Radar

Alexandru Ioan Despina • 21:18 - 01.12.2013 • 

În această ultimă lună din an, în loc să mai menţionez toate povestirile publicate în revistele avute în considerare, am să vă recomand câte una – ba chiar două ori trei, acolo unde va fi cazul – din fiecare publicaţie în parte. Şi cum mi-am făcut în ultima vreme un obicei din a-mi începe scurtele articole prin prezentarea câtorva considerente de ordin general, am să procedez la fel şi-n cazul de faţă. Am lecturat, cred, în jur de 25 de povestiri şi am remarcat cel puţin două probleme recurente. Prima dintre ele constă în alegerea naraţiunii în locul acţiunii, unii autorii preferând mai degrabă să spună decât să arate, un procedeu nu tocmai recomandat şi care nu-l leagă emoţional pe cititor de personajele astfel prezentate. A doua dintre are în vedere nerespectarea momentelor subiectului (ştiţi voi, cele cinci învăţate la şcoală), ba chiar – aş îndrăzni să spun – abolirea lor, dacă momentele subiectului chiar s-ar putea constitui într-un set imuabil de reguli. Este drept, în literatura contemporană acestea sunt foarte adesea ignorate, dar în marea majoritate a cazurilor această ignorare se reduce la omiterea expoziţiunii şi mult mai rar la cea a deznodământului. Prima pentru a grăbi ritmul acţiunii şi a-l introduce pe cititor în media res, iar cea din urmă în cazul povestirilor care vor să suspende totul în momentul de maximă tensiune pentru a-l forţa pe cititor să ajungă singur la un final care să-l satisfacă. Aproape niciodată, cel puţin nu în cazul povestirilor, şi-ndeosebi al celor de calitate, nu sunt neglijate celelalte trei elemente, aşa cum pare să se întâmple în cazul multor proze publicate în revistele de gen de la noi. Şi nu doar luna aceasta şi nu doar în revistele analizate, fenomenul fiind unul general. Astfel stau lucrurile în cazul textelor Jalea tatălui, care, în lipsa intrigii şi implicit a momentului culminant şi a desfăşurătii acţiunii, pare un moment, Mi-am amintit de brutar, unde nu există o desfăşurare propriu-zisă a acţiunii pentru că nu există o acţiunea, plimbarea personajului neputând-o substitui, ori Trophonius Personal Genomics, unde, deşi momentele subiectului există, ele sunt amestecate, intriga fiindu-ne dezvăluită la final, motiv pentru care povestirea pare mai degrabă o serie de întâmplări lipsite de cauzalitatea indusă de regulă de tramă. Ar mai fi şi alte exemple, dar am să mă limitez la acestea trei, urmând, probabil, să reiau discuţia legată de momentele subiectului şi rolul ori importanţa lor într-un alt articol.

Şi acum să trecem la recomandări. Am să încep cu revista Nautilus, pentru că-n ea am găsit cele mai bune povestiri publicate în luna noiembrie. Prima dintre aceste povestiri este Parcela no. 15 şi poartă semnătura lui Paul Tudor. Deşi subiectul şi construcţia pot părea vetuste, stilul adoptat de către autor este unul ireproşabil, lăsând senzaţia unei proze scrise în alte şi pentru alte timpuri. Îmbinând naraţiunea cu mărturisirea, ancheta cu regretele şi povestea tatălui cu cea a aviatorului, autorul izbuteşte să inducă o atmosferă de mister ancorată în două vremuri distincte. Dualitatea nu se opreşte aici, frânturi din ea fiind prezente în toate paragrafele, proiectându-se de la nivelul macro-intrigii la cel al micro-intrigii şi detaliilor. Deşi nu puteam spune aceleaşi lucruri şi despre Trophonius Personal Genomics, şi deşi am dat-o mai sus ca exemplu al nerespectării momentelor subiectului, povestirea lui Florin Stanciu, cea de-a doua pe care v-o recomand, nu este nici ea lipsită de calităţi, fiind, în fond, printre singurele cu adevărat ştiinţifico-fantastice publicate în luna noiembrie. Restructurată astfel încât să existe un orizont de aşteptare şi fapta dusă la îndeplinire de către personajul principal să nu pară venită din senin, povestirea ar fi una foarte bună. În modul în care este redată acum, poveştii pare că-i lipseşte contextul. Ne putem, aşadar, aştepta la o continuare.

Dintre povestirile scurte publicate în noiembrie în Gazeta SF vă recomand tot două. Prima dintre ele este numeşte Ordinul, este scrisă de Florin Purlucă, şi este o variantă a povestirii care i-a adus autorului premiul al II-lea la concursul de proză scurtă organizat de Helion anul acesta. Textul este o mostră de ficţiune istorică aflată la graniţa dintre real şi ficţional, scrisă cu sârg şi imaginaţie. A doua este semnată de Alexandru Lamba şi se numeşte Focurile. După ce autorul ne-a obişnuit în ultimele luni cu proze imaginative şi inteligente (publicând, printre altele, şi un foileton în revista Nautilus – Arhitecţii Speranţei), confirmă şi luna aceasta, devenind din ce în ce mai îndrăzneţ în idei; o îndrăzneală care îi stă bine. Nu îl laud mai mult, de teamă să nu-l curteze vreo altă revistă ori vreo editură. Nici Regina ori Grădinarul nu sunt de lepădat aşa că, dacă timpul vă permite, vă puteţi arunca o privire şi peste ele.

Dintre cele trei proze publicate în revista Helion Online, vă recomand cu plăcere Generali, căţei şi hexametri.doc, de Emilian Marinescu, o povestire impresionistă şi impresionată prin prisma modului în care a fost gândită, unde schimbarea perspectivelor contribuie la dezvăluirea unor profunzimi pe care altfel le-am fi putut scăpa din vedere. Iar dacă mai punem la socoteală că unul dintre personajele principale ale ei este Edwan Rommel, mareşal în armata nazistă, care a ignorat ordinele lui Hitler de-a extermina evreii şi prizonierii, concluzionăm că povestirea merită cu siguranţă citită!

Dacă în cazul acestor trei reviste menţionate, selectarea unei proze pe care să v-o recomand a fost oarecum o misiune facilă, având, în genere, de unde alege, lucrurile se complică puţin când vine vorba de revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi Revista de Suspans. În cazul celei dintâi, povestirile fiind marcate de pasivitate (vocea auctorială în Ultimul zbor pare impersonală, de parcă personajului narator i-ar fi perfect indiferente cele povestite, Înapoi în negru şi  Ce mult am ştiut, Paraschivo fiind aproape în totalitate construite cu ajutorul dialogului, iar despre Jalea tatălui am menţionat mai devreme că este un moment), iar în cazului celei din urmă sunt prea scurte pentru a reuşi să inducă o stare o sentiment anume în mintea cititorului. Cu două excepţii: Vaza de porţelan (pe care nu mă grăbesc să v-o recomand din pricina violenţei gratuite, aproape cinice, al cărei rost mărturisesc că nu-l înţeleg, cu atât mai puţin cu cât luna trecută a fost şi ziua mondială împotriva violenţei asupra femeii) şi Ultima Noapte, o povestire consistentă, în stare să atragă un număr consistent de cititori. Singurl din revista respectivă pe care v-aş îndemna s-o parcurgeţi.

Şi pentru că tot suntem la final de an, profit de ocazie pentru a vă ura La mulţi ani şi spor la scris (şi neapărat şi la citit) în 2014! Cât de buni veţi deveni, depinde doar de voi. Literatura este unul dintre puţinile domenii în care destinul valorii este să iasă la iveală. Chiar şi dacă vor trece ani buni înainte ca acest lucru să se întâmple.

1659 vizualizari

Un comentariu

  1. Dan spune:

    Problemele recurente identificate sunt doar expresia unei preferinţe personale, nu se impun cu necesitate. Nu înleleg de ce în literatură se impune primatul acţiunii în detrimentul naraţiunii.Fiecare text are un scop special, reflectă o viziune personală a respectivului autor, scop care poate fi realizat printr-o modalitate individualizată, nu printr-o reţetă prescrisă. Unicul argument invocat – carenţa unui ataşament al cititorului faşă de personajele prezentate de autor – e o chestiune abastractă,insuficientă, ce necesită o analiză concretă a fiecărui text în parte. De asemenea o structură fixă, riguroasă, în care să fie respectate momentele subiectului, nu se impune cu prioritate în faţa viziunii personale a scriitorului. Calea spre scris nu se realizează neapărat prin respectarea unui conformism literar, robotic. Cu siguranţă o astfel de structură este clasică, dar nu face obiectul unei recomandări universal valabile, de aplicat fără putinţă de tăgadă. Ar fi recomandabil pentru autorul acestei rubrici să facă distincţie între preferinţele personale, regulile clasice ale scrisului şi voinţa autorului ce căpată individualizare nu prin conformism, ci prin libertate.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.