REVISTA NAUTILUS / Proza / Univers aleatoriu cu uzo si sirtaki

Univers aleatoriu cu uzo si sirtaki

Aurel Cărăşel • 16:22 - 17.03.2008 • 

 Marea foşnea stins la picioarele noastre. Cu o zi înainte, fusese furtună în larg şi ţărmul era înţesat cu scoici, alge şi crabi morţi. Soarele ţesea printre norii subţiri o pînză cerată, aburind lumina zilei. Parcă ne găseam într-o poză îngălbenită, cu domni în pantaloni de baie pînă la genunchi şi domnişoare cu costume ce nu le lăsau decît braţele şi pulpele goale.

I-am spus-o şi lui Edurad, iar acesta a dat absent din cap. Pe nisip, pînă în depărtare, nu se zărea nimeni, în afara noastră.

Ne aflam de mai multe zile pe plaja strînsă ca într-un cleşte de braţele golfului, încercînd să scăpăm de agitaţia şi de stresul cotidianului de pe continent. Jucam interminabile partide de şah, înotam pînă departe în larg, acolo unde culoarea albă devenea azurie, făceam gimnastică aerobică, apoi ne lăsam arşi de soarele începutului de toamnă, regretînd absenţa femeilor.

-Nici o femeie! decretase ferm Eduard. Nu te lasă o clipă să te bucuri de frumuseţile naturii. Li se pare că sînt mai grozave decît ea.

Aşa că eram singuri. Beam bere şi aruncam cu sticlele goale după albatroşii prea obraznici. Plaja era numai a noastră, proprietarul închiriindu-ne-o la un preţ de nimic.

Serile, mergeam la restaurantul pescăresc din celălalt capăt al insulei şi Stavros, grecul cu ten măsliniu şi păr cîrlionţat, ne servea cu specialităţile ciudate ale adîncurilor albastre, de existenţa cărora nu ştiusem niciodată. Lui Eduard începeau să-i sclipească ochii după cea de-a doua măsură de uzo şi-i chema pe lăutari lîngă el, să-i cînte un sirtaki la ureche. Cînd ritmul atingea paroxismul, sărea pe masă şi dansa, ţinîndu-şi coatele strîns lipite de trup. Izbea cu tocurile în pînza apretată şi chiuia. Nu avea nici o picătură de sînge ele în vine, aşa că nu conteneam să mă mir, mai ales cînd se lăsa pe vine şi-şi lua paharul, închinînd în direcţia mea:

-Henry, îmi eşti prieten bun, aşa că pot să-ţi spun: las-o naibii de civilizaţie, că şi-aşa o s-o ia dracu’ în curînd. Vino şi joacă lîngă mine, cît se mai poate. Cît încă faţa lumii mai arată aşa.

Cuvinte de om beat, pe care le uita cu regularitate a doua zi. Îl căram, ajutat de Stavros grăsanul, pînă la birjă şi acasă îl întindeam îmbrăcat pe pat. Mă azvîrleam, la rîndu-mi, într-al meu şi ascultam, cu mîinile sub cap, cum sforăie abia acoperind vîjîitul stins al brizei de sub ferestre.

Uneori, proprietarul ne căuta pe plajă şi ne lăsa corespondenţa într-un coş de răchită, pe fundul căruia descopeream şi bucăţi parfumate de aneki, prăjitura cu portocale specifică insulei. Scrisori primea mai mult Eduard: de la laborator, de la poligonul de experienţe. Mie-mi veneau vederi de la Paris, de la Londra sau de la Roma, capitalele prin care rătăcea cu trupa ei de mascalzoni mucoasa de fiică-mea.

Eduard le citea mormăind înjurături în surdină, apoi le rupea în bucăţele. Vîntul le ridica şi le risipea pînă departe în larg, punctînd albastrul zării. Eu aşezam vederile în coş şi acasă le puneam, teanc, peste celelalte de pe noptieră.

Eduard îşi termină de băut ultimele picături din sticlă şi o azvîrli către tufele de mirt din spate. Medită cîteva clipe, apoi mătură cu palma piesele de pe tablă. La cîţiva paşi, marea clipocea leneş, îmbrăcînd în spumă stînca verzuie în formă de cap de cal.

-Nu ţi-am povestit niciodată cu ce mă ocup acolo… spuse răguşit şi arătă cu bărbia spre larg.

Gestul său vag accepta mai multe înţelesuri pentru acest acolo: continentul, institutul, lumea obişnuită. Minţea. Fără să mai ştie. Îmi spusese de nenumărate ori, dar, de fiecare dată, lăsa impresia că a uitat. Ca şi acum.

În larg, două bărci de pescuit îşi ridicau pînzele albe pentru a profita de briză. Ştiam totul, pînă în cel mai mic amănunt: Institutul, cu cercetările sale teoretice în domeniul fizicii temporale, ecuaţiile circulare de dispersie, zonele de vacuum cronologic, formulele de bază pentru timpul standard…

Aiureli! Dintotdeauna fusesem de acord cu buna, solida şi străvechea soluţie temporală oferită de Heraclit, cel ce asemuise timpul cu un rîu în apele căruia…

Una dintre bărci dispăruse. M-am frecat la ochi, dar pe oglinda mării lumina cerată nu contura decît o singură velă.

-Regnurile, spunea Eduard, examinîndu-şi unghiile, regnurile nu se deosebesc între ele decît prin timpul lor individual. Timpul în sine este o structură formată dintr-un număr finit de linii, care pot fi combinate într-o infinitate de moduri. Din această cauză, există o multitudine de forme ale timpului. Ceea ce ne diferenţiază pe noi de plante sau de minerale nu este structura materiei în sine, ci aceea a timpului.

În noi curgeau timpuri diferite. De aceea, unele fiinţe trăiau mai mult, altele mai puţin. Şi poate că şi piatra îşi ducea propria existenţă, dar timpul său de manifestare era mult prea lent ca să devină perceptibil.

În poligon, se efectua chiar în acea dimineaţă o experienţă de destructurare cronologică. Formulele matematice nu le-am înţeles, dar am priceput comparaţiile: era vorba de ceva asemănător cu extragerea apei dintr-un recipient. Umplîndu-l apoi cu un alt lichid, forma acestuia urma să se modifice după profilul ocupantului.

-Nu există călătorie în timp, pentru că nu există un singur timp, spuse Eduard şi se ridică încet de pe cearşaf. Există numai timpuri individuale. Memorii cronobiologice, care coboară pînă la rădăcinile Clipei Dintîi. La ele ne străduim să ajungem.

Stăteam în picioare pe o plajă pustie. Lîngă o mare albastră şi pustie. Nici o pînză. Nici o pasăre. Cerul şi apa, două azururi indolente.

Am revenit acasă, cu mîinile în buzunare. Seara, ne-am dus să mîncăm specialităţi marine şi să bem uzo la restaurantul lui Stavros. De cealaltă parte a ţărmului se găsea însă un bulevard care străbătea podul suspendat şi se înfigea departe, în burta continentului.

În apropiere de centru, ne-am holbat uluiţi la clădirile scunde, cu aspect futurist. Nimeni nu auzise de Stavros sau de restaurantul său. Îngrijitorii de la pompele de vacuum ne priveau serioşi, cu şepcile albastre date pe ceafă şi ridicau din umeri. Ei nu puteau să ne indice altceva decît orarul curselor directe către Fonawryetta, baza intermediară din drumul spre Oslo. Dacă ne terminaserăm excursia, ne puteam întoarce oricînd.

Excursia? Eduard a ridicat din umeri, cu un zîmbet strîmb. Ne-am întors la vilă ocolind dîmburile şi tăind chiar prin inima tufişurilor de leandru.

În locul căsuţei cu verandă şi cu acoperiş de olane viu colorate ne aştepta un tub uriaş, cu diametrul de vreo 15 metri, înconjurat de un gard metalic de protecţie. Pe o plăcuţă metalică scria cu litere galbene: "Punct spaţial de cercetări cronozofice. Universuri posibile în trei dimensiuni".

M-am răsucit către Eduard, să-i surprind privirile, dar lîngă mine nu se afla nimeni. Universuri posibile în trei dimensiuni… Hmm!

M-am îndreptat spre ţărm, în lumina cerată, cu un gust de fiere sub limbă. Doamne-Dumnezeule, ce-aş mai fi băut un uzo şi ce-aş mai fi jucat un sirtaki, domnule Stavros, pentru că, nu-i aşa? – nici Londra, nici Paris, nici Roma nu reprezintă altceva decît proiecţii posibile în trei dimensiuni.

Acolo unde ar fi trebuit să se legene oglinda vălurită a mării creştea spinarea molcomă a unei cîmpii. Stînca cu formă de cap de cal se legăna în vîntul subţire al pustei, gata s-o pornească la păscut.

1401 vizualizari

2 Comentarii

  1. Catalin Maxim spune:

    Povestirile care trateaza tema multi-universurilor, paralele, suprapuse, contradictorii sau orice alta variatie intr-o vreme m-au speriat. De fapt cuvantul mai aproape ar fi inspaimantat. Din toate, orisicum ar fi tratat subiectul, pe un ton mai lejer sau mai serios, mai presarat cu poante sau cu deliruri filosofale, din toate ramaneam cu un sentiment teribil al NESIGURANTEI. Ca si cum podeaua solida care o stiai sub picioare ameninta cu posibilitatea disparitiei in orice clipa. Si dincolo de ea…

    Povestirea aceasta mi-a reamintit de vechea senzatie. M-a infiorat. TIMPUL si UNIVERSUL sunt concepte atat de mari incat sa vad personaje precum Henry si Stavros tratandu-le atat de lejer ma face sa ii vad mai putin umani. Mai putin de carne si mai mult de hartie si cerneala.

    Mentiune: Este evident, comentariul a decurs din PERSPECTIVA personala asupra temei din povestire.

  2. […] ”Univers aleatoriu cu uzo si sirtaki” de Aurel Cărășel […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.