză scurtă publicată în luna mai în revista Nautilus îi aparține lui Alexandru Lamba și se numește Școala de băieți. Avea de-a face cu o povestire ciclică, în care finalul, sub forma unei spirale nesfârșite, pare să reproducă începutul, schimbându-l doar într-un singur, dar esențial amănunt. Ciclicitatea, în loc să implice un personaj exterior, care nu făcuse până atunci parte din povestire, se transferă personajului narator, care asistat latent până atunci la desfășurarea acțiunii, mulțumindu-se până la un anumit punct să o descrie, în loc să se implice în ea. Ce atrage și șochează în acest text nu este violența în sine, ci reacția în fața ei, acceptarea placidă a acesteia. Prin nepăsarea lor, întrucâtva datorată parcurgerii acelorași etape, privitorii nu doar tolerează această violență, ci par chiar să o încurajeze, lupta inițiatică părând a fi momentul pivotant din viața fiecăruia dintre ei. Iar cel care ne îndreptățește să credem acest lucru nu este nimeni altul decât personajul principal, care, după ce se implică în acțiune și devine noua țintă, pare să accepte cu o neîncredere care se va transforma, probabil, în timp în placiditate noua stare de fapt.

 

După ce am aruncat o privire asupra povestirilor apărute în revista Nautilus, să poposim câteva clipe și asupra celor apărute luna trecută în Gazeta SF.

Prima dintre ele se numește Depărtarea și îi aparține lui Alexandru Costache. Deși nu măsoară decât 3-4 pagini, textul de față reușește să spună o poveste cu cap și coadă, închizând între cuvintele ei un întreg univers. Frazele sunt scurte și percutante, sentimentele care încet, încet se înfiripă tind să-ți acapareze inima și nu peste mult timp te trezești te trezești în mijlocul unei alte lumi, o lume în care tristețea ia chipul lucrurilor din jurul tău. Familiarul își schimbă sensul, își leapădă chipul, iar hâdul își face simțită prezența. Deși deficitară din punctul de vedere al acțiunii, proza este una cât se poate de reușită, stilul de-o naturalețe fermecătoare și-o sinceritate convingătoare izbutește să clădească o intrigă a cărei rezolvare nu are cum să nu-ți dea fiori.

Tânărul Septimiu M. Cristian revine luna aceasta între paginile virtuale ale Gazetei SF cu proza epistolară Iertare, Caroline, o proză îngrijită, migălos construită și fără derapaje evidente. Trebuie să apreciem nu doar eforturile autorului, dar și îndrăzneala de care dă dovadă scriind această povestire ingenioasă. Nu originală, ci doar ingenioasă. Lucru nu tocmai ușor ținând cont de modul în are este alcătuită. Deși departe de a fi perfectă (stilul este, pe alocuri, deficitar, părând puțin forțat și artificial), povestirea marchează o evoluție evidentă. Ne întâlnim cu aceleași teme care par să-și pună tot mai mult amprenta asupra tânărului autor. Și menționez aici în primul rând dualitatea lumii, oglindirea și dubla ipostaziere, mediată și de această dată de figurinele origami.

Despre textul Rătăcitor, de Gabriela Beatrice-Moisescu, nu am să spun prea multe, pentru că nu doresc să reped ceea ce am spus deja la începutul acestui articol.

Și ajungem astfel la ultima povestire avută în considerare în acest număr al Radarului, și anume Păr, de Robert Nuțu, de departe cea mai originală și în același timp bizară dintre toate. Fără a adera la vreun curent ori altul, refuzând să se amestece în ideile și stilurile abordate în zilele noastre, autorul îți clădește încet dar sigur un stil și un curent proprii. Deși adeseori balzacian, Robert Nuțu se pricepe să integreze în acțiune toate elementele care par, până la un moment dat, exterioare. Obiectele capătă în textele sale o greutate aproape insuportabilă.

1077 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.