Radar

Alexandru Ioan Despina • 21:56 - 01.04.2014 • 

În lumina schimbărilor care au afectat în ultima vreme revistele literare dedicate genului, în luna martie cinci dintre acestea publică povestiri scurte semnate de autori români (este vorba de SRSFF, Nautilus, Suspans, Helion Online și Gazeta SF). Să începem, așadar, cu prima:

După o absență îndelungată, Societatea Română de Science Fiction și Fantasy revine în forță și într-un nou format. Revista pe care aceasta o editează începând cu această lună se numește Fantastica și urmează să aibă o apariție trimestrială, numărul de față fiind cel de primăvară. Bogată în conținut, cu un format minimalist, dar rafinat și elegant, plăcut ochiului și materiale diverse și atractive, Fantastica este o surpriză cât se poate de plăcută, care, cu puțină constanță și o minimă corectură aplicată articolelor primite, ar putea deveni cu ușurință cea mai bună publicație de gen de pe plaiurile mioritice. În numărul acesta, impunând un anume echilibru, Fantastica publică doar două povestiri scurte semnate de autori români.

Prima dintre ele poartă ca titlu Bug și este semnată de Alexandru Lamba. Încă de la începutul povestirii avem de-a face cu o voce auctorială calmă și plăcută, care se pretează de minune monologului interior, dar care nu atinge notele profunde la care ne-am fi așteptat. Cum, prin prisma stilului folosit, devenise cât se poate de clar că nu este vorba de o scăpare ori incapacitate din partea autorului, încep să se ridice o serie de întrebări cărora le găsim răspuns în rândurile care urmează. Personajul narator nu este o ființă umană, așa cum ne-am fi și așteptat în primă instanță, ci un robot (Bender pe numele lui, o referire la unul dintre protagoniștii futuristului desenul animat Futurama), pornit în căutarea creatorului său. Tot la plusuri aș nota și ideea din spatele textului, bine pusă în valoare de întorsătura din final. Mai puțin reușită mi s-a părut îmbinarea monologului interior din această primă parte cu dialogul din a doua, ambele puternice și stabile, dar separate într-un mod atât de tranșant încât par a face parte din povestiri diferite. Pe cât de consistent este monologul, pe atât de fugar și de sumar este dialogul, acestea neîntrepătrunzându-se aproape deloc. De obicei, astfel de combinații, când sunt la fel de clar separe, sunt folosite în ordine inversă, cu dialogul la început și monologul la urmă. Aparent, am putea crede că justificarea acestui lucru rezistă în nevoia naratorului de-a explica anumite lucruri pe care le-am trecut cu vederea în timpul dialogului (și asta din pricina relației dintre timpul citirii și timpul acțiunii, în cazul dialogului, primul scurgându-se odată cu acțiunea, în vreme ce în cazul monologului, cel din urmă este suspendat aproape complet), însă motivul adevărat este unul ușor diferit. Prin plasarea monologului la final, suntem introduși în atmosfera care-a lipsit în prima parte și pe făgașul pe care dorește autorul să ne plaseze, canalizându-ne sentimentele și imaginația, aproape libere în timpul dialogului, într-o anume direcție (exemplul cel mai clar este reprezentat de romanul Auto-da-fe, semnat de Elias Canetti). Din acest simplu motiv veți întâlni foarte, foarte rar, romane ori povestiri care să se termine printr-un dialog. În cazul de față există un final dincolo de dialog, însă acesta este prea scurt și grăbit, fără nota pentru care fusese făcut, cu o octavă prea jos, cu un paragraf prea scurt, cu un sentiment prea puțin. Trebuie să menționez, de asemenea, și numărul mare de spații mâncate, lucru ce duce la alipirea unor cuvinte și implicit la îngreunarea lecturii.

A doua povestire din Fantastica se numește  Jurnalul unui geniu la întâmplare și poartă semnătura lui Victor Nicușor Dragomir. Așa cum am menționat cu un prilej anterior, autorul nu duce lipsă de idei, însă întâmpină uneori dificultăți în a le pune în aplicare. Față de celelalte povestiri ale sale remarc vădite progrese în ceea ce privește structurarea tramei și a acțiunii (deși poate fi înșelătoare, dat fiind faptul că povestirea de față este construită sub forma unui jurnal), precum și în ceea ce privește stilul. Dar, de asemenea, nu pot să nu remarc și neglijența îngrijorătoare cu care  Victor Nicușor Dragomir își tratează propriile texte. În afara greșelilor ortografice omniprezente și uneori amuzante (sigularitatea, crâmpee,  onomatopea, tamburetul, electificate, puternicile, trebă, mimin, vericăm, periculosă, calandar, andoizi, evantaiele, percetând, simtome, expermentăm, nemilosă, misteriosă, Gropa Marianelor, cualiții, în stare inactă etc) și a unor virgule lipsă sau aiurea puse, inclusiv între subiect și predicat (Orice exemplar uman care nu poate fi contactat mental de către comunitate, este automat eliminat), mai întâlnim și formele englezești ale unor cuvinte care au echivalent în limba română (spici, în loc de discurs), substantive androgine (lideră), cu plurale circumspecte (crâmpee, evantae), expresii care îmi depășesc puterea de înțelegere (evantae din oțel triumfară pieptul și abdomenul străinului), ori formulări neliterare (Despre extratereștri și alte alea). Cu o așa gamă largă de greșeli, aproape că putem trece peste cele mai subtile, cum ar fi: probabilitatea ca ei să greșească este mai mică decât a noastră . Și consider că este păcat, nu pentru că aș fi vrut să mă aplec asupra celor subtile, ci pentru că mi-aș fi dorit să comentez ideile din textul de față, idei cât se poate de interesante și inovante, în stare să susțină nu doar o proză scurtă, dar chiar și o nuvelă ori roman. Autorul s-a documentat temeinic (am rămas plăcut surprins să aflu că zilele săptămânii corespund cu datele menționate în calendar, după cum am apreciat și cele câteva cuvinte care te trimit să le cauți înțelesul în dicționar, fără să pară cumva că autorul ar intenționa să epateze), însă îi lipsește disciplina, eleganța, calmul, penița părând că o ia de prea multe ori înaintea minții. Dacă și-ar canaliza mai bine eforturile și le-ar disciplina, Victor Nicușor Dragomir ar putea deveni vârful de lance al hard sf-ului autohton.

Tot după o îndelungată absență, revista Suspans reia și ea, deocamdată timid și limitându-se doar la povestiri scurte și fragmente din lucrări mai ample, publicarea. După ce în februarie ne-a prezentat trei proze scurte semnate de Olga Cîmpeanu, iată că în martie aceeași autoare revine cu alte două texte, la fel de succinte și, din păcate, mult mai slabe. Prăvălia și Echitate, cele două texte la care am făcut referire, nu totalizează luate împreună nici măcar 1.000 de cuvinte și nu sunt altceva (sau nu încearcă să fie altceva) decât parabole cu finaluri nu atât neașteptate cât, din punct de vedere moral, nu literar, ratate. În primul dintre ele nu pot înțelege nici în ruptul capului ce fel de logică reușește autoarea să găsească între avariția unui evreu și decizia de-a șterge de pe fața Pământului insula Ada Kaleh, ai cărei locuitori nu erau alcătuiți în exclusivitate de către membri familiei evreului, aceștia fiind, de fapt, minoritari printre turcii care nu doar că n-am greșit, dar din câte reiese din cuvintele naratorului, aveau firi total diferite. Iar în al doilea, legarea lui de realitate dă, nu doar realității, dar și ficțiunii, un aer pueril, aruncându-le pe amândouă în derizoriu.

Asemenea celorlalte două reviste anterior menționate, Nautilus ne prezintă și ea în luna martie două povestiri scurte. Prima dintre ele se numește Rețeaua sinaptică și este semnată de Daniel Barbu. Deși bine scrisă, fără derapaje menționabile, povestirea este una simplă și de la moment dat predictibilă, pornind de la o idee utilizată de atât de multe ori încât riscă să devină un clișeu. Este vorba de reducerea omenirii la un experiment/studiu la scară microscopică, asemănătoare din acest punct de vedere cu o rețea sinaptică, în care indivizii joacă rolul neuronilor (însă de aici ar decurge și posibila întrebare: ai cui neuronii?, ce riscă să arunce întregul raționament într-o nesfârșită spirală). Întreg textul a fost clădit pentru dezvăluirea din final, toate frazele convergând spre acesta, astfel încât dacă nu sunteți impresionați de dezvăluirea tocmai făcută de mine, nu o să fiți impresionați nici de textul în sine. Însă dacă nu ați mai citit proze scrise cu această cheie în minte, este foarte posibil ca povestirea de față să vă placă.

Celălalt text este semnat de Eugen Lenghel și se numește Punctul de fugă. Povestirea este una fără cap și coadă și, în multe aspecte, fără noimă, închistată în ea însăși, conținând prea multe abstractizări și referințe care o fac într-un final să devină prea disolută. Undeva între impresionism și metaficțiune.

Numărul dublu, februarie-martie, al revistei timișorene Helion online este unul consistent și divers, din care nu lipsesc prozele scurte semnate de autori români. Nu mai puțin de trei la număr, două dintre acestea fiind recompensate cu premiul al treilea, respectiv mențiune, la ediția de anul trecut a concursului de proză științifico-fantastică Helion.

Un basm contorsionat, de Mircea Băduș, este o povestire redată dintr-o perspectivă cât se poate de interesantă, al cărei stil se diferențiază totul de cel folosit în basme, fie ele și contorsionate. Având în vedere efectul intenționat de autor, tind să cred că povestirea i-a ieșit, discutabilă find în acest caz doar intenția sa. Pentru gustul meu, proza este pe alocuri prea criptică și lipsită de o intrigă și o finalizare bine schițate.

Ultimul weekend cu Terra, de Augusta Cristina Călin, este o povestire în ramă bine scrisă, dar care, prin prisma stilului lejer, a animalului de companie deținut de personajul narator al povestirii în ramă și de acțiune (și nu neapărat de acțiune, ci de împlinirea ei) total lipsită de veridicitate din punctul de vedere al unui adult, se adresează mai degrabă copiilor. Nu că acest lucru ar avea, în cazul de față, vreo conotație negativă. Mie mi-a făcut plăcere să o citesc, captivat fiind de stilul autoarei și de harul ei de povestitoare.  Augusta Cristina Călin este o surpriză plăcută cu care sper că ne vom mai întâlni și cu alte ocazii.

Lasersharp-kid vs. Megastrike-shaolin, de Adrian Chifu, este titlul bombastic al unei proze cel puțin la fel de bombastice, scrise destul de neglijent (nu fii, sari douzeci, pâlâpiau, împrastiata, îl lasa puterile, ce ati făacut voi pana acu, picoare, la care aș mai adăuga și virgulele lipsă). O parodie la adresa filmelor de acțiune, plină în sine de acțiune alertă, demențială, lipsită de la un moment dat de sens, povestirea de față îți lasă exact senzația cu care Khoba, unul dintre personaje, se confruntă la începutul ei. Îmi permit să citez pentru edificare, una dintre primele fraze ale textului: ,,Khoba nu pricepea mare lucru din ceea ce se petrecea în jurul său. Lumini, umbre, zgomote”.

Și am ajuns așadar și la ultima revistă avută în considerare, Gazeta SF, din care v-aș recomanda spre citire proza mainstream cu iz impresionist a lui Cezar-Mihai Pârlog, Cărăbușul auriu. Nici celelalte nu-s de lepădat.

4503 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.