REVISTA NAUTILUS / Proza / Viziuni ale paleocosmosului – Mihai Alexandru Dincă

Viziuni ale paleocosmosului – Mihai Alexandru Dincă

Mihai Alexandru Dincă • 23:31 - 01.10.2014 • 

– Locul I –

Concursul Anticipația, etapa I

Era ciudat, chiar şi după atâţia ani. Solul prăfuit, din gheaţă suprarăcită, care scrâşnea la fiecare pas sub crampoanele costumului protector, gravitaţia redusă şi, uneori, înşelătoare, şi jumătatea de Saturn care plutea veşnic în acelaşi loc, deasupra orizontului, pe fundalul norilor gălbui şi toxici de azot, care se învolburau necontenit. Soarele, la peste un miliard de kilometri depărtare, era ca un far de navigaţie singuratic pe un ţărm de neatins, o scânteie îndepărtată și efemeră abia vizibilă prin negurile veşnice. Dar te obişnuiai, măcar că se vedea încă undeva în est vârful celui mai înalt turn din Sarmisegetusa Nouă, cel al telecomunicaţiilor de rază lungă cu Marte şi Pământul. Mărețul oraș trona în pustiuri, cu turnurile sale negre ce străpung înălțimile înghețate și cu domurile colosale de sticlă și metal, brăzdate neîncetat de vânturile lui Titan.

–Mihai, mă auzi? îl apelă o voce prin radio.

Mihail Danga oftă, aburindu-şi vizorul costumului, apoi reveni din propriile gânduri. Îl priveau ochii bionici ai prietenului și colegului său, Radu, din spatele vizorului propriului său costum de scafandru. Atunci Mihail simți din nou frigul. Cu toate straturile de protecție, atingerea suprafeței interioare a costumului era o amintire constantă și neîndurătoare a locului unde se aflau. Polii Terrei sunt paradisuri prin comparație. Radu îi făcu semn cu mâna, chemându-l către postul de supraveghere, iar Mihail îl urmă, ascultându-și respirația reverberându-se în interiorul căștii.

Mai erau și alţi oameni, în propriile costume, examinând cu tot felul de instrumente ţărmurile frânte ale unui uriaş lac de metan lichid, Marea Kraken. La câţiva metri de ei se afla roverul presurizat care îi purtase pe drumul de la colonie până aproape de țărmurile înghețate. Marea se întindea până la orizontul arcuit şi mult dincolo, iar malurile ei crestate ar putea aminti de cele ale Mării Moarte de pe îndepărtatul Pământ, cu tot soiul de ciudățenii şi neregularităţi. Dar asemănarea se oprea aici, căci forţele care sculptaseră acel relief bizar pe Titan nu aveau analog pe planeta albastră.

În orice caz, astfel de privelişti nu mai erau ceva nou pentru colonişti. Aceasta nu era decât o altă misiune de recunoaştere, o rutină pentru majoritatea celor implicaţi, al căror număr era de opt: Mihail, inginer supraveghetor, Radu Giurgiu–geolog de teren și prieten vechi al lui Mihail, trei muncitori, şoferul roverului, mecanicul şi un medic, dintre care ultimii trei sa aflau încă înăuntrul cabinei presurizate. Colonia Sarmisegetusa Nouă era deja în a doua decadă de existenţă, iar continua expansiune necesita din ce în ce mai multe resurse. Mihail şi echipa sa căutau cel mai potrivit loc pentru o nouă staţie de extragere a apei, ce exista în formă pură în dedesubturi.

În timp ce acesta supraveghea, doi dintre muncitori pregăteau un burghiu uriaş pentru forare, iar Radu verifica atent o tabletă grafică pe care erau afişate tot soiul de date. Din fericire nu era vânt considerabil, oscilând în jurul vitezei de 8 km/h, dar totuși mișcând praful fin de pe sol în fâșii stranii, unduitoare. Însă întreaga manevră trebuia executată într-un timp optim, căci meteorologia lui Titan era mult mai imprevizibilă decât a bătrânului Pământ. În eventualitatea unei furtuni, singura scăpare a echipei de cercetători era să ajungă cât mai repede în incinta presurizată a roverului, în cele câteva secunde până ce curenţii atingeau viteze maxime. Roverul era îndeajuns de robust încât să facă faţă unor vânturi de 200 km/h, care în gravitaţia redusă puteau fi mult mai distructive decât analoagele lor pământene. Acesta fusese deja fixat în solul îngheţat prin ancore telescopice îngropate prin abraziune la mai mulţi metri adâncime.

Operaţiunea începu în scurt timp şi burghiul sfredelea gheaţa cu un scrâşnet înfundat, de joasă frecvenţă, perceput de titanieni chiar şi prin costumele lor greoaie. Nu mai era ceva neobişnuit să auzi totul ca sub apă – natura atmosferei titaniene oferea toată lămurirea. Din puțul de forare răsăreau vapori denși și gălbui de la gheața ce sublima, doar ca apoi să înghețe la loc la contactul cu atmosfera și să ningă în cristale fine pe solul murdar dimprejur. Cei doi operatori ai burghiului fură în scurt timp acoperiți de o peliculă subțire de nea, spulberată de vânt.

Deodată, pe lângă scârțâitul repetitiv al burghiului, începu să se audă un nou şuierat baritonal, la început abia audibil apoi din ce în ce mai intens, totodată cu afişarea alertei meteo pe ecranele tabletelor grafice. În zări, înspre polul nord al satelitului, se învolbura cea mai aprigă furie a naturii titaniene: o furtună de metan şi cristale de gheaţă, formând un zid întunecat și impenetrabil ce învăluia cu sălbăticie cerul!

Totul se întuneca. Mihail simţi o uşoară panică, dar reuşi să se controleze, căci mai trecuse prin două astfel de evenimente în trecut. Avea poate zece secunde să ajungă la sas, dar era esenţial să își păstreze răgaz și pentru activarea lui. Se afla cam la douăzeci de metri de rover, şi începu să ţopăie grăbit spre el prin șeptimea de gravitaţie, fiecare salt anevoios aducându-l mai aproape de ţintă.

Muncitorii fuseseră din păcate mai puţin stăpâniţi și unul dintre ei se împiedică în fuga lui terifiată, spărgându-şi vizorul de permafrostul dur și generând o scânteie minusculă, dar fatală. Oxigenul din costum şi compuşii volatili de afară fură aprinși instantaneu. O explozie de foc albastru orbitor îl nimici pe nefericit pe loc și lăsă în urmă un crater aburind, zburând bucăți de om și de gheață în toate direcțiile. Suflul exploziei îi aruncă pe toţi pe spate, năucindu-i, pe măsură ce vântul ciclopic se înteţea. Din pur noroc, Radu fusese proiectat de unda de șoc chiar în direcţia roverului şi avea timp să ajungă la sas, dar unul dintre muncitori, care se aflase în spatele colegului său dezintegrat, se trezi aruncat până în mâzga albăstruie a mării. În lichidul rece şi neclintit avea să îşi găsească sfârşitul, între temperatura de -180 de grade și presiunea mereu crescândă. Avea câteva clipe să-şi contempleze moartea, până ce gravitaţia îl aducea în cele din urmă în sânul de gheaţă al Mării Kraken.

În câteva momente devenise imposibil să mergi în două picioare, în suflul tot mai puternic al vântului şi al cristalelor purtate de el. De asemenea, devenise imposibil să vezi altceva decât smogul galben-cenușiu și opac, şters de particule ascuţite şi picături grele de metan. Mihail nu ştia soarta ultimului muncitor rămas în viaţă, dar oricum nu-l putea ajuta. El însuşi se ţinea acum la orizontală de solul îngheţat, cu ajutorul celor două târnăcoape pe care le cară orice titanian după el într-o AEV. Zgomotul era insuportabil, un huruit jos permanent, dar Mihail se concentra asupra celor trei lumini difuze pe care le putea întrezări printre neguri: două erau farurile roverului, cea de-a treia era felinarul burghiului. Deodată, îl zări smuls cu brutalitate de furia vântului, aterizând în craterul lăsat de explozia primului muncitor. Rămăsese înfipt în solul îngheţat, cu lumina încă aprinsă. Inginerul ştia că nu putea ajunge la rover, fusese aruncat la cel puţin 50 de metri de el, dar craterul luminat era mult mai aproape şi l-ar putea folosi ca adăpost. Mai avea o oră şi douăzeci de minute de oxigen, poate mai puţin dacă punea la socoteală efortul pe care urma sa îl depună, dar suficient cât să reziste furtunii, care deja atinsese maximul. Furtunile titaniene, deși violente, se consumă foarte repede, datorită energiei reduse. În cel mai rău caz, în maxim o oră vântul va fi revenit deja la valoarea minimă–constanta viteză de 7-8 km/h sub care nu scade niciodată.

Mihail se chinui să se târască până la crater, încercând cât de bine putea să îşi ferească vizorul de bătaia directă a rafalei și de cioburile ascuţite purtate de ea. După aproape un minut de teroare în care se stinsese felinarul și-l lăsă într-un întuneric aproape deplin, găsi totuşi craterul şi se târî la adăpost, la câțiva metri sub torentul de deasupra, sleit de puteri şi cu vizorul zgâriat dar din fericire intact. Simţea şi aici curentul, dar mai slab ca intensitate şi lipsit de proiectilele de gheaţă de la suprafaţă. Era în siguranţă. Tot ce avea de făcut era să aştepte şi să încerce să ignore zgomotul. Costumul era intact, deşi nu mai putea suporta multe, dar îşi distrusese transmiţătorul în timp ce se târa pe gheaţă şi nu le putea comunica celorlalţi din rover situaţia lui. Din fericire, nici ei nu puteau pleca nicăieri până la sfârşitul furtunii, fiind ferm ancoraţi în sol.

După ce i se mai răci sângele, Mihail verifică lanterna prinsă de cască şi observă că fusese și ea zdrobită, dar îşi aminti de cealaltă, care se afla într-un compartiment al rucsacului. O găsi îndată şi se bucură să vadă că funcţionează. Activând-o, privi în jur, de-a lungul pereţilor craterului. Văzu felinarul, deformat de impact, imediat sub buză. Apoi, lumină întunecimile din miez, de-a lungul pantei căldării. Acolo, în mijloc, se afla ceva negru. Mihail, curios dar şi neliniştit, nu îşi putu da seama imediat ce ar putea fi. Inițial, păru doar o rocă ciudată, diferită de mediul în care se afla. Un meteorit, poate? Nu, era prea mic să fi supravieţuit frecării cu atmosfera superdensă. Se apropie cu vreo doi, trei metri şi îl cuprinse stupoarea: păreau nişte oseminte, mai precis un torace. Inginerul se gândi la rămăşiţele carbonizate ale colegului său, dar acelea nu puteau fi oase umane. Aveau proporții uriaşe și xenomorfe, și privite altfel, nici măcar nu păreau a forma o cutie toracică, în afară de forma înșelătoare. Mihail luă în calcul pareidolia și îndrăzni să se apropie și mai mult. Obiectul era aproape metalic, în niciun caz os sau alt țesut biologic cunoscut. Avea trăsături geometrice în simetrii curioase, şi spre uimirea lui Mihail, îşi schimba forma odată cu unghiul din care era privit. Se întindea, aparent, pe mai mult de trei dimensiuni, neputând exista decât parţial în spaţiul cunoscut percepției umane.

Inginerul titanian nu îşi putea lua privirea de la spiralele şi reflexiile nenaturale produse de fosilă pe măsură ce o înconjura cu lanterna, studiind-o din toate unghiurile permise ochiului şi încercând în zadar să le cuprindă cu mintea pe celelalte. Observă că structura continua şi sub gheaţă, având numeroase membre subțiri și aripi, toate într-o simetrie complexă și hipnotizantă. Inginerul nu avea cum să nu se gândească la panglici moebius şi varietăți calabi yau, sau alte modele de curbură și nemărginire oferite de matematică, dar cum să le întâlnești vreodată altfel decât pe hârtie sau pe un ecran? Titanianul avea un asemenea paradox chiar înaintea lui, închistat de cine ştie câte milioane de ani sub ghețurile lui Titan! Că erau rămășiţele unei fiinţe vii nici nu putea să se întrebe. Se minuna ca un ignorant din Evul Mediu, care prin cine ştie ce soartă a găsit oasele vreunui dinozaur, şi l-a numit balaur, şi s-a cutremurat de propria plăsmuire.

Dar ce fel de fiinţă fusese, oare, aceasta? Fusese oare raţională, fusese, măcar, vie? Următoarea întrebare fu, desigur, dacă poate fi într-adevăr moartă?… Ce sens mai aveau astfel de dicotomii în afara noţiunii de viaţă cunoscută ştiinţei? Lipsa oricărei alte dovezi îl făcu pe titanian să creadă că, într-adevăr, este demult moartă, fosilizată de eonii îngheţaţi. Parcă fără voia lui, atinse fosila. Îl străbătu un fior când nu simţi nicio suprafaţă. I se părea că degetele îi pătrunseseră într-o fisură în ţesătura spaţiului, gâdilând bizareriile de dincolo. Dar simţi altceva.

Timpul încremeni. Mihail auzea o muzică stranie şi înnebunitoare, peste vuietul continuu al vânturilor, dar nu al celor titaniene. Vânturile a o mie de sori arzând îi mistuiau însăși ființa, îl însuflețeau. Auzea trâmbiţe şi tobe infernale din adâncuri, în ritmuri asimetrice, şerpuitoare, şi un cor de note strâmbe şi dezacordate ce dansau haotic în eter, pulsând, vuind. Şi auzea voci, dacă se puteau măcar numi astfel, șoapte oribile articulate în feluri absolut străine aparatului uman de emisie. Se auzea pe el însuşi, alături de corul disonant, dar nu era vocea lui. Slăvea, dar nu ştia ce anume, şi zbura pe aripi proprii printr-un cosmos caleidoscopic alături de alţii asemeni lui, în vastele săli nemărginite ale nopții primordiale. Simţurile îi fuseseră înlocuite de altele, mult mai numeroase şi dincolo de înţelegerea lui omenească. Atunci, unul din lucrurile acelea înaripate se apropie și Mihail, cu groază, își recunoscu asemănarea. Un cap uriaș, conic, cu numeroși ochi și antene îl privea cu sapiență străină, incompatibilă și incomprehensibilă. Ființa plutea lângă el pe aripi subțiri și membranoase, iar numeroasele membre polidactile și ciudat articulate țineau tot soiul de sceptre, aparate și instrumente fără sens, pe care le agita în gesturi complexe și ritualice, în timp ce tuburile ca de orgă ce îi răsăreau din corpul cilindric și solzos emiteau disonanțe și cacofonii repetate. Mihail se recunoștea. Privind în jos, își văzu corpul, bombat și solzos, și tuburile, și tentaculele și ghearele! Extenuat de suprema viziune, leșină în milostivă uitare.

Trecură, probabil, 45 de minute. Titanianul se trezi în timp ce era dus de către Radu şi ultimul dintre muncitori către rover. Furtuna pălise între timp, iar când se dezmetici, Mihail îşi trase violent braţele de după umerii celor doi şi se întoarse disperat spre crater. Ultimul salt îl ateriză chiar pe muchie, și privi în jos. Nu mai era nimic. Fosila dispăruse! Nici măcar o urmă să-i marcheze prezența. Ceilalți nu înţelegeau izbucnirea inginerului, nici cum reuşise să adoarmă în mijlocul unei asemenea furtuni, dar Mihail era prea zdruncinat ca să dea explicaţii.

Cutremurat, fu luat de colegii săi şi dus în cabina presurizată a roverului, care îşi ridică ancorele din gheaţă şi porni înapoi spre Sarmisegetusa Nouă. Misiunea nu mai putea continua. Deja fuseseră două decese, iar oxigenul era pe terminate.

Mihail nu vorbi nimănui de viziune. Cine l-ar fi crezut? Pusese totul pe seama unei defecţiuni a tubului de oxigen, leșinând de la hipoxie. Izbucnirea o explică printr-un atac de panică, uitând că se afla într-un costum şi trăind o claustrofobie accentuată câteva momente până să își revină.

Urmară câteva săptămâni de anxietate și depresie, în care medicii remarcară o criză de personalitate, dar inginerul reuși până la urmă să reintre în societatea titaniană. Însă, în sinea lui, Mihail se simţea schimbat, dar în ce fel nu îşi putea da seama. Îşi simţea mintea realcătuită, legăturile neuronale subtil alterate, de parcă s-ar mai fi făcut loc pentru ceva. Visele nu îi vor mai fi niciodată la fel, iar asta îl va face să fie un aprig scriitor de jurnale, dintr-un simţ analitic bine cultivat. De-a lungul întregii sale vieţi, nu va menţiona absolut nimănui despre condiţia lui, mai ales că doi ani mai târziu va fi ales în Sfat, consiliul suprem al Noii Sarmisegetuse. Secretul viziunii lui va muri odată cu el, dar jurnalele vor dăinui…

1282 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.