Radar

Alexandru Ioan Despina • 1:11 - 02.04.2013 • 

Rubrica Radar are, începând cu acest număr, un format diferit: în loc să analizez toate povestirile scurte apărute în cele trei reviste avute, ca şi până acum, în considerare (Helion Online, Gazeta SF şi SRSFF), îmi voi concentra atenţia doar asupra uneia singure, cea pe care-o consider eu ca fiind cea mai reuşită. Şi tot începând cu luna aceasta, rubrica Scriptorium va avea un format asemănător (cu precizarea că în cadrul ei voi avea în vedere prozele apărute în Revista de Suspans, Suspans, Nautilus şi nou apăruta Argos) şi va apărea în revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. În felul acesta voi evita supărările şi reacţiile virulente ale unora şi voi putea zăbovi mai mult asupra povestirilor care-mi plac, fără a mai fi nevoit să le citesc şi comentez pe cele care mă atrag mai puţin. Dacă va fi cazul, am să analizez mai multe proze într-un singur articol, poate chiar toate contribuţiile unui autor, scopul fiind de-a atrage atenţia asupra textelor care merită citite.

 

Şi vom începe luna aceasta cu povestirea “Domini Canes”, de Oliviu Crâznic, povestire care, după cum se menţionează pe site-ul timişorean Helion Online, acolo unde poate fi lecturată, a fost distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo, la Concursul Naţional de Proză Scurtă Helion 2012. Şi citind-o înţelegem de ce a fost premiată, dar nu şi de ce nu s-a situat cu o treaptă, două, mai sus pe podium. Pentru că, în pofida unor imperfecţiuni asupra cărora ne vom opri mai rândurile care urmează, povestirea de faţă merita cu prisosinţă locul întâi.

Primul lucru care ne atrage atenţia la ea este atmosfera: nici bine nu apucăm să citim că şi-ncepem să respirăm aerul bâhlit şi plin de miasme al junglei tropicale. Încă din a treia frază dăm de-o înşiruire de epitete ornante (Vegetaţia tropicală, grea, pestilenţială, fleşcăită) care au, în ansamblul povestirii, un rol dublu: primul, pe care l-am menţionat deja, este de-a crea o atmosferă specifică, iar cel de-al doilea, ceva mai greu de remarcat, este de-a impune un anumit ritm lecturii. Aceste epitete, precum şi propoziţiile fragmentate de virgule, îl îndeamnă şi obligă pe cititor să reducă viteza lecturii şi, reducând-o, să simtă şi imagineze fiecare detaliu în parte. Dacă veţi încerca să citiţi prea repede, vă veţi împotmoli, iar textul vi se părea în aceste circumstanţe îmbâcsit. Cel de-al doilea lucru pe care-l remarcăm (ordinea nu este foarte importantă aici) este intrarea bruscă în miezul acţiunii. Aceasta este la început greoaie, pentru că autorul trebuie să stabilească pe măsura desfăşurării ei contextul, însă odată acest lucru realizat începe să se deruleze. Din păcate, însă, este liniară, singurul moment de tensiune fiind reprezentat de răsturnarea de situaţie care vine pe nepregătite, neexistând prea multe indicii premergătoare care să o facă necesară. Acest lucru s-ar fi putut evita dacă intriga ar fi fost complicată în momentul de maximă acţiune ori dacă autorul ar fi continuat să lucreze la stabilirea contextului.  Pentru că, la cele peste 4000 de cuvinte pe care le are, intriga nu este, dacă nu considerăm şi contextul ca fiind tot o intrigă, deloc complexă, acesta fiind şi cel mai mare neajuns al textului. Aceasta imperfecţiune, greu de observat de un cititor care nu-i caută textului hibe, păleşte însă în faţa calităţilor sale: personajele sunt bine surprinse, locurile de asemenea, Oliviu Crâznic izbutind să lase impresia că nu doar lupta dintre personaje şi decorul ne sunt familiare, dar şi urzelile secundare. Defazată mult spre viitor, acţiunea se petrece totuşi pe Terra, elementele reale întrepătrunzându-se cu cele fantastice, care derivă din primele. Şi dau aici câteva exemple: limba este allahă (nu arabă), perioadele de timp se măsoară în grupozile, secolele devin centuri (nicio aluzie la cingătoarea badei Gheorghe, ci la englezescul century), banii sunt denumiţi imperi. Deşi elemente clar ficţionale, acestea rămân puternic înrădăcinate în realitate, semnificaţia lor fiind uşor de dedus. Stilul este bun, iar în cazul lui Oliviu Crâznic stilul este cartea lui de vizită. Aproape că nici nu mai contează ce anume ni se povesteşte în momentul în care ne lăsăm purtaţi pe valurile stilului său aproape poetic.

 

Tot spre citire vă recomand luna aceasta şi povestirile Tocăniţă de înger cu smântână, de Sergiu Someşan (în care simbolistica ocupă un loc aparte), şi Creşa, de Diana Alzner, un sf sociologic bine scris.

Lectură plăcută!

2186 vizualizari

5 Comentarii

  1. Ben Ami spune:

    eu am inteles, din ce ai scris, ca nu te mai ocupi de „incepatori”, si ca doar literatura agreata de tine si prietenii tai isi mai gaseste ecoul in ceea ce prezinti.
    cred ca „intensitatea” rubricii va avea de suferit. nu intereseaza pe nimeni o parere prea personala.

  2. kyodnb spune:

    eu gasesc in regula decizia.

    pai imi pari un adevarat erou sa le citesti, daramite si sa mai scrii cu lux de amanunte si despre cele care nici macar nu merita.

    • Ben Ami spune:

      evident ca e in regula decizia. dar doar pentru un blog personal. unde mai e BINELE facut comunitatii?
      raspunsuri logice, nu freamat autoapreciativ, va rog!
      rubrica asta avea o utilitate.

  3. […] Radar: Rubrica Radar are, începând cu acest număr, un format diferit: în loc să analizez toate povestirile scurte apărute în cele trei reviste avute, ca şi până acum, în considerare (Helion Online, Gazeta SF şi SRSFF), îmi voi concentra atenţia doar asupra uneia singure, cea pe care-o consider eu ca fiind cea mai reuşită. Citește mai departe… […]

  4. […] o șansă, îmi zisei. Și hop – na, să lecturez radarisimul articolet de-l strădui în Nautilus. Din cât se străvede, a găsit el ceva, dar nu e foarte […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.