REVISTA NAUTILUS / Proza / Verdele lui Lauth – Olivia Heartstorm

Verdele lui Lauth – Olivia Heartstorm

Olivia Heartstorm • 12:21 - 07.05.2016 • 

Ochii de culoarea smaraldului fixau concentraţi fereastra mare şi lipsită de sticlă a castelului dărăpănat. Ruinele îl înconjurau din toate părţile, iar acest lucru nu făcea decât să îi adâncească dispreţul profund pe care îl purta oamenilor. Ființe fragile și neîndemânatice bune doar la a distruge lucrurile de care se tem! De-a lungul timpului, privaseră marile familii de vrăjitori de poziţia înaltă din societate, folosindu-se de momentele acestora de slăbiciune pentru a-i masacra. Corpul copilului de doisprezece ani se cutremură sub povara nervozităţii, pe măsură ce amintirile din perioada Inchiziţiei îi invadară mintea alertă.

– Muritori! scuipă cuvântul cu dezgust.

Pelerina verde ce îi acoperea trupul firav fu îndepărtată cu nerăbdare, dezvăluind un costum elegant din stofă, de culoarea vinului alb. Contrastul creat între severitatea băiatului şi inocența aparentă servea de minune la inducerea în eroare a lumii care îl îmbrăţişase.

Pufni nemulţumit şi îşi lăsă paşii să îl poarte spre ieşirea din fortăreața ce servise cândva drept reşedinţă liniei sale de sânge. Acum, totul era doar un morman de pietre colţuroase. Munca strămoşilor săi – săvârşită în ani întregi – se redusese la praf şi pulbere în câteva zile, din cauza prostiei poporului pe care ardea de nerăbdare să îl vadă subjugat forţei sale.

Un toiag lung, alcătuit în totalitate din lemn ceruit, de stejar, care se termina cu reprezentarea fidelă a unui vultur sculptat în piatră de lapislazuli, străluci în mâna lui Lauth, iar acesta strânse mai tare în palma dreaptă obiectul pe care îl purta oriunde mergea.

– Curând! promise vântului cu un zâmbet maliţios.

Trăsăturile ascuţite ale chipului – ce nu trăda nicio altă emoţie în afara unei furii mocnite – se înăspriră în clipa în care lovi pământul de sub picioarele lui cu sceptrul. Silueta sa fu învăluită într-un vârtej de foc de un verde intens, iar băiatul dispăru din acel loc.

*

Claire se înfioră în secunda în care apariția vrăjitorului fu vestită în casa mare ce îi adăpostea. Aceasta era construită în stil victorian, păstrând încă urmele unui trecut de care nimeni nu dorea să îşi amintească. Camerele erau decorate cu piese de mobilier vechi, dar îngrijite aşa cum se cuvine. Lemnul lustruit cu stricteţe stătea martor al unei epoci ce pierduse de mult eleganța vremurilor scurse din vieţile lor.

Fata îşi folosi întreaga energie pentru a-şi induce un calm silit, căci pentru nimic în lume nu intenţiona să îşi demaște emoţiile în faţa lui Lauth, cel care ataca orice urmă de slăbiciune în cei din jurul lui. Oftă adânc înainte de a-şi netezi rochia de catifea, lungă până la glezne, în aşteptarea unui dialog pe care eticheta cerea să îl poarte cu unicul membru al familiei sale rămas în viaţă.

– Surioară, o prezenţă încântătoare ca de obicei! o ironiză acesta atunci când se aflară în sfârşit față în faţă.

Irişii de smarald cercetară cu rapiditate pomeţii lipsiţi de culoare. Corsetul ce îi strângea talia vibra din cauza răsuflării ei agitate, iar el râse zeflemitor atunci când căutătura încruntată a lui Claire îl aţinti, exprimând dezaprobarea pe care vorbele ei nu o puteau evidenţia. Pufni amuzat, deloc impresionat de neplăcerea pe care i-o stârnea.

– Şi unde îţi este cioara fidelă? Să fi murit în sfârşit din cauza magiei tale insuficiente? o apostrofă nemilos.

– Magie insuficientă? repetă Claire, pradă unei mânii pe care nu o mai putu ţine în frâu. Nu uita pentru nicio secundă că tu eşti vinovat de apariţia păsării! Copil avid de putere! îi strigă, strângând materialul sângeriu în palme și simţind o dorinţă cruntă de a-l ataca pe loc cu incantaţiile pe care el tocmai le batjocorise.

– Să nu mai îndrăzneşti să îmi stai în cale! Este unicul avertisment pe care îl vei mai primi vreodată, o asigură.

Lauth îi întoarse nepăsător spatele, semn că discuţia luase sfârşit. Reacţiile previzibile ale surorii lui, precum şi acuzaţiile care se repetau de fiecare dată când se întâlneau, nu făceau decât să îi sporească plictiseala.

Ruda lui fusese, era şi urma să fie întotdeauna o vrăjitoare slabă din cauza unui simplu lucru: respingea ideea de a-şi folosi moştenirea pentru scopul potrivit. Claire se încăpăţâna până la refuz să protejeze fiinţele pe care toţi ceilalţi magi le doreau târându-se la picioarele lor. În ochii ei, oamenii meritau viaţa pe care o duceau şi nu accepta sub nicio formă să fie atacat ceea ce ea numea cursul firesc al naturii.

De parcă ar fi putut să i se împotrivească! Până la urmă, Lauth deţinea sceptrul, iar acest lucru schimba în întregime povestea. Hotărârile îi aparţineau, iar scumpa lui soră nu era capabilă să facă altceva în afară de a privi. În fond, aceea era poziţia care i se potrivea cel mai bine.

Claire închise ochii şi strânse pleoapele cu putere, aşteptând cu înfrigurare ca silueta băiatului să dispară din raza ei vizuală, iar forma lui să se atenueze în interiorul ei. Relaţia celor doi fusese întotdeauna simbolizată de o bătălie nesfârşită pe care nici mama, dar nici tatăl ei nu putuseră să o domolească măcar. Simţămintele ei nefireşti la adresa celor ce îi atacaseră semenii constituiseră veşnic un subiect de ceartă în societatea lor, însă Lauth fusese cel ce o detestase cu cea mai mare intensitate pentru ceea ce el considera a fi o prostie nesfârşită.

Încă de mic copil, acesta demonstrase o cruzime dincolo de închipuire faţă de cei pe care îi socotea responsabili de dispariţia rangului strămoşilor lor. Pasionat de istorie şi obsedat de perioada Inchiziţiei – măcinat veşnic de gândul că, dacă studia îndelung ceea ce se petrecuse atunci, cumva ar fi putut schimba tragedia – petrecuse fiecare clipă liberă cercetând volum după volum cu intenţia de a găsi o cale pentru a întoarce situaţia în favoarea lui. Nu se putuse împăca nicidecum cu ideea că lumea magiei – nemărginită cândva – fusese redusă acum la un hotar mic, denumit Caliacra, aflat la marginea unei ţări umane. Conceptul că erau toleraţi de oameni, în ciuda faptului că aceştia fuseseră secole la rând conduşi de vrăjitori, îi provoca fratelui ei o scârbă pe care o potolea dezlănţuindu-şi perfidia asupra nefericiţilor ce se aventurau pe tărâmurile lor. Claire i se opusese de fiecare dată, ceea ce adâncise sentimentele negative pe care acesta i le purta deja. Confruntările dintre ei erau întotdeauna violente, iar vocea lui răsuna și acum clar în mintea ei:

– Sceptrul este al meu, Claire! Mi-l poţi ceda ascultătoare sau te voi face fărâme pentru a-l obţine! Alegerea îţi aparţine!

Fiecare fibră a trupului ei fusese animată de unica dorinţă de a-şi ucide fratele. Violența acelui impuls, precum şi uimirea că spiritul ei era în stare de o asemenea sete de distrugere, o îngroziseră într-atât, încât se dăduse, fără să vrea, un pas înapoi. Privirea glacială a lui Lauth dădea greutate ameninţărilor enunţate, iar fata nu se îndoise pentru nicio fracţiune de secundă că îi va frânge gâtul cu o plesnitură seacă dacă îi oferea ocazia.

– Eu sunt prima născută, deci mi se cuvine! încercase nesigură o abordare pe care până şi ea o crezuse puerilă. Părinţii noştri au enunţat asta pe patul de moarte…

Îşi dorise din răsputeri să evite o confruntare directă, căci era conştientă că îi lipsea o caracteristică vitală pentru a învinge: abilitatea de a lua viaţa unei alte fiinţe vii, indiferent de natura ei. Cruzimea nu o caracterizase niciodată, spre deosebire de adversarul ei.

– Nu fi jalnică! izbucnise băiatul într-un hohot de râs sinistru. Nu eşti decât o proscrisă! Nu mă face să râd, surioară! Magia decide cui revine obiectul, iar puterea mea o depăşeşte pe a ta, chiar şi fără ajutorul pietrei de lapislazuli. Spre deosebire de ale tale, vrăjile mele sunt stabile!

Ca pentru a-i demonstra, rotise degetele cu uşurinţă, privind-o maliţios cum cade în genunchi sub forţa copleşitoare a incantaţiei nerostite. O învăluise într-o privire plină de aroganţă, nepăsător la străduinţele ei de a se elibera din strânsoarea şuvoiului de foc ale căror flăcări verzi o acaparaseră din cap până în picioare, dar care nu o arseseră încă. Îi studiase frica încrustată în trăsăturile fine ale chipului, iar acest lucru îl îndemnase să crească intensitatea atacului. Vraja îşi schimbase abordarea, inducând durere psihică ţintei magului. Lauth o împinsese până în colţurile nebuniei, făcând-o să trăiască într-o realitate alternativă în care hotarele lumii pământene erau mistuite fără milă.

– Nu poţi face absolut nimic împotriva mea! Cu sceptru sau fără, eşti inutilă, aşa cum şi preţioşii tăi protejaţi vor fi înaintea mea!

Strigătul lui Claire se auzise în întreaga încăpere, pe măsură ce fata cedase urii de nestăvilit, eliberată din cuşca atât de bine păzită de raţiune. Chipul ei se umbrise complet de o răutate cu rădăcini atât de adânci, încât ochii ce purtau de obicei nuanţa de chihlimbar se metamorfozaseră într-un negru sfidător. Ţipătul crescuse în intensitate cu fiecare secundă ce o atrăgea inevitabil spre magia pe care fratele ei o ridiculiza şi de care ea se temea. Puterile pe care le deţineau se născuseră pentru distrugere, nicidecum pentru protecție, iar Claire nu putea renunţa la credinţa ei pentru a permite întunericului să o posede. Totuşi, simpla idee că fiinţele pe care voia să le ferească din calea lui urmau să fie nimicite fusese suficientă pentru a-i da acces la rezervele de energie pe care le crezuse pierdute.

– Nenorocitule! îl acuzase, eliberându-se fără greutate.

Forţa o învăluise pe dată, răscolindu-i inima ce se strânse dureros şi terfelindu-i autocontrolul. Flăcările roşietice, ivite din însăşi spiritul ei, îi acoperiseră pielea, dezlănţuindu-se asupra centrului furiei sale. Dorinţa de a devasta totul în calea ei pentru a-şi atinge scopul îi alungase bunătatea, dar şi luciditatea, transformând-o într-o sălbatică fără judecată. Claire îşi rotise încheietura cu rapiditate, prinzându-l de braţe pe fratele ei într-o strânsoare ca o menghină şi ridicându-l de la sol cu ușurință. Indiferenţa manifestată de acesta nu făcuse decât să o întărâte şi mai tare.

Brusc, la fel de subit precum se ivise, incantaţia îşi pierduse din intensitate, iar flăcările ei dispăruseră cu un pocnet surd, lăsând în urma lor câteva pene mari şi negre ca smoala ce căzuseră printre degetele ei tremurătoare. Pricepuse şocată cum avantajul pe care îl deţinuse pentru câteva momente se dizolvase în neant, iar ochii ei îşi recăpătaseră culoarea inofensivă.

Se prăbuşise pe podea, epuizată și respirând sacadat. Urmărise neputincioasă cum sceptrul mult dorit sparge cupola de sticlă ce îl adăpostise până atunci în sala regală şi levitează până în palma răbdătoare a lui Lauth. Încă putea să simtă lacrimile arzătoare care îi înțepaseră atunci ochii.

– Ce ţi-am zis? Nu eşti bună de nimic! râsese fratele ei înainte de a testa noua achiziţie pe ea.

Flăcările verzi apăruseră din nou, atacând trupul slăbit al lui Claire şi determinând-o să urle deznădăjduită din cauza durerii pe care acestea i-o stârneau. Omoplații îi fuseseră crestați de tăieturi mici şi fine, insuficiente pentru a-i pune în pericol existenţa, însă destule pentru a o determina să sufere. Acesta fusese doar începutul unei domnii pline de cruzime asupra casei Durantor, căci ea pierduse mult mai mult decât posibilitatea de a-şi controla magia. Pierduse libertatea unui popor pe care se născuse să îl ocrotească.

Claire se cutremură, revenind în prezent, şi îşi îmbrăţişă corpul ce purta încă urmele acelei confruntări. Cicatricile ce îi brăzdau spatele chircit acum o marcau ca un stigmat, neputând fi vindecate cu absolut niciun mijloc existent. Ştia, pentru că încercase de atâtea ori de-a lungul ultimelor luni scurse de atunci. Lupta cu Lauth îi aduse mai mult chin decât cel fizic, căci deveni prizoniera lui, supusă torturii psihice ori de câte ori copilul se plictisea. Din păcate, acest lucru se petrecea des. Claire începuse să se teamă de faptul că străduinţele ei de a-şi ţine puterea în frâu vor da greş în faţa provocărilor fratelui ei. Iar când acel lucru se va întâmpla, nimic nu o mai putea salva din ghearele disperării.

Parcă simţind neliniştea creatoarei sale, o pasăre mare şi neagră ca tăciunele îşi întinse aripile fără zgomot, scuturându-le de câteva ori înainte de a-și lua zborul. Se aşeză în modul cel mai firesc pe umărul stăpânei sale, studiind-o cu interes. Ochii săi perfect albi, nefireşti pentru un corb, clipiră rapid de câteva ori, aflându-se într-un contrast izbitor cu penele sale maiestoase.

– Ce ar trebui să fac, Ris? îşi enunţă cu voce tare frica, în timp ce mâna ei alina trupul creaturii ce reprezenta unicul ei aliat. Încotro o vom porni de acum încolo?

*

Ţinutul Caliacra era suficient de întins pentru a fi locuit de marile familii de magi existente fără a stârni neînţelegeri. Contactul membrilor comunităţii era limitat la dineuri ocazionale ţinute în cinstea noilor conducători sau a morţii celor vechi. Întrevederile lungi şi anoste apelau la rezerva de răbdare şi aşa limitată a lui Lauth, a cărui vârstă nu îi oferea suficientă înţelepciune în proaspătul său statut.

Să fii stăpân peste un tărâm întreg de vrăjitori ce aşteaptă doar un pas greşit pentru a-ţi smulge puterea nu era situaţia ideală pentru copilul de doisprezece ani. Amator al poveştilor de demult, visase glorie nepieritoare şi balade care să îi cânte măreţia. În toate aceste fantezii însă rătăcise un detaliu important: era necesar să întreprindă anumite acţiuni pentru a căpăta faima la care tânjea. Din fericire pentru el, deţinea ideile potrivite pentru a schimba cursul istoriei celor două popoare pe care voia să le conducă în mod diferit.

Părul castaniu îi acoperi ochii vicleni, ascunzându-i mulţumirea bolnăvicioasă de a-şi observa sora într-un colţ al sălii de bal, aruncând priviri fugare oaspeţilor săi. Rochia albastră şi lungă până la pământ ce îi acoperea trupul slab, lăsându-i descoperit gâtul, evidenţia frumuseţea specifică familiei Durantor. La cei nouăsprezece ani ai săi, Claire îi aducea aminte de mama lor. Părul drept şi şaten era răsucit într-un coc fermecător, ţinuta fiind întregită de un colier de safir ce aparţinuse cândva bunicii lor. Atitudinea de învinsă ce îi îmbrăca pielea îi evoca băiatului momentul în care îi dăduse o lecţie binemeritată pentru ceea ce spera că urma să fie o veşnicie.

Pe măsură ce muzica invada urechile tuturor, iar perechile de vrăjitori valsau la nesfârşit, Lauth și Claire închiseră pleoapele şi rememorară evenimentul ce se petrecuse cu opt săptămâni în urmă.

– Şi ce avem noi aici? rostise cu răbdare cuvintele, savurând prada proaspăt capturată cu un calm nefiresc.

Se scursese o lună de când sceptrul îl alesese drept stăpân, iar Claire cedase în faţa puterii lui nestăvilite. Lauth ardea de nerăbdarea de a-şi începe domnia aşa cum se cuvine. Sosise în sfârşit clipa de a arăta omenirii care era locul ei de drept. Intenţiona să revendice toate teritoriile din jurul său şi să îi transforme pe rezidenţii acestora în sclavi personali. Epoca în care magii îndurau nedreptatea de a se limita la Caliacra şi de a nu pătrunde pe teritoriu uman ca rezultat al semnării unui tratat de pace stupid urma să se sfârşească prematur pentru viitorii pioni. Slăbiciunea regilor de dinaintea lui avea să fie spălată şi ştearsă din minţile şi trupurile tuturor de hotărârea sa nestrămutată de a conduce vrăjitorii spre o nouă eră.

– Eşti doar un copil… se auzise o voce răguşită, însoţită de o uimire fără margini a unui chip îngrozit peste măsură.

Omul tremurase incontrolabil pe podeaua de marmură, incapabil de a asimila un adevăr atât de crunt precum acela. Existenţa vrăjitorilor nu fusese niciodată un secret pentru nimeni, însă posibilitatea ca noul lor conducător să fie doar un băieţel… acest lucru era prea mult de îndurat. Broboane de sudoare îi acaparaseră fruntea şi, mai apoi, întrega față, scurgându-se pe gâtul care continuase să înghită în sec. În momentul în care se aventurase în regiunea interzisă, bărbatul îşi asumase consecinţele de a nu se mai întoarce vreodată acasă. Curiozitatea ce îl stăpânise însă depăşise instinctul de autoconservare.

– Linişte! tunase implacabil, lovind pământul cu sceptrul la un centimetru de mâna prizonierului.

Detesta să fie numit astfel din simplul motiv că vârsta nu îi caracteriza capacităţile. Vârsta nu îl limita nici în gândire şi nici în strategie, astfel încât titlul respectiv nu făcea decât să îl ofenseze. Iar Lauth pedepsea aspru jignirile primite cu sau fără intenţie.

Zgomotul unor paşi grăbiţi îi întrerupsese brutal şirul gândurilor, iar băiatul ridicase privirea la timp pentru a observa apariţia plină de anxietate a surorii lui. Buzele sale se curbaseră într-un zâmbet larg, îndulcindu-i pentru o clipă obrajii roşii. Momentul pe care fata îl alesese pentru a se arăta era cum nu se putea mai potrivit.

– Ce ai de gând să faci? îl chestionase nerăbdătoare, gesticulând nesigură.

Irişii săi căzuseră pe intrusul a cărui frică atinsese cote maxime şi pricepuse îndată care era mai exact planul fratelui ei. Atunci când ochii îi întâlniseră din nou pe ai lui, Claire emana din fiecare fibră a organismului ei dârzenie, iar Lauth înţelesese că înfruntarea în care îi învinsese magia se ştersese deja din memoria ei. Poate că venise timpul să îi demonstreze încă o dată – de acea dată, definitiv – că nu deţinea resurse suficiente pentru a începe o bătălie cu el.

– Nu îţi voi permite să faci asta! Nu te voi lăsa să îl omori! îi strigase cu încăpăţânare.

– Nu trebuie să-mi permiţi absolut nimic! Eu sunt conducătorul Caliacrei, iar tu trebuie să mi te supui! urlase fără menajamente, în timp ce mâinile îi fuseseră învăluite de focul verde care smulsese un ţipăt scurt din direcţia bărbatului. Ai noroc că împărţim acelaşi sânge, căci, pentru modul în care mi-ai vorbit, unica răsplată este moartea, surioară!

Ridicase palma deasupra capului cobaiului său şi strânsese maliţios pumnul, urmărind cu încântare cum flăcările de smarald se supuseră poruncii nerostite a creatorului lor. Trupul captivului se chircise la picioarele lui micuţe, zvârcolindu-se în agonie pură. Vraja îi pătrunsese în vene şi îi răscolise sângele, răpindu-i strigăte pline de deznădejde, parcă implorând curmarea definitivă a suferinţei groaznice ce îl tortura. Pielea căpătase o nuanţă de roşu stacojiu pe măsură ce magia se infiltrase cu succes în interiorul victimei. Ar fi putut să îl ucidă cu un simplu pocnit din degete, însă priveliştea crudă servea drept pildă pentru Claire.

– Lauth! răcnise sora lui, activându-şi de asemenea puterea.

Crezuse că nu era totul pierdut! Crezuse că încă mai putea salva pe muritorul ce cutezase să calce teritoriul inamic. Speranţa pe care o surprinsese fugar încrustată în ochii albaştri ai necunoscutului nu îi dădea pace, răscolindu-i sufletul cu o intensitate insuportabilă. Răutatea băieţelului o uimise întotdeauna, determinând-o să se întrebe din ce anume se născuse aceasta, însă Lauth tocmai călcase nemilos limitele pe care Claire era dispusă să le suporte, iar ea nu mai putea să stea deoparte. Nu se mai putea ascunde!

Un ultim strigat şi trupul fără suflare se transformase într-un cadavru hidos. Focul cel verde se întorsese într-o clipită la creator, iar încântarea morbidă a copilului îi răpise fetei stăpânirea de sine. Lacrimi fierbinţi porniseră să curgă din ochii caramelizaţi, alunecând de-a lungul bărbiei ce se cutremura sub impulsul durerii. Claire trăsese cu greutate aer în piept, simţind că se sufocă. Ideea că îşi demonstrase încă o dată incapacitatea de a proteja, oferindu-i satisfacţia dorită fratelui ei, o înnebunise complet.

– Te urăsc, diavolule! urlase nealinată, aruncându-şi braţele în lături. Sper să putrezeşti în iad! LAUTH!

Magia ei căpătase proporţii înfricoşătoare, acaparând-o cu totul pe măsură ce bătăile inimii ei se auziră în întreaga încăpere – aritmice şi ameninţătoare. Flăcările sângerii o mistuiseră puternic, împingându-i raţiunea într-un colţişor îndepărtat. Degetele îi tremuraseră, iar incantaţiile începuseră să curgă nestăvilite pe măsură ce lacrimile se evaporaseră sub puterea ucigătoare a focului. Fum alb începuse să se ridice de pe chipul ei, iar Claire grăbise pasul pentru a se apropia de ţinta dispreţului ei profund.

Lauth urmărise cu interes ceea ce presupuse că era apogeul abilitaţilor surorii lui. Nu o mai văzuse niciodată atât de mânioasă și nici atât de hotărâtă să îl facă fărâme. Bunătatea ei legendară dispăruse fără urmă, fiind înlocuită de dorinţa de a nimici totul în calea ei. Începuse să râdă încântat, chiar mândru de cea care îl dezamăgise în atât de multe rânduri. Poate că mai exista o şansă ca ea să îşi îmbrăţişeze adevărata natură şi să înceteze cu încăpăţânarea prostească de a proteja oamenii.

Claire îl prinsese brutal de mâna în care ţinea sceptrul, smucindu-l rapid pentru a-l forţa să elibereze obiectul monstruos. Băiatul însă îşi folosise palma liberă pentru a o împinge, decis să nu îi permită să atingă piatra de lapislazuli. Acest gest nu ar fi făcut decât să mărească magia ei şi aşa temeinică. Nu putea permite o luptă în termeni egali cu sora lui, pentru că acest lucru ar fi dus la moartea unuia dintre ei. Era lesne de ghicit a cui.

– Claire, îndepărtează-te în clipa asta! o avertizase agasat, luptându-se să recâştige controlul asupra toiagului.

În învălmăşeală, vulturul albastru atinsese umărul fetei, iar aceasta scosese un strigăt exasperat, trântindu-se la podea. Îşi acoperise capul cu palmele, răsuflând sacadat, pe măsură ce inima păruse că doreşte să traverseze traheea pentru a-i părăsi corpul. Organul se zbătuse atât de dureros, încât Claire ajunsese la concluzia că organismul urma să îi cedeze din clipă în clipă. Fără a mai avea puterea de a ţipa, se zvârcolise în supliciu. Ochii i se măriseră de groază şi consternare.

O lumină puternică o învăluise în întregime, oprindu-i mişcările haotice, în timp ce flăcările roşii părăsiseră pielea vrăjitoarei, ajungând deasupra capetelor celor doi, şi luaseră o formă la început nedesluşită, căpătând cu fiecare secundă ce se scurgea conturul unui corb. Dimensiunile acestuia depăşeau de două ori pe cele ale unei păsări normale, în timp ce penajul asemănător smoalei păstra o fluorescență sângerie, amintind de magia stăpânei sale. Ochii albicioşi ai creaturii stranii cercetaseră împrejurimile scurt înainte de a croncăni sinistru. Se aşezase apoi pe trupul chinuit al celei ce îi dăduse naştere, privind periculos pe Lauth. Aripile loveau ritmic aerul, parcă formând un scut de protecție în jurul ei.

Claire deschisese cu greutate pleoapele, simţind cum oboseala pune stăpânire pe ea. Surprinzând şocul evident întipărit pe chipul fratelui ei, înţelesese prezența necunoscută ce o învăluia cu căldură acum. Demonstrase o dată pentru totdeauna că magia îi curgea adânc prin vene, căci ura ei pentru băiat tocmai se manifestase sub forma unui animal protector. O luase pe urmele bunicii ei, cea care condusese Caliacra cu înţelepciune şi corectitudine. Un surâs zeflemitor îi arcuise buzele înainte ca ea să se cufunde în inconştienţă.

Se aflau acum în aceeaşi sală, a cărei marmură nu mai purta urmele crimei de atunci. Ferestrele înalte şi late îmbrăcau peretele exterior al reşedinţei Durantor, fiind mărginite de perdele grele din catifea. Albeaţa podelei contrasta izbitor cu amintirile lui Lauth care nu putuse uita pentru nicio clipă satisfacţia pe care o citise în privirea extenuată a lui Claire înainte de a leşina. Deşi nu i se mai opusese făţiş încă din acea zi fatidică ce lăsase un gust amar încrederii sale, Claire era departe de a fi complet domesticită. Lauth pur şi simplu avea acel presentiment.

Cercetă cu un plictis profund mulţimea, dorindu-şi ca dineul să ia sfârşit cât mai repede posibil. Înţelegea perfect că aceste întâlniri date în cinstea lui nu reprezentau decât o curiozitate dincolo de limite a magilor, curiozitate ce îl învăluise încă de când sceptrul îl acceptase drept partener. Vârsta considerată fragedă de cei din jurul lui nu constituia un impediment în calea sa şi intenţiona să demonstreze asta.

Deodată, uşile din lemn de mahon se dădură de perete, iar în încăpere îşi făcură apariția două siluete, mânate violent din spate de ceea ce băiatul recunoscu a fi valetul familiei. Se încruntă şi făcu un semn scurt pentru a opri muzica. Vrăjitorii îşi încetară dansul, iar murmure nemulţumite şi, mai apoi, confuze, înlocuiră atmosfera plăcută de dinainte.

– Majestate, i-am găsit pe acești doi intruşi în spatele conacului, explică rapid lacheul, cunoscând mult prea bine tirania băieţelului. Nu voia să se facă responsabil de distrugerea voioşiei stăpânului său.

– Apropiaţi-vă! porunci în aceeaşi clipă în care invitaţii începură să formeze un culoar către tronul de pe care Lauth tocmai se ridicase.

Claire încremeni fără posibilitatea de a scoate vreun sunet în clipa în care ochii ei îi întâlniră pe cei ai unuia dintre prizonieri. Părul său roşcat, alături de o pereche de ochi verzi, asemănători ca nuanţă cu ai fratelui ei, dar purtând un curaj exemplar, îi stârni fiori pe şira spinării, făcând-o să înţeleagă că tinereţea lui fusese irosită înainte ca acesta să ajungă dinaintea lor. O suferinţă străveche, însă mută, îi acapară trupul, iar ea înţelese pe loc că trebuia să ia o decizie rapidă, căci fiecare secundă era preţioasă. Dacă îşi dorea să împiedice trecutul să îşi joace din nou placa învechită, trebuia să acţioneze rapid şi eficient.

– Cum vă numiţi, oamenilor? îi interogă Lauth, învârtind toiagul în mână, arborând un surâs firav, menit doar să decepţioneze.

– Are vreo importanţă? răspunse cel ce îi captase atenţia lui Claire, sfidând în întregime festivalul de putere ce se desfăşura în faţa ochilor săi.

Calmul cu care respinsese oferta vrăjitorului o împinse pe sora lui să înţeleagă fără greş că tânărul nu plănuia să iasă viu din acea poveste. Postura demnă pe care o abordase, faptul că îşi privea călăul drept şi, mai ales, refuzul limpede de a se supune unui ordin stăteau drept mărturie a intenţiilor sale. Atitudinea lui sinucigaşă nu făcu decât să o îndârjească pe Claire.

Lauth pocni din degete, iar însoţitorul bărbatului se prăbuşi fără suflare într-o fracţiune de secundă, stârnind aplauzele semenilor lor. Poziţia ciudată în care căzuse pe podea indica faptul că îi fusese frânt gâtul. Claire înghiţi în sec, blestemând în surdină cruzimea bestiei din faţa sa. Percepu un icnet furios din partea tânărului, însă acesta nu avu ocazia de a-şi manifesta în detaliu nemulţumirea.

– Numele tău, muritorule, ceru implacabil regele. Nu mă face să-mi pierd răbdarea, căci altfel…

Chipul omului se crispă, iar Claire rosti fulgerător o incantaţie menită să îl cheme pe Ris din străfundurile minţii ei, acolo unde se odihnea atunci când prezenţa lui nu era de folos. O lumină puternică o învălui în întregime, atrăgând atenţia oaspeţilor ce se aflau mai aproape de ea, iar corbul cu ochi albi se ivi din neant, croncănind ameninţător. Odată eliberat, se roti ameţitor pe deasupra mulţimii din sala de bal, răspunzând interesului primit cu priviri făţişe.

Claire trasă un cerc invizibil deasupra capului ei, iar Ris porni a coborî val-vârtej în picaj, aterizând în faţa bărbatului necunoscut. Zâmbetul fetei căpătă proporţii înfricoşătoare în timp ce îşi ameninţa mut fratele să nu înceapă o luptă cu ea, căci de acea dată nu putea avea sorţi de izbândă. Apariţia păsării schimbase balanţa dintre abilităţile lor.

– Regele meu, se auzi glasul ei mieros, iar Claire savură din plin frustrarea ce îmbrăca fiecare trăsătură a copilului dinaintea ei. Permite-mi să încarcerez prizonierul. Invitaţii tăi trebuie trataţi cu grijă, frate, încheie, strecurând subtil o notă de ironie în ton.

Era perfect conştientă de faptul că Lauth nu va face o scenă de faţă cu atâţia magi, iar Claire exact pe acest lucru mizase. Dacă ar fi atacat-o, Ris ar fi servit drept gardianul ei, iar magia cândva instabilă s-ar fi echilibrat cu ajutorul calmului indus de corb. Copilul nu era prost, căci citea în privirea sa calculele infinite pe care le făcea. Nu o putea omorî în faţa întregii lor comunităţi fără a risca să stârnească o revoltă.

– Prea bine! scuipă cu dezgust vorbele, întorcând spatele mulţumii înainte ca aceasta să poată surprinde furia mocnită ce îl rodea din interior spre exterior. Claire avea să plătească scump pentru intervenţie!

Ris îşi luă zborul în clipa următoare pe măsură ce paşii creatoarei lui o purtau spre băiatul cu păr roşcat. Îl înșfăcă fără menajamente de braţ şi îl ridică dur, împingându-l cu forţa spre ieşire. Nu îşi îngădui să afişeze niciun strop de blândeţe până când nu se află la adăpostul uşilor mari de mahon ce se închideau în urma lor, fiindcă o asemenea slăbiciune ar fi întors întreaga situaţie împotriva ei. Nu îşi permitea să fie acuzată de erezie în faţa lui Lauth care doar atât aştepta. Trebuia să se controleze.

Răsuflă uşurată şi trase adânc aer în piept abia după ce se găseau la câţiva metri distanţă de dineul dat în cinstea regelui. Îl eliberă pe om şi îşi lăsă ochii arămii să îl cerceteze ceva mai bine. Chipul lui era frumos, parcă desenat de creionul fin al unui pictor talentat, iar dârzenia pe care continua să o manifeste în ciuda situaţiei fără scăpare în care se găsea o determină să îl admire pe loc.

– Şi ce se va întâmpla acum, vrăjitoareo? o atacă fără strop de teamă în glas. Încarcerat, pe naiba! Omoară-mă acum şi aici! Nu intenţionez să continui! o avertiză, oprindu-se.

– Nu face asta, îl preveni ferm, prinzându-i umerii mari în palme. Ascultă-mă! Lauth te va ucide fără să stea pe gânduri! Tocmai ţi-am obţinut o amânare până când voi găsi o soluţie de a te elibera. Nu îmi respinge efortul fără a da doi bani pe el!

Nu avea timp să încerce să îl convingă de un adevăr pe care ea însăşi l-ar fi pus la îndoială în circumstanţele date. Intenţiile ei erau pure şi spera să aibă ocazia de a le demonstra cât mai repede posibil. Acum însă nu era deloc momentul pentru o confruntare verbală, căci putea apărea oricine pe coridor din clipă în clipă, surprinzându-i într-o postură care i-ar fi atras uciderea.

– Mergi, oricine ai fi! Mergi şi nu te uita înapoi! îl rugă, prinzându-i încă o dată braţul şi trăgându-l nerăbdătoare după ea în încercarea de a se refugia de ochii iscoditori.

Bărbatul pufni nemulţumit, însă nu se mai smuci din strânsoarea fetei. Trăsăturile încordate se îmblânziră, iar pașii lui se potriviră cu ai lui Claire în câteva secunde. Aruncă o privire fugară asupra vrăjitoarei şi se decise în cele din urmă să dea glas câtorva cuvinte.

– Nu înţeleg de ce este atât de important, însă numele meu este Dante, murmură neutru, fixând-o cu irişii de un verde fluid.

– Ei bine, Dante, ai făcut o mare prostie venind aici! îl apostrofă necruţătoare, pe măsură ce coborau scările către pivniţă. Nu vă înţeleg pe voi, oamenii! Gândul că vă avântaţi în necunoscut vă stârneşte atât de tare încât pericolul iminent vă amorţeşte dorinţa de a supravieţui? Ce te aşteptai să găseşti aici? Caliacra nu vesteşte decât moarte pentru voi acum. Cândva…

Claire se opri contrariată de ce anume fusese pe cale să îi dezvăluie. Cum ar fi putut să îi spună că, în timpul domniei bunicii ei, tratatul făcut cu oamenii fusese respectat cu sfinţenie? Că vrăjitorii convieţuiau în deplină pace cu cei ce erau acum consideraţi asupritorii lor? Însă vremurile se schimbaseră, iar setea de sânge a semenilor ei crescuse pe măsură ce noile generaţii apăruseră, din ce în ce mai învolburate în patima puterii. Fratele ei era exemplul grăitor al acelui lucru. Adepţii lui nu erau nimeni alţii decât cei ce se regăseau în dorinţa de a prelua vechiul control asupra ţărilor umane.

– Intră! îi porunci sec, învinovăţindu-se pentru sentimentele contradictorii ce se luptau în adâncul ființei ei.

Zăvorî uşa temniţei cu un lacăt temeinic şi se îndepărtă cu paşi repezi fără a privi înapoi. Nu voia să surprindă expresia lui Dante.

*

– Tâmpito! tună Lauth, însoţindu-şi vorbele cu o palmă ce marcă fără greş chipul surorii lui.

Claire rămase cu capul într-o parte, neînvrednicindu-l pe băiat nici măcar cu o privire indiferentă. Ştiuse de la bun început că acţiunile întreprinse îi vor atrage consecinţe neplăcute, însă faptul că era lovită nu reprezenta nicidecum ceva terifiant. Comparativ cu tortura psihică, suferinţa fizică nu avea darul nici măcar de a o determina să tresară. Cândva, s-ar fi îngrozit de stadiul în care ajunsese, însă acum scopul ei era mult prea important pentru a-şi permite să se împiedice de trivialităţi. Trase adânc aer în piept şi îşi pironi în cele din urmă irişii în verdele întunecat al lui Lauth.

– Cum îţi permiţi să mă sfidezi în acest fel? strigă acesta, amintindu-i fetei de un copil răsfăţat ce bate din picior atunci când nu primeşte ceea ce pretinde. Cine te crezi?

– Dar tu cine te crezi? murmură Claire pentru sine, mânată de impulsul de a se opune verbal regelui pe care nu îl recunoştea drept conducătorul de drept al Caliacrei.

– Ai spus ceva? o chestionă acesta, deja agasat peste măsură.

– Nimic, Maiestate!

Execută o plecăciune zeflemitoare şi rezistă eroic în fața dorinţei de a-i întoarce spatele şi de a-l lăsa să vorbească de unul singur. Fu străfulgerată din senin de imaginea celui pe care îl abandonase în temniţa jilavă şi se controlă. Era conştientă că un asemenea pas greşit chiar i-ar fi semnat sentinţa la moarte. Trebuia să se abţină de dragul lui Dante!

– Pentru moment, mi-ai făcut imposibilă uciderea acelui om, însă nu te baza pe asta! O să plăteşti scump nesăbuinţa săvârşită! îi jură băiatul, împingând-o cu scârbă de lângă el.

Făcându-i părtaşi pe oaspeţii săi, Claire închisese portiţa spre o vărsare de sânge nejustificată atunci când apărase prizonierul. Implicându-l pe Ris şi arătându-l comunităţii lor, îşi afirmase cu tărie existenţa în faţa tuturor, căci nu exista vrăjitor care să nu fi auzit de faimoasa lor bunică. Lauth ar fi urlat din răsputeri în întreaga reşedinţă dacă asta nu i-ar fi atras eticheta de instabil emoţional. Idioata lui soră complicase lucrurile peste măsură!

– Lasă-mă singur! îi ordonă peste umăr. Dispari din faţa mea, inutilo!

Claire atâta aştepta. Fără a-l învrednici cu un salut politicos, se făcu nevăzută, arzând pe dinăuntru datorită satisfacţiei. Nu numai că dejucase strategia „măreţului” conducător, însă reuşise să obţină o victorie importantă fără a depune efort suplimentar. Fapta ei imprudentă atrăsese după sine avantaje pentru care fusese pregătită să lupte îndelung. Un surâs larg îi încunună chipul ce purta încă însemnul lăsat de frăţiorul ei scump.

Conştientă de pericolul pe care Lauth îl reprezenta, dar şi de faptul că orice pas greşit ar fi făcut din acea clipă mai departe i-ar fi atras o pedeapsă severă, Claire se abţinu din a-l vizita pe captiv timp de trei zile. Prin mijloace ocolite se asigură că acesta primea toate cele necesare şi că era tratat cât de bine posibil, având în vedere faptul că era prizonierul suveranului vrăjitorilor. Era măcinată de remuşcări pentru graba cu care îl părăsise în acea zi, lăsându-l să rătăcească în ghearele nesiguranţei şi a neîncrederii. Îi promisese că îl va salva, dar oare vorbele ei i se păruseră sincere bărbatului? Oare dorinţa îi era suficientă pentru a săvârşi ceea ce jurase?

Curajul încrustat în frumuseţea chipului lui Dante o urmări în vise, animându-i fiinţa şi dându-i tăria de care avea nevoie pentru a rezista în fata şovăielii. Atitudinea lui o inspiră şi o îndemnă să meargă mai departe, dezbrăcându-se nerăbdătoare de disperarea ce devenise o a doua natură pentru ea. Dante schimbase pentru totdeauna felul ei de a fi în momentul în care îi arătase fără teamă lucrurile pe care ea nu le deţinea: libertatea şi îndrăzneala de a rezista obstacolelor, oricare ar fi fost acelea!

*

Claire călca apăsat şi cu hotărâre, iar paşii răsunau dur pe zalele de piatră ce acopereau scările spre pivniţa conacului. Nu ştia prea bine ce anume urma să spună sau cum va motiva vizita nepotrivită, însă era conştientă de faptul că îşi dorea să îl vadă pe bărbatul de a cărui soartă se legase în mod neaşteptat. Dante o determinase să descopere în sine forţa pe care o bănuise dispărută cu mult timp în urmă. Nici măcar teama de Lauth nu mai fu suficientă pentru a o ţine departe de el.

Se apropie nesigur de uşa temniţei şi privi în interiorul ei, îngheţând instant. Intensitatea de smarald dincolo de pleoapele lui Dante era fixată pe chipul ei, studiind-o fără nicio reţinere. Stătea rezemat de peretele rece de piatră, sprijinindu-şi mâna dreaptă pe genunchiul piciorului îndoit, în timp ce trăsăturile sale tinere nu trădau gândurile ce îl stăpâneau. Ochii nu îşi rătăciseră strălucirea ce o captivase încă din prima clipă – nici măcar după atâtea zile în care hainele sale se mânjiră de noroi, iar trupul purta urmele furiei neputincioase a regelui. Căci dacă Lauth nu îl putea ucide, acest lucru nu însemna pentru nicio secundă că nu îl putea tortura.

Claire clipi, întrerupând contactul vizual. Nu dorea să îşi lase temerile să prindă contur. Nu voia să înţeleagă că distanţarea ei accentuase situaţia fără scăpare în care se găseau amândoi.

– Vrăjitoareo! o izbi din plin vocea răguşită. Bine ai venit! Scuză-mă că nu te întâmpin cu flori, dar, după cum bine vezi, sunt puţin cam prins momentan.

Râsul lui gutural o trezi din încremenire şi fata se miră de faptul că spiritul lui nu fusese frânt. Privirea jucăuşă cu care o învălui în timp ce deschidea celula fu suficientă pentru a înţelege că bărbatul era chiar mai puternic decât îşi imaginase iniţial.

Claire îi zâmbi şi se apropie fără reţineri, aşezându-se în fața prizonierului. Îşi cufundă irişii în profunzimea alor lui, uitând pentru câteva clipe de locul în care se găseau. Trupul ei se umplu de un val de căldură subită, iar ea îşi îmbrăţişă corpul pentru a-şi împiedica inima să o trădeze. Îşi lăsă chipul în jos, fără a-şi şterge surâsul de pe buzele uşor întredeschise.

– Mă bucur că te găsesc într-o stare aşa de bună, rosti atunci când fu capabilă într-un final să se adune. Mă aşteptam la tot ce este mai rău.

Acesta o cercetă surprins, părând să constate abia atunci natura apariţiei ei, dar şi sensul cuvintelor cu care îl atacase în ziua în care fusese prins. Încă din prima clipă în care ea intervenise, oferindu-se să îl întemniţeze, Dante presupusese că totul era doar o luptă pentru putere între vrăjitori. Nu se încrezuse în intenţiile ei şi singurul motiv pentru care îi dăduse ascultare fusese interesul pentru lumea lor. Pătrunsese pe teritoriul interzis cu un scop şi fusese pregătit să îşi dea viaţa pentru a-l atinge. Orice informaţie ar fi putut aduna în acest proces era mai mult decât binevenită, indiferent de modul în care o obţinea. Acum însă… vocea ei îi învolbură sângele în vene înainte de a avea ocazia să se opună.

– Erai sinceră în acea zi, şopti nesigur, moment în care mâna i se întinse spre degetele celei de lângă el. Chiar ai vorbit serios, concluzionă şocat.

Fu rândul lui Claire să slobozească un râs cristalin pe măsură ce atingerea pielii lor îi trimitea fiori electrici în fiecare fibră a organismului.

– E normal să te îndoieşti de intenţiile mele, însă te asigur că niciodată nu am fost mai decisă în privinţa unui lucru aşa cum sunt acum! îi jură pătimaş.

Liniştea ce se instală în urma afirmaţiilor ei îi dădu timp pentru a-şi face ordine în haosul din mintea slăbită. Era un adevărat mister pentru ea motivul din spatele senzaţiilor pe care le experimenta, dar cel mai de neînțeles era dorinţa arzătoare de a proteja pe acest om. Nu fusese niciodată de acord cu fratele ei, deşi îi înţelesese perfect intenţiile. Lauth îşi dorea să restaureze gloria poporului lor, iar ea era cu adevărat o trădătoare, fiindcă se opunea cu îndărătnicie unui asemenea scop nobil în ochii semenilor ei.

Iubirea ei pentru fiinţele ce îi asupriseră era neobişnuită şi nepotrivită, izvorâtă din păcat. Da, era un adevărat păcat ceea ce săvârşea şi ceea ce gândea. Chiar şi aşa, în ciuda impresiilor pe care le stârnea în jurul ei, Claire simţea că avea o datorie morală de a-şi urma inima şi de a-şi folosi puterile într-o cauză pe care o considera justă. Dacă să se opună cruzimii lui Lauth constituia o greşeală fatală, atunci aşa să fie! Nu trebuia să priceapă sensul faptelor ei. Îi era suficient să îşi urmeze instinctul. Nu mai putea pierde bucăţi din spirit fără a se afla în pericolul de a se rătăci definitiv.

Dante îşi retrase mâna şi se lăsă învăluit de curiozitate. Unica torţă prinsă de zidul din afara celulei arunca o lumină difuză asupra vrăjitoarei, permiţându-i să descopere vag trăsăturile pe care nu dorise să le vadă de la început. Părul ei lung şi drept se odihnea prins într-o coadă împletită pe spatele aplecat, în timp ce buzele uşor răsfirate zâmbeau cu subînţeles. Îşi plimbă privirea de-a lungul pomeţilor palizi, lăsându-se fascinat de inflexiunile neastâmpărate ale ochilor adumbriţi. Se înfioră atunci când prinse un crâmpei de suferinţă venit direct din sufletul acesteia.

– De ce faci asta? se trezi întrebând-o înainte de a avea ocazia să se oprească. Tu eşti mag, iar eu sunt om. Nu suntem duşmani declaraţi?

Nu era prost. Se documentase în detaliu. Citise timp îndelungat despre puterea nestăvilită a membrilor comunităţii magice, dar şi despre intervenţia oamenilor pentru a stopa conducerea lor. Studiase tratatul de pace şi pricepuse că cele două popoare nu se vor putea înţelege absolut niciodată în privinţa lumii, căci ambele deţineau egoismul şi aroganța necesare unui nou război. Oamenii nu ar fi acceptat niciodată să se predea în linişte vrăjitorilor, iar aceştia din urmă nu se puteau mulţumi cu Caliacra, indiferent de întinderea ţinutului. O nouă confruntare era inevitabilă, iar dispariţiile din ultima vreme nu făceau decât să îi întărească convingerile. Şi atunci, de ce fata încerca să îl ajute?

– Nu eşti adversarul meu, Dante, răspunse aceasta simplu. Voi nu sunteţi inamicii mei. Nu împărtăşesc convingerile fratelui meu şi nu-mi doresc ştergerea voastră de pe faţa pământului. Cauza mea este una imposibilă, dar sunt pregătită să mor pentru ea!

– Care este cauza ta?

Claire îl privi înmărmurită. Ar fi trebuit să se confeseze acestui necunoscut pe baza emoţiilor pe care i le stârnea sau era mai sigur să fugă cât mai departe de el? Clipi de câteva ori, înghiţind în sec. Dacă dădea frâu liber ideilor ce o măcinaseră ani la rândul, oare Dante ar fi considerat-o ipocrită şi ar fi alungat-o asemenea tuturor sau ar fi înţeles motivele pe care nici ea nu le putea susţine cu argumente? S-ar fi încrezut în ea şi în vorbele ei? Se hotărî să rişte.

– Oricât de fără sens sună, îmi doresc să trăim în pace, fără a fi nevoiţi să ne masacrăm unii pe alţii.

Ştia că vrăjitorii se făceau mai responsabili de crimă decât oamenii, însă totul pornise cu mult timp în urmă, atunci când aceste fiinţe nesăbuite deschiseseră cutia Pandorei. Dacă doar ar fi gestionat situaţia în cu totul alt mod… însă trecutul era trecut, iar prezentul nu putea fi schimbat fără a altera viitorul. Se ridică fără greutate, alegând să se retragă înainte de a dezvălui şi mai multe lucruri pe care nu era încă pregătită să le împărtăşească cu un alt spirit.

– Voi reveni, promise, înainte de a se face nevăzută.

Dante privi lung în urma ei. Întreaga conversaţie îl luase pe nepregătite, căci venise în Caliacra cu idei fixe conform cărora comunitatea magilor era doar un rău absolut al lumii lor. Vrăjitorii erau însetaţi de putere, iar sadismul lor fără limite le servea la alungarea plictiselii. Atâta vărsare de sânge săvârşită doar pentru propria plăcere… erau îngrozitori! Descoperind-o pe ea însă – această vrăjitoare atipică, înconjurată de un val de tristeţe pe care nu îl putea pătrunde –, înţelese că nu îşi mai putea îngădui să generalizeze. Nu era atât de naiv încât să se încreadă orbeşte în ceea ce spunea ea şi era conştient de faptul că putea fi înşelat cu abilitate, însă exista ceva în interiorul lui care îl îndemna să simpatizeze cu vorbele fetei. Nu ştia de ce, dar suferinţa întrezărită în ochii ei căprui îl vrăjise şi îl apropiase de ea.

*

Vizitele se repetară din ce în ce mai des, iar pe măsură ce vorbele lor se asimilau, servind la cunoaşterea reciprocă, Claire se simţea din ce în ce mai în largul ei alături de acest om pe care nu îl mai considera un necunoscut. Dante avea mult mai multe de oferit în afara îndrăznelii ce îl băgase în probleme şi a libertăţii spiritului pe care fiecare por al său o emana. Lumina iscoditoare a ochilor, precum şi surâsul blajin, dar ferm, contribuiau din plin la inteligenţa fără margini pe care fata avu norocul de a o surprinde în lungile lor discuţii.

Modul în care i se adresa şi lucrurile pe care i le povestea despre lumea umană, lume pe care Claire nu avusese oportunitatea de a o vedea cu ochii ei, o fascinau dincolo de cuvinte. Îl asculta avidă de cunoaştere, prinsă în mrejele unor întâmplări despre care citise atât de puţine în cărţile ei. Află despre locuri minunate şi peisaje încântătoare, dar şi despre cât de efemeri erau oamenii de fapt. Înţelese mai bine mentalitatea acestor fiinţe slabe în aparenţă, dar a căror energie interioară era aproape nesfârşită. „Teama de moarte are darul de a trezi pofta arzătoare de a trăi în sufletul oricui”, îi spusese bărbatul. Faptul că ştiau că se puteau pierde în întuneric în orice secundă îi determina să profite de fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima.

Claire constată cu amărăciune cât de diferite erau popoarele lor. Vrăjitorii aveau proasta inspiraţie de a se considera nemuritori, fapt pentru care îşi iroseau adesea anii în planuri irealizabile, în lupte pentru putere. Nu o dată se încercase detronarea regelui şi preluarea sceptrului, deşi acest lucru era absolut imposibil. Magii îşi abandonau puterile pe altarul obsesiilor, uitând de tot ceea ce îi înconjura. Îşi sacrificau spiritul neantului pentru himere.

Dante se lăsă de asemenea învăluit de bunătatea caracteristică a fetei, dezvelind firea ei puţin câte puţin. Curiozitatea acesteia îl măguli, îndemnându-l să o înveţe fel de fel de informaţii despre locul de unde venea. Înainte de a realiza, conversaţiile lor zilnice deveniră partea pe care o aştepta cu cea mai mare nerăbdare. Nici măcar tortura nu îl mai putea abate de la emoţiile pe care prezenţa ei le stârnea în fiinţa lui. Fără să fie conştientă de asta, Claire îi transforma viaţa ce avusese un ţel nedefinit într-una plină de însemnătate.

Bărbatul îi sorbea cu nesaţ istorisirile despre Caliacra. Află cu stupoare că tot ceea ce citise era parţial fals şi fu nevoit să accepte că organizarea magilor era mult mai bine pusă la punct decât bănuise vreunul dintre semenii săi.

În primul rând, sursa energiei tuturor membrilor ţinutului Caliacra o reprezenta sceptrul pe care Lauth îl deţinea în prezent. Nimeni nu ştia de unde apăruse sau de ce, dacă fusese născut din magie ori obiectul crease magia, însă acesta se afla alături de vrăjitori încă din cele mai vechi timpuri. Îi însoţise în diferite perioade, amplificând forţa ce le curgea în vene, şi îi servise cu loialitate pe fiecare dintre ei. O dată la câţiva ani, acest sceptru misterios îşi alegea un stăpân din rândurile comunităţii, făcând abstracţie de statutul şi de arborele familial al acestuia. Unicul lucru ce îl atrăgea ca un magnet era nivelul de putere pe care viitorul rege îl manifesta, căci cel selectat devenea fără discuţie conducătorul lor. Astfel, poziţia înaltă fusese plimbată de-a lungul veacurilor prin toate familiile de vrăjitori, contribuind la un echilibru de netăgăduit. Lauth era cel mai tânăr suveran din istoria lor, iar acest lucru avu darul să îi îngheţe sângele în corp, căci Dante înţelese cât de terifiant era copilul de doar doisprezece ani.

Claire se deschise şi mai mult în faţa lui, lăsându-l să afle de unde anume izvorau puterile care le încununau existenţa. Fiecare vrăjitor deţinea o anumită parte a corpului care împrăştia energia nestăvilită în fiecare fibră a organismului lui, organ ce avea rolul de a coordona magia şi de a o determina să se manifeste într-un mod propriu celui ce o stăpânea. Astfel, centrul lui Lauth era constituit de irişii de smarald, forţa sa exteriorizându-se sub forma unor flăcări de culoare verde, în timp ce Claire era animată de propria inimă care pompa mult mai mult decât sânge în trupul ei mlădios, motiv pentru care vrăjile ei mistuiau sub forma unor flăcări de nuanţă stacojie.

– Așa a fost întotdeauna? dădu Dante glas curiozităţii lui, privind-o stăruitor pe fata ce amuţise subit, rătăcind cu gândurile într-un loc numai de ea știut.

– Nu, veni răspunsul ei, iar chipul i se lumină brusc de un foc interior. A existat o vreme când magii erau uniţi toţi sub acelaşi ţel, iar bunica mea a fost vrăjitoarea care a înfăptuit acest lucru. Ea este de asemenea cea care a semnat tratatul definitiv de pace între naţiunile noastre. A fost prima conducătoare justă care a pus dreptatea mai presus de dorinţa ei de răzbunare asupra voastră. Căci, crede-mă, Dante, cu toţii vă detestam într-o măsură mai mică sau mai mare pentru iadul pe care l-aţi dezlănţuit asupra noastră.

Claire îşi încrucişă braţele, rememorând chipul femeii pe care o iubise şi o respectase cel mai mult în acea lume. Amelia Durantor fusese modelul după care se ghidase şi figura la care aspirase încă din copilărie. Fusese de asemenea prima care manifestase simțul dreptății sub forma unui lup. Fineţea trăsăturilor acesteia în care dârzenia ocupa un loc fruntaş fusese sursa numeroaselor portrete ce circulaseră din casă în casă şi care erau încă păstrate cu sfinţenie de vrăjitori. În ciuda modului în care degeneraseră ambiţiile generaţiilor prezente, Amelia continua să reprezinte un motiv de mândrie pentru fiecare fiinţă magică. Claire putuse face faţă durerii de a fi diferită doar datorită prezenţei constante a bunicii ei în mintea confuză.

– Semeni cu ea, spuse pe neaşteptate Dante, determinând-o pe Claire să tresară. Portretul ei există în manualele noastre de istorie, explică atunci când fata îl iscodi neîncrezătoare. Ştiu, pentru că sunt nevoit să predau studenţilor mei aceste informaţii.

Un profesor! Claire înţelese dintr-odată motivul pentru care relatările bărbatului o atrăseseră încă din prima clipă. Şi totuşi, ce căuta un profesor în Caliacra? Parcă citindu-i gândurile, Dante continuă:

– Nu am crezut niciodată ceea ce este consemnat în acele volume. Ele cuprind doar viziunea umană, iar eu nu sunt satisfăcut cu acest lucru simplu. Aşa că am început să cercetez adevărul din spatele minciunilor abile, iar paşii m-au purtat inevitabil pe meleagurile tale, Claire. Suntem la fel, incapabili să ne adaptăm lumilor noastre, fiindcă vedem dincolo de limitele impuse.

Dante întinse mâna spre chipul ei, dezmierdându-i obrazul cu delicateţe și simţind cum pielea i se încălzeşte sub atingerea lui. Surâse slab, decis să se destăinuie până la capăt.

– Această aventură m-a costat mai mult decât am bănuit, deoarece fratele tău l-a omorât pe studentul ce a fost suficient de nesăbuit încât să dea crezare ţelului meu, iar eu am mâinile mânjite de sângele lui. Deşi nu eu am mânuit magia, sunt un criminal!

Degetele lui se încordară pe faţa ei, iar Claire îi cuprinse umerii înainte de a fi capabilă să se controleze. Lauth dăduse naştere la prea multă durere, iar suferinţa ei era amplificată de cea a bărbatului. Cunoştea sentimentul de vinovăţie mai bine decât o făcea oricare altul, deoarece ea se condamna pentru fiecare faptă a fratelui ei. Era răspunzătoare pentru morţile atâtor oameni încât inima i se strângea dureros de fiecare dată când acest lucru îi era amintit. Însă Lauth continua să fie nesatisfăcut, indiferent câtă esenţă a vieţii risipea. Claire ştia că el nu se va opri pentru nicio clipă atâta timp cât vrăjitorii rămâneau pe teritoriul Caliacrei. Nimic nu îl va mulţumi până când nu va şterge întreaga suflare omenească de pe faţa pământului, iar ea pur şi simplu nu mai putea sta cu mâinile în sân! Dante o determinase să înţeleagă acest lucru o dată pentru totdeauna.

– Această nebunie trebuie să înceteze! spuse pe un ton răstit, înmărmurindu-l pe cel din faţa ei. Lauth a scăpat de sub control şi trebuie oprit, chiar dacă acest lucru mă va costa viaţa!

Ca la o comandă nerostită, percepând neliniştea creatoarei sale, Ris se materializă deasupra capetelor celor doi. Fluorescenţa roşiatică de care era veşnic însoţit părea mai intensă la lumina torţelor, iar penajul mult mai întunecat. Ochii albi clipeau rapid şi se fixară preţ de câteva secunde asupra bărbatului care îl studia cu interes, apoi se întoarseră spre barele de fier. Croncănitul sinistru întregi promisiunea stăpânei sale.

Departe de a fi înfricoşat, Dante o trase brusc în braţele sale şi o strânse la piept. Vorbele ei, tăria de caracter, hotărârea de care dădea dovadă, totul la ea îl fascina. Claire i se strecurase în inimă înainte ca el să aibă ocazia de a o opri să se apropie. Fiinţa lui vibra la simpla ei apariţie, iar când surâsul îi lumina chipul frumos şi oval, pielea lui se înfiora de anticipare. Nu crezuse vreodată că va cunoaşte ceva atât de pur, precum iubirea, într-un loc atât de lipsit de inocență, însă Claire îi dăduse lecţii în mai multe domenii. Auzind-o vorbind despre propria moarte, nu mai reuşise să se reţină din a o atinge şi altfel decât complice. Trupul i se cutremură atunci când mâinile ei pipăiră spatele biciuit, însă nu durerea era motivul.

Claire îşi lipi obrazul de al bărbatului pe care îl iubea. Da, Dante se metamorfozase în raţiunea ei de a fi. Nu excludea posibilitatea ca spiritul să îi fi fost învăluit de el încă din momentul în care surprinsese pentru prima oară curajul lui. Acea pereche de ochi verzi, diferiţi de cruzimea lui Lauth, o fermecaseră fără posibilitatea de întoarcere. Se apropie şi mai mult de el, simţind cum lacrimile se formează în colţurile pleoapelor ei. Incapabilă să se controleze, dădu frâu liber emoţiilor, lăsându-se pradă suferinţei pe care o ascunsese atâta amar de vreme.

– Nu te voi lăsa să mori, jură Dante, mângâindu-i încet părul ce tremura încet din cauza suspinelor pe care le elibera.

O îndepărtă uşor şi îi şterse chipul umed cu blândeţe, cufundându-şi privirea în a ei. Îşi lăsă degetele să îi contureze genele, apoi linia nasului, stăruind asupra buzelor pline şi întredeschise. Înainte de a realiza, deveni incapabil să îşi dezlipească atenţia de la gura frumoasă şi roşie. O dorinţă arzătoare de a o gusta îl acapară, transformându-l într-un prizonier fără voinţa de a se împotrivi. Inima îşi încetini bătăile în timp ce Dante înconjură natural obrazul palid al lui Claire. Se apropie precaut, lăsându-i astfel ocazia de a se retrage în cazul în care intenţia lui o incomoda, însă fata nu dădu semne de nelinişte.

Câteva clipe mai târziu, se contopiră într-un sărut după care amândoi tânjiseră, dar pe care îl amânaseră pentru prea mult timp. Degetele lui Claire se încurcară în părul lui Dante, iar bărbatul o trase din ce în ce mai aproape de el, neajungându-i micşorarea distanţei dintre ei. O alinta cu înfrigurare, simţind că oricât de mult o atingea nu avea să îi fie vreodată suficient. Nu înţelesese până atunci motivul pentru care oamenii afirmau că dragostea făcea ravagii în întreaga fiinţă a celui posedat de ea. Cât de naiv fusese!

Sunetul morbid al unor aplauze zgomotoase îi determină să tresară şi să se îndepărteze unul de celălalt cu repeziciune, la timp pentru a observa o umbră conturându-se pe pereţii din piatră. Curând după aceea, silueta slabă şi mică de statură a regelui apăru în câmpul lor vizual, iar tremurul corpurilor lor se accentuă.

– Şi cine mă va opri? tună autoritar. Tu, surioară? Ori poate te bazezi pe muritorul acesta care încearcă să mă ucidă din priviri?

Râsetul crud al lui Lauth umplu temniţa, agitând spiritul lui Claire. Sângele îi curgea mai repede prin vene, iar inima ei deja ameninţa cu activarea magiei. Se ridică subit în picioare. Singurul lucru ce o ţinea încă pe loc era prezența lui Dante. Într-un asemenea spațiu restrâns, fata nu era sigură că putea începe o confruntare fără a pune viaţa lui în primejdie, iar acela era un risc pe care nu era dispusă să şi-l asume încă. Chiar şi aşa, deveni conştientă de faptul că se aflau într-un pericol iminent, căci tocmai îi oferiseră ocazia lui Lauth de a acţiona conform poftei sale de violenţă.

– Cu siguranță vei fi judecată pentru trădare, iar bărbatul va muri, drept consecinţă că ţi-a introdus asemenea idei în căpşorul acela sec, decretă neafectat băiatul, învârtind sceptrul în mâna dreaptă. Chiar şi aşa, nu mă aşteptam să fii atât de proastă, Claire!

Chipul se încruntă, iar degetele strânseră obiectul magic până când pielea i se albi. Îşi pierduse de mult răbdarea în privinţa prizonierului pe care îl deţinea, însă nu se gândise vreodată că ruda lui va calca strâmb într-o asemenea manieră încât să îi desfacă mâinile legate. Un rânjet răutăcios înflori pe buzele subţiri, iar flăcări verzi îl înconjurară subtil. Urma să îi distrugă definitiv pe cei ce credeau în neştiinţa lor că i se puteau pune în cale!

– Nu te vei atinge de niciun fir de păr din capul lui Dante! declară Claire statornic. Vocea nu îi tremura, iar corpul încetase să îşi arate slăbiciunea. Nu mai putea fi indecisă, căci avea în sfârşit pe cineva concret pe care trebuia să îl protejeze. Mă voi asigura de asta, frăţioare!

Modul ironic în care folosise apelativul era susţinut de surâsul zeflemitor. Îl simţi pe cel din spatele ei foindu-se, aşa că îi aruncă o privire serioasă. Trebuia să stea deoparte! Acel război era unul între frați şi aşa trebuia să rămână. Îşi activă magia fără a mai sta pe gânduri, iar Ris începu să se învârtă ameţitor în jurul ei, scoțând sunete stridente şi prevestitoare de moarte.

Dante se cutremură, studiind paralizat mişcările celor doi. Pricepea că intervenţia lui nu ar fi servit la absolut nimic, complicând inutil situaţia fără de scăpare. Chiar şi aşa, ideea că trebuia să stea cu mâinile în sân în timp ce Claire îşi punea viaţa la bătaie în încercarea de a recâştiga libertatea… gândul era suficient pentru a-l împinge să reacţioneze impulsiv. Se ridică de asemenea, prinzând umărul fetei într-o încercare de a o contrazice.

– Dă-te înapoi! îl apostrofă neliniştită, înţelegând că trebuia să se transforme într-un paravan între Lauth şi Dante. Doar aşa cel din urmă avea o şansă la viaţă.

Fusese pe punctul de a-l pierde o dată şi nu intenţiona ca acest lucru să devină obişnuinţă. Tocmai de aceea căuta înnebunită soluţie după soluţie cu intenţia de a recurge la orice metodă existentă pentru a scăpa vii din temniţa ce semăna izbitor cu un mormânt. Şi avea să se transforme într-unul dacă era nevoie, în mormântul lui Lauth!

Băiatul urmărise răbdător dovezile lor de afecţiune, lăsând flăcările verzi să îşi mărească intensitatea cu fiecare clipă ce se scurgea rapid. Plictiseala dincolo de margini pe care aceştia doi i-o stârneau nu putea fi transpusă în cuvinte, căci nu se putea gândi la niciunele potrivite.

Nu străpunsese niciodată stratul de confuzie pe care Claire îl înfăşurase în jurul trupului ei şi nu îi înţelesese niciodată iubirea pentru poporul uman. În ochii lui, ea era doar o eretică pe care şi-ar fi dorit să o menţină în limite normale. Atâta timp cât nu se opunea făţiş planurilor pe care le avea pentru Caliacra, Lauth se decisese să o tolereze. Acum însă lucrurile se modificaseră, căci fata tocmai se îndrăgostise de un om. Acesta era un păcat pe care nu îl putea accepta şi pentru care era necesar să o îndepărteze de dragul comunităţii lor. Urma să o închidă în temniţă pentru tot restul vieţii ei. În acest fel, o putea menţine sub control fără a fi nevoit să o ucidă. Oricât de mult sânge rece demonstrase că posedă, ea era totuşi unica lui rudă în viaţă.

– Nu-ţi întoarce chipul de la mine! rânji drăcesc băiatul, atacând-o fără veste prin intermediul unei rotiri slabe a degetului arătător.

Se juca, deoarece, dacă îşi îngăduia să devină serios, o putea omorî dintr-o singură smucire a încheieturii. Era perfect conştient de puterea sceptrului, dar şi de propria rezervă de energie. Vrăjile lui nu îşi ratau ţinta şi nu îşi încurcau misiunea.

Claire scoase un uşor icnet în clipa în care braţul stâng fu lovit de şuvoiul verde ce se stinse curând după ce îşi atinse menirea, pătrunzându-i sub piele. Un trosnet sinistru se auzi în temniţă, amplificat, iar urletele părăsiră chipul ei schimonosit sub povara unei dureri crunte, căci fratele ei tocmai îi dislocase umărul. Gâfâind, fata căzu într-un genunchi. Pleoapele ei erau uşor întredeschise, iar tremurul corpului deveni evident. Trase adânc aer în piept şi, atunci când îşi pironi ochii asupra copilului, nimic în afară de ură nu se mai putea citi în adâncimea lor.

Ignorând protestele lui Dante, alegând să îngroape îngrijorarea lui undeva într-un colţ al minţii ei, Claire rosti câteva cuvinte repezite care îi ordonară lui Ris să se prăbuşească în picaj asupra adversarului ei.

Cu un strigăt sonor, corbul se năpusti spre sursa de energie râvnită de toţi magii. Lauth realiză târziu intenţia surorii lui, astfel încât, în momentul în care ghearele păsării se înfipseră în sceptru, fu luat complet prin surprindere. Scăpă un strigăt printre dinţii încleştaţi și lovi ciocul care îl atacă drept răspuns, lăsându-i un semn vizibil deasupra arcadei. Picături mari de sânge începură să se prăvălească pe chipul palid al copilului, iar pomeţii îi păliră din senin.

– Nu-l slăbi, Ris! Adu-mi sceptrul!

Era şansa ei de a scăpa de tirania lui Lauth. Aceea era oportunitatea de a pune capăt domniei pline de cruzime. Nu intenţiona să îi ia locul la conducere, ci doar să îl împiedice de la viitorul asalt asupra omenirii. O subestimase pentru mult prea multă vreme. Sosise clipa să îi demonstreze cine era ea cu adevărat! În fond, prin vene îi curgea sângele Ameliei Durantor. Ris era dovada vie a acestui lucru.

– Blestemată să fii! răcni băiatul, refuzând cu desăvârşire să elibereze obiectul fără de care magia lui nu ar fi avut acelaşi impact.

Îşi răsuci palma într-o încercare disperată de a se salva, moment în care vulturul de lapislazuli atinse corbul, încremenindu-l preţ de câteva secunde bune. Fără a sta pe gânduri, vrăjitorul profită din plin de avantaj şi îl subjugă voinţei sale.

– Asclento! murmură, iar ochii i se luminară, intensificându-şi nuanţa de verde.

Magia i se scurse din buricul degetelor şi Ris fu asaltat din toate părţile de incantaţie. Pasărea mai apucă să scoată un zgomot pe jumătate sfâşietor înainte ca orice sunet să îi piară din plisc. Penajul lui pierdu fluorescența roşie fără veste, căpătând una de un verde bolnăvicios care îi învălui până şi ochii albi diferiţi, transformându-i într-un negru de smoală. Lauth rânji pe măsură ce groaza crescândă a surorii lui îi hrănea orgoliul şi aşa imens.

Incapabilă să pătrundă sensul a ceea ce tocmai se întâmplase, trăsăturile feței îi erau îmbrăcate de şocul de a-l fi pierdut pe Ris. Nu putea accepta faptul că acesta se afla acum sub controlul fratelui ei. Trebuia să facă ceva pentru a-l recupera. Fiinţa făcea parte din ea! Fusese unicul ei prieten atunci când nu avusese pe nimeni alături.

Strigă câteva vorbe de neînţeles chiar în clipa în care corbul se pogorî asupra ei şi a lui Dante. Atunci când ghearele creaturii o ratară la câţiva centimetri, îndreptându-se spre zona din spatele ei, Claire înţelese. Ţinta nu fusese niciodată ea.

Ochii lui Dante priveau hipnotizaţi corbul a cărui înfăţişare era complet schimbată. Trupul încremenise, aflat sub influenţa unei vrăji ţesute cu abilitate de aripile ce băteau ritmic aerul, şi privirea urmărea liniştită planarea lui Ris cu ciocul spre globii lui oculari. Întregul spirit îi era cufundat într-un calm morbid.

– RIS! distinse urletele disperate ale celei pe care o iubea, însă mintea lui era învăluită de o ceaţă ce nu îi permitea să o înţeleagă. De ce era atât de îngrijorată?

Claire îşi mişcă agitată încheieturile mâinilor, făcând abstracţie de durerea atroce pe care şi-o atrăgea. Umărul dislocat nu o putea ţine pe loc, căci era pe cale să piardă tot ceea ce era mai important pentru ea. Ris intenţiona să îl ucidă pe Dante la ordinele fratelui ei!

– Cedează, surioară dragă! o umili şi mai mult Lauth. Aceasta este răscumpărarea greşelilor tale. Căieşte-te şi îţi voi cruţa viaţa!

Fata aruncă o barieră în jurul bărbatului, rugându-se cerului să fie suficientă pentru a-l ţine pe Ris departe pentru moment. Se răsuci fără veste către Lauth şi îi smulse cu o forţă stranie sceptrul din mână, ridicându-l deasupra capului ei. Îl împinse pe băiat cu piciorul cât mai departe, aruncându-i priviri înveninate cu singura intenţie de a-l ucide. Inima însă îi pompă fără veste mii de fâşii de magie în organism, iar corpul îi eliberă o cantitate înfricoşătoare de furie. Flăcările stacojii se repeziră spre tavan, dând foc pietrelor care se cutremurară sub intensitatea impactului. Buzele ei cerșiră ajutor, căci vulturul de lapislazuli se lumină şi mai intens, semn că se pregătea să crească încă o dată tăria incantaţiilor nerostite.

Fata se prăbuşi în genunchi şi gemu, înţelegând subit de ce obiectul îşi alegea cel mai puternic stăpân. Instabilitatea vrăjilor ei nu putea tolera puterea pe care sceptrul o oferea, iar trupul ei ameninţa să fie dezintegrat sub povara toiagului. Vru să îşi descleşteze degetele de pe lemn, moment în care scutul creat de ea se sparse la insistenţele lui Ris, iar în faţa ochilor ei terifiaţi iadul se dezlănţui.

Toate gândurile ei se îndreptară spre siguranţa lui Dante, uitând cu desăvârşire de moartea ei iminentă. Mâna i se strânse pe sceptru, iar vraja izbucni înainte de a fi capabilă să o oprească sau să o controleze. Şuvoiul de magie îl atinse pe Ris, oprindu-l la câţiva milimetri de chipul lui Dante care, eliberat de sub farmecele corbului, tresări puternic, recăpătându-şi stăpânirea de sine. Zburătoarea fu carbonizată în clipa următoare, acompaniată de urletele groaznice ale creatoarei sale. Mâna lui Claire se întinse spre bărbatul pe care tocmai îl salvase de la pieire, iar magia făcu restul pentru ea. Flăcările roşii îi înconjurară pe amândoi, determinându-i să dispară într-o furtună de fum albicios.

– Nenorocito, te voi fărâmiţa în bucăţele! urlă Lauth incapabil să intervină cumva în teleportarea lor. EŞTI MOARTĂ!

Urechile lor mai percepură doar un strigăt neputincios înainte de a fi învăluiţi complet de întuneric. Dispariţia dură cîteva secunde, căci curând siluetele se materializară la rădăcina unui copac. Sceptrul căzuse la picioarele vrăjitoarei, micşorându-se considerabil ca urmare a pierderii contactului cu stăpânul său de drept și cu aerul magic.

Îşi îndreptă chipul spre Claire şi îşi simţi sufletul frângându-se într-o secundă. Braţul stâng îi atârna în poală, moale, iar palma dreaptă acoperise ochii din care curgeau la nesfârşit lacrimi fierbinţi şi mari. Bărbatul o cuprinse cu grija de a nu-i provoca şi mai multă durere fizică decât îndura deja. Totuşi, Dante pricepea că nu acela era motivul din spatele hohotelor sale covârşitoare.

– Îmi pare rău, rosti în şoaptă. Poate dacă nu îţi stăteam în cale, Ris ar fi…

– Ris ar fi murit oricum, căci nu mai era cale de întoarcere, susură Claire printre scâncete. A trebuit să îl omor, căci, odată intrat sub influenţa lui Lauth, corbul nu îmi mai aparținea. L-am pierdut atunci când l-am aţintit asupra fratelui meu…

Durerea o făcu incapabilă de a continua. Dante și-ar fi dorit să existe o cale de a-i alina suferinţa, însă nu se putea gândi la niciuna. Ideea că fata sacrificase atâtea pentru a-l proteja nu avea darul de a-l face fericit, fiindcă viaţa lui fusese dată în schimbul unicului ei aliat. Nu era sigur că iubirea ce i-o purta avea să fie vreodată suficientă pentru a răsplăti un asemenea sacrificiu. Şi totuşi, îşi jură acolo şi atunci că va face tot ceea ce îi stătea în putință pentru a-i vindeca rănile, atât fizice, cât şi psihice. Dragostea lor era singurul lucru pentru care merita să trăiască. Trebuia să preţuiască asta!

*

Se scurseseră câteva luni de la teleportarea lor în lumea lui Dante, așa cum avură ocazia de a descoperi curând după aceea. Vrăjitoarea și omul nu se lăsaseră îmbătați de aparenta libertate, căci ambii știau că fapta lor avea consecințe grave. Dacă îi permiteau lui Lauth să se apropie prea mult de ei, erau ca și morți. Așa că trăiseră pe drumuri, mereu în alertă.

Chiar și așa, în acea zi, sora lui îi simțise prezența atât de puternic încât cei doi îndrăgostiți lăsaseră totul baltă și fugiseră în direcția opusă fără a privi înapoi.

– Sărută-mă! Sărută-mă acum! îi ceru Claire neliniştită, prinzându-l de încheietura mâinii ce captivase cu înfrigurare pistolul negru, prevestitor de groază.

– Problema este că – șopti el, aplecându-se – dacă te sărut, nu știu dacă voi fi capabil să mă opresc.

– Ți-am promis că îți voi fi alături! La bine și la greu. Ai uitat, Dante?

Claire îşi îndulci glasul, străduindu-se să îşi ţină tremurul în frâu.

– Probabil va fi mai mult la rău, răspunse acesta ezitant.

– Știu. Am știut asta încă de când te-am cunoscut.

Dante privi cu coada ochiului clădirea abandonată în care se găseau, căutând orice fel de semn pentru a înţelege dacă duşmanul îi prinsese din urmă. Particulele de praf zburau în jurul lor cu nepăsare, învăluindu-i fără cale de scăpare. Liniştea nu făcea decât să le adâncească dezolarea, convingându-i cu fiecare secundă scursă de posibilitatea unui atac surpriză.

Nu aveau timp de aşa ceva, Claire era mai deşteaptă de atât! Bărbatul refuză să îi îndeplinească dorinţa, căci asta echivala cu un adio în mintea sa. Nu putea accepta aşa ceva! Vieţile lor nu se puteau sfârşi astfel, căci luptaseră din greu pentru libertate!

– Claire, ascunde-te şi nu scoate niciun sunet! o îndemnă nemilos, întorcându-şi toată atenţia spre unica intrare din depozitul aflat în paragină.

Ea nu deţinea aceeaşi speranţă nebunească de care se agăţa Dante. Nu mai puteau scăpa de inevitabil. Fugiseră pentru atât de multă vreme din calea furtunii, încât această luptă pe care Dante se încăpăţâna să o câştige fusese pierdută cu luni în urmă. Închise ochii şi trase adânc aer în piept, fixându-şi hotărâtă câteva momente mai târziu privirea asupra chipului frumos ce îi răscolise întregul spirit.

– Nu mai are rost. Ne va găsi mai devreme sau mai târziu. Dacă nu astăzi, atunci mâine. Nu mai pot trăi aşa! Nu mă mai pot ascunde! Nu înţelegi? Vieţile noastre au fost rătăcite în momentul în care am furat sceptrul lui Lauth. Vom…

– Să nu îndrăzneşti să o spui! o avertiză frustrat. Nu vom muri! Refuz să fiu de acord cu aşa ceva!

Tăcerea ca de marmură fu întreruptă cu duritate de hohote prelungi, sunete ce avură darul de a îngheţa sângele celor doi fugari în vene. Podeaua acoperită de o pătură groasă de colb fu măturată cu indiferenţă de o pelerină sângerie. Copilul ce se ivea îndrăzneţ dincolo de ţesătura impunătoare poseda nişte trăsături agresive, nespecifice vârstei pe care o afişa. Colţul gurii sale era curbat într-un surâs nespus de crud, dovada grăitoare a răutăţii ce îi curgea prin fiecare fibră a organismului mic. Ochii săi se aţintiră asupra chipul speriat al lui Claire, ignorând cu desăvârşire pistolul ce se îndrepta spre creştetul său.

– Fată proastă! râse neafectat noul venit. Ai crezut că, fugind cu muritorul acesta, îl vei putea proteja din calea furiei mele? Biata Claire…

Gesticulă cu o blândeţe prefăcută, concentrându-şi întreaga sălbăticie în verdele viu. Lauth sorbi cu nesaţ tremurul celor două trupuri din faţa lui, bucurându-se din plin de capcana pe care o ţesuse cu abilitate în jurul cobailor săi. Claire îl subestimase pentru ultima oară în clipa în care se decisese să îl lipsească de sursa magiei lor. Dacă înainte fusese decis să îi cruțe viața, asta se schimbase în momentul în care ea furase sceptrul.

Cu o uşoară rotire a degetelor, băiatul zbură pistolul din mâna bărbatului, paralizându-l cu o privire glacială. Rosti un singur cuvânt, iar Dante se prăbuşi în genunchi, incapabil de a respira.

– Încetează! strigă Claire, îndreptându-se neglijent spre Lauth. Eliberează-l! Te implor! Eu sunt cea care te-a înşelat! El nu are niciun amestec în asta!

– Să îl eliberez? Oh, nicidecum! El este motivul pentru care te-ai întors definitiv împotriva familiei tale. A venit momentul să vă pedepsesc pentru mica voastră tentativă de a mă înlătura de la conducere!

Lacrimile inundară chipul înlemnit al lui Claire pe măsură ce pricepu că îşi irosiseră tot norocul ce îi însoţise în trecut. Cu luni în urmă, atunci când deveni responsabilă de moartea lui Ris, îşi închisese magia într-un colţişor al inimii, jurându-şi să nu o mai folosească niciodată, căci puterea distructivă ce se dezlănţuia în vârful degetelor ei o îngrozise întotdeauna. Ura să îşi calce pe principii şi să arunce toată strădania la gunoi, însă nimic nu era mai important pentru ea decât Dante. Aşa că invită încă o dată întunericul în sufletul ei, lăsându-se mistuită de agonie şi răutate. Scoase un strigăt asurzitor, determinând geamurile să se cutremure şi să se spargă în mii de cioburi. Focul stacojiu o invadă şi Lauth se dădu un pas în spate, rânjind satisfăcut. Asta aşteptase.

Într-o fracţiune de secundă, ţipătul războinic al vrăjitoarei fu curmat de o incantaţie rostită în şoaptă. Cuvintele băieţelului opriră şuvoiul de magie cu uşurinţă, scoţându-i inima din piept fără a se apropia de ea măcar. Privind netulburat organul ce se odihnea acum în palma lui, râse cristalin pe măsură ce femeia se prăbuşi fără suflare în faţa lui Dante al cărui chip devenise subit palid.

– Şi ia spune, muritorule. Nu-i aşa că regreţi că n-ai sărutat-o atunci când ţi-a cerut? îl ironiză fără milă, sucindu-i gâtul abia după ce bietul suflet îi asimilă vorbele.

Lauth ridică sceptrul din buzunarul celui de-al doilea cadavru, începând să fredoneze un cântecel vesel, parcă dorind să se învăluie în inocenţa specifică vârstei. Aruncă scârbit inima surorii lui peste cei doi îndrăgostiţi, întorcându-le spatele şi păşind încrezător spre ieşire.

– Biata mea Claire… te-am avertizat!

1732 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.