Radar

Alexandru Ioan Despina • 18:47 - 01.10.2013 • 

A venit toamna, iar acest lucru se reflectă şi în temele abordate şi stilul uzitat de scriitorii români care au publicat în luna septembrie în cinci dintre revistele dedicate genului (Gazeta SF şi Argos nu au venit cu nimic în luna care s-a încheiat, iar Suspans s-a reîntors la publicatul anecdotelor). Cu alte cuvinte predomină melancolia, mono no aware, patosul lucrurilor. Şi am mai remarcat un aspect pozitiv: toate povestirile sunt atent scrise şi îndelung corectate, greşelile (niciuna gravă) fiind extrem de rare. Este, dacă nu mă înşel, prima lună în care se întâmplă acest lucru şi nu putea să treacă nemenţionat.

 

Am să încep cu povestirile publicate în SRSFF, o revistă care, după două luni de pauză, se întoarce în forţă şi ne serveşte nu mai puţin de şase proze, dintre care două fiind semnate de autori străini, neintrând aşadar sub incidenţa prezentului articol. Din cele patru rămase, prima se numeşte Bătrâna Domnă şi poartă semnătura Rodicăi Bretin. Stilul este unul profund introspectiv, caracteristic îndeosebi prozelor care se rotesc în jurul unei obsesii, şi m-a dus cu gândul la două dintre romanele semnate de J.M Coetzee (şi anume Foe şi În inima ţării), romane care au ca protagoniste personaje feminine ce descriu lumea dimprejur mai întâi prin prisma sentimentelor şi abia apoi prin cea a evenimentelor ori raţiunii. Acţiunea se desfăşoară cu încetinitorul, în slow motiv, forţându-ne oarecum să pătrundem în mintea personajului principal şi să vedem lumea prin ochii lui. Spun forţându-ne nu pentru că ar fi ceva brusc, dimpotrivă, procesul este unul lent şi metodic, ci datorită unicităţii punctului ei de vedere. Digresiunile sunt şi ele interesante, în rând cu scrierile postmoderniste, însă mă tem că povestirea în sine nu are nimic de-a face nici cu fantasticul şi nici cu ştiinţifico-fantasticul, iar în atare situaţie prezenţa sa într-o revistă de gen nu cred că este cea mai bună decizie.

Cea de-a doua proză se numeşte Căderea îngerului, poartă semnătura lui Dan Apostol, şi se asemănă într-o seamă de privinţe cu cea dintâi. La fel ca şi proza Rodicăi Bretin, aceasta are un caracter psihologic, un stil introspectiv şi multe digresiuni, însă de la un moment dat începe să se afunde în ele. Descrierile devin sufocante, iar întreaga naraţiune tinde să se scufunde în evenimente anodine şi consideraţii (în alte circumstanţe interesante, dar aici) triviale. Stilul devine greoi, prea dens pentru a-l motiva pe cititor să-şi continue lectura, penuria de fapte făcând din text o povestire statică, cu o miză care se stinge constant spre jumătatea prozei. Există o diferenţă stilistică mică între cele două texte şi o linie fragilă între lizibil şi ilizibil, linie care descrie de fapt aici focalizarea. În prima, frazele focalizează aceeaşi idee, pe când în cea din urmă prezente sunt o multitudine de puncte focale. Ca greşeli de ortografie, semnalez trecerea constantă şi uşor supărătoare de la î la â, în interiorul cuvintelor, precum şi trei cacofonii (trupul avea, timpul a, respectiv ca cei).

Şi ajungem la proza cea mai interesantă din punct de vedere tematic, Melcul, de Roxana Brânceanu. Cu toate că originalitatea ideii este discutabilă, povestirea este una de primă mână, pe cât de scurtă pe atât de incitantă., reuşind să-şi atingă cu precizie ţinta şi anume să stârnească întrebări în mintea cititorului mult timp după ce va fi fost lecturată. Cu un stil atât de direct şi o idee atât de generoasă, cred că ar fi mers extinsă fără riscul de-a plictisi pe cineva. V-o recomand cu căldură!

Ultima proză din numărul pe septembrie al Revistei Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy avută în vedere este Poveste cu zâne, de George Lazăr. Asemenea celui înainte prezentat, şi acest text este succint şi interesant. Avem de-a face cu tema contactului dintre civilizaţii şi cu un final caracteristic prozelor moderne, care prezintă o bruscă schimbare a perspectivelor. Replicile curg cu rapiditate, iar limbajul este unul zglobiu, melodic.

 

În Revista de Suspans întâlnim o triadă de povestiri scurte, la care se mai adaugă şi două fragmente de roman, pe care, însă, nu le voi comenta. Prima dintre prozele scurte îi aparţine lui Radu Romaniuc şi se numeşte Vino la mine. Având un fir narativ dublu, care o face să pară pe de-o parte eseu şi pe de cealaltă schiţă, proza este una pe cât de scurtă pe atât de reuşită. Stilul poetic place, iar descrierile şi imaginile sunt pline de viaţă. Tema, în schimb, consider că ar fi putut fi extinsă, în felul în care este acum părând ruptă dintr-un context ceva mai amplu. O cacofonie: arunca cu.

După o vreme destul de îndelungată, ne reîntâlnim în septembrie cu scriitura lui Alexandru Dan, acesta publicând între paginile virtuale ale Revistei de Suspans povestirea Prin grele văluri de visare. Faţă de ultima proză publicată de autor şi pe care eu am citit-o, remarc un progres neîndoielnic şi salutar, Alexandru Dan aplecându-se cu mai multă atenţie asupra textului şi scriindu-l, parcă, nu cu ajutorul condeiului, ci cu cel al sufletului. Iar această impresie nu-mi este lăsată doar de confidenţele făcute de personajul narator, ci şi de stilul cursiv şi îndelung şlefuit, vălurit pe alocuri în comparaţii şi epitete, care se aseamănă întrucâtva cu cel folosit de Herman Hesse în romane precum Călătorie spre Soare Răsare. Nimic de reproşat, ba dimpotrivă, de recomandat!

Ultimul text avut în vedere este Treide, de Nicolette Orghidan, o scriitoare care ne-a obişnuit cu povestiri profunde, cu o tematică de cele mai multe ori duală, iar cea de faţă nu este o excepţie, mărturisirea îmbinându-se cu analiza pe text. Universul creat de Nicolette Orghidan este unul ermetic, guvernat de legi proprii şi vălurit în sentimente puternice. Urmând parcă sfatul lui Cehov, care ne spunea să nu introducem într-o povestire scurtă prea multe personaje, ci să ne concentrăm asupra lui şi a ei, autoarea izbuteşte să dea naştere unei alte povestiri numai bune de savurat în singurătate, departe de tumultul lumii.

 

Revista Nautilius publică în luna septembrie doar două povestiri scurte. Asupra celei dintâi (este vorba de Nomii de prisos, de Aurel Cărăşel) nu am să insist, spunându-vă doar că este un basm la fel de reuşit precum celelalte publicate anterior de autor.

A doua se numeşte Aproape etern şi este semnată de Beatrice Gabriela Moisescu. Autoarea abordează cu oarecare naivitate tema morţii, prezentându-se un personaj care, pe lângă abilitatea sa de a călători în timp, devine în urma unei incantaţii mai mult sau mai puţin nemuritor. Deşi povestea în sine nu este deloc rea, Beatrice Gabriela Moisescu pare să se grăbească, trecând prea repede peste anumite aspecte şi descriind prea superficial anumite episoade. Unul dintre acestea ar fi şi relaţia dintre personajul principal şi Helana, condensată, în pofida faptului că se întinde pe parcursul a mai multor decenii şi vorbeşte despre sentimente puternice, în doar câteva paragrafe. Înghesuite, ideile îşi pierde din forţă şi din impact. Păstrându-se structura, povestea cred că ar fi trebuit extinsă, adâncită, iar digresiunile transformate în fire narative secundare, care să-i ia locul, din când în când celui principal. Progrese se văd, iar autoarea promite.

 

Şi ajungem şi la cea din urmă revistă avută în vedere, anume Helion Online. În numărul dublu septembrie-octombrie dăm peste două povestiri, una scrisă de Sergiu Someşan, iar cealaltă de Adrian Chifu. Am să le analizez împreună pentru că se aseamănă atât în ceea ce priveşte perspectiva din care sunt redate, cât şi a stilului îngrijit. Ambele, atât Culoarea roşie parţială cât şi  Pofta preşedintelui, sunt umoristice, făcând referire (în treacăt cea dintâi şi pe larg cea din urmă) la defectuosul sistem politic românesc, condus de stranii şi stupide personaje. Însă aceste texte sunt mai mult decât simple pamflete, ele extind în lumea fantasticului o realitate nu tocmai digerabilă. Bine scrise şi la fel de bine structurate, ambele constituie lecturi deopotrivă plăcute şi interesante. De citit!

 

După cum se poate vedea, am avut parte de o lună plină de proze de calitate, lucru pe care-l aşteptăm şi de la luna următoare.

1483 vizualizari

Un comentariu

  1. […] “După o vreme destul de îndelungată, ne reîntâlnim în septembrie cu scriitura lui Alexandru Dan, acesta publicând între paginile virtuale ale Revistei de Suspans povestirea Prin grele văluri de visare. Faţă de ultima proză publicată de autor şi pe care eu am citit-o, remarc un progres neîndoielnic şi salutar, Alexandru Dan aplecându-se cu mai multă atenţie asupra textului şi scriindu-l, parcă, nu cu ajutorul condeiului, ci cu cel al sufletului. Iar această impresie nu-mi este lăsată doar de confidenţele făcute de personajul narator, ci şi de stilul cursiv şi îndelung şlefuit, vălurit pe alocuri în comparaţii şi epitete, care se aseamănă întrucâtva cu cel folosit de Herman Hesse în romane precum Călătorie spre Soare Răsare. Nimic de reproşat, ba dimpotrivă, de recomandat!” – Alexandru Ioan Despina, în Revista Nautilus http://revistanautilus.ro/radar/radar-23/ […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.