REVISTA NAUTILUS / Proza / Ultimul Gdar – Rodica Bretin

Ultimul Gdar – Rodica Bretin

Rodica Bretin • 17:58 - 01.02.2016 • 

În afara singurei mese ocupate, încăperea era pustie. Pentru o bază situată pe una din rutele comerciale principale, părea cam bizar. Se vorbea, e drept, despre deschiderea unui coridor spaţio-temporal, dar zvonurile nu fuseseră confirmate. În calitatea sa de consilier metagalactic, Khor Ub Nabor ar fi fost desigur informat.

Lumina crepusculară atenua contururile, iar în atmosferă descoperise prezenţa unor elemente chimice necunoscute: cantităţi infime însă, pe care organismul său le putea izola şi neutraliza.

Apăruse un tentacul violet, lustruind cu frenezie suprafaţa translucidă a mesei. Inutil ca finalitate, gestul simboliza înalta consideraţie acordată oaspetelui: un duarph beneficia peste tot de protocolul zero.

Khor Ub Nabor sorbea încet din băutura oferită de sixian. Aparent absent la ce se petrecea în jur, urmărea reflexele create în paharul de cristal. Se simţea spionat, hăituit, sentimente neîncercate vreodată de un adevărat duarph. Oare bănuiau ceva? Atunci, ultima misiune reprezenta un test menit să-l demaşte. Poate îi subestima, dar nu îi credea atât de subtili.

– Un zert lumină pace!

Khor Ub Nabor tresări. Străinul nu cunoştea obiceiurile locului, căci se aşezase fără să-i aştepte încuviinţarea. Figura distoidă, trupul aproape uman, dar cu şase braţe tubulare acoperite de cili, trădau originea denebiană. Ochiul perfect rotund, colorat puternic în roşu, devenise oranj, trecerea făcându-se printr-o succesiune de nuanţe şi licăriri.

– Servim Entitatea, replică indispus.

Avusese o scurtă ezitare înainte de a răspunde şi se întrebă dacă trecuse neobservată. Denebianul nu venise din întâmplare la masa lui: colierul de sionit era identic cu cel pe care-l purta. Pentru misiune fuseseră aleşi patru raţionali din zone diferite ale metagalaxiei: în calitatea sa oficială de consilier, ştia multe despre ceilalţi trei, dar nu şi lumile din care veneau. Acesta trebuia să fie Ur Dip.

De ce un denebian?

– Mi s-a cerut să te întâlnesc, duarphule, pentru a-ţi transmite: „Al patrulea se află la Detros“. Îţi spune ceva?

Khor Ub Nabor se decise să tatoneze terenul. Deşi Ur Dip nu părea iniţiat în obiectivul misiunii, un sfert din cât cunoştea despre natura închisă şi perfidă a denebienilor ar fi fost suficient ca să-l alerteze.

– Nu îţi pot da amănunte pentru că nu le cunosc. Vom primi instrucţiuni la bordul navei.

– Ce aşteptăm?

Consilierul întârzie cu răspunsul: fiinţa care intrase în momentul acela putea fi cu greu definită. Îi văzuse, pentru că se deplasa spre ei într-o plutire lină. Ceva ca o boare îi atinse când se opri în faţa lor. Haloul dispăru, devenind vizibil trupul vag umanoid, mai degrabă un lujer prelung. Se aşeză şi îi salută cu o înclinare a capului, răceala ochilor imenşi pe masca palidă a feţei contrazicând simulacrul de zâmbet încremenit pe buze.

– N-am întârziat, nu-i aşa?

– Dimpotrivă, Altaza, surâse Khor Ub Nabor.

Sixianul aştepta într-o atitudine servilă ca noua venită să îşi exprime preferinţa. Ur Dip fusese ignorat, fiind doar un umil denebian, nu un duarph sau o xyodlartă de pe Achernar.

Iluminaţia sălii se modifică treptat. În centru, mesele fuseseră date la o parte şi un con de lumină verde marca o arenă unde se pregătea ceva, căci murmurul conversaţiilor încetase. Unora le părea interesant genul acesta de spectacol, iar încăperea devenise ticsită.

Sub reflector au fost împinşi doi bărbaţi. Văzându-i, Khor Ub Nabor nu îşi putuse stăpâni o zvâcnire a braţului în care ţinea băutura şi câteva picături se răspândiră pe masă… Luptătorii se opriseră la mijlocul sălii, în poziţii expectative. Un moment de ezitare din partea unuia, o micşorare a pupilelor celuilalt şi lovitura de pumnal a pornit, fulgerătoare.

În mintea consilierul amintirea veni, nechemată: oameni purtaţi în cuşti magnetice pe străzile oraşului, bărbaţi, femei şi copii desculţi, în zdrenţe. Erau consideraţi o specie inferioară, primitivă, poate fiindcă organismele lor, adaptate doar la o anumită compoziţie atmosferică, nu supravieţuiau transferului în alte medii. Incapabili să îşi adapteze funcţiile biologice, oamenii au rămas izolaţi în arealul restrâns al planetei de origine…

Luptătorii răsuflau greu, sacadat, la capătul puterilor. Nici unul nu se cruţase, nu se ferise din calea lamei aducătoare de moarte; dinspre pseronii lipiţi de tâmple pornea comanda de a învinge cu orice preţ. Lupta se transformase într-o încleştare de trupuri.

– Se spune, începu Altaza, c-ar fi fost o populaţie numeroasă, posesori ai unei tehnologii avansate. Cu secole înainte ca solul planetei lor să devină radioactiv, trimiteau nave în lumile stelelor apropiate.

– Prostii, respinse Ur Dip ideea. Pe Terra sunt două milioane de primitivi, care abia reuşesc să supravieţuiască. Planeta este şi a fost dintotdeauna lipsită de resurse.

Altaza nu îi dădu atenţie, ochii ei de chihlimbar fixându-l cu insistenţă pe duarph.

Ca o panteră care pândeşte prada, constată acesta. Se întreba cât sau ce anume aflase despre el. Cunoştea bine creaturile cerebrale de pe Achernar. La baza motivaţiilor oricărei acţiuni stătea un calcul precis, o logică perfectă. Ascultase cu toate simţurile alertate, intuind ameninţarea disimulată în cuvinte.

– O fiinţă născută sub un soare galben nu are şanse de evoluţie. Decăderea civilizaţiei terestre reprezintă o dovadă, insistă Ur Dip.

Altaza îl privi pe denebian de parcă abia atunci îi observa prezenţa.

– Pentru că n-au reuşit să se ridice la suprema înţelepciune: înţelegerea consecinţelor. În realitate, nu ştim nimic precis depre ei.

– Doar cum pot fi ucişi, remarcă Ur Dip.

– E timpul să mergem, hotărî Altaza, ridicându-se.

Denebianul era gata să strice totul, gândi. Consilierul bănuieşte ceva şi ar putea da înapoi. Nu este încă târziu să-şi recalculeze şansele. Dar n-o va face: cercul-capcană se închide.

 

*

 

Când au sosit la punctul de îmbarcare, se însera. De-a lungul pistei erau înşirate astronave gigantice, într-o încremenire monolitică, iar deasupra staţionau luminile vehiculelor-escortă.

Un vuiet prelung se propagă prin atmosferă, reverberaţia făcând să vibreze pereţii hangarelor. Ecranele de protecţie intraseră în funcţiune, iar câmpul gravitic distorsiona contururile. Asoliza o navă.

Khor Ub Nabor a văzut întâi un punct luminos, apoi mii de ace i-au străpuns retina, orbindu-l. Când reuşi să îşi limpezească privirea, nava cobora încet, suspendată deasupra pistei, uriaşă pasăre metalică venită din infinitul vitezelor superluminice.

Simţind o atingere pe umăr, se întoarse şi întâlni nişte ochi negri, pătrunzători, care îl fixau din spatele vizorului căştii. Uniforma cenuşie, strânsă pe trupul atletic, purta însemnul castei navigatorilor.

– Sunt Thy Serg, pilotul dumneavoastră. Vă rog să mă urmaţi.

Un navigator feydar, îşi spuse Khor Ub Nabor, recunoscând un dialect din străvechea federaţie Zahras.

Thy Serg îi conduse la un hangar izolat, unde nava se dovedi o piesă de muzeu, de pe vremea când se mai fabricau motoare fotonice. Pilotul îşi făcea de lucru la comenzi, studiindu-şi pasagerii. Xyodlarta era periculoasă, prezenţa ei îl îngheţa. Consilierul purta pe chip semnul, nu putea să se înşele. Se înfioră: cine ar îndrăzni să se atingă de un duarph?

După ieşirea în spaţiul cosmic, Khor Ub Nabor vizionă cilindrul cu instrucţiuni. Mesajul le cerea să ajungă pe Detros, unde îi aştepta coordonatorul misiunii.

Închise ochii şi începu să respire controlat. Dincolo de pereţii navei începea noaptea cosmică. În vremurile când strămoşii săi vedeau în Univers o breşă, o falie spre un mâine incert, cerul exista pentru a-i feri de teroarea viitorului. Erau la un pas de dobândirea unei conştiinţe superioare, dar i-a împiedicat sentimentul apartenenţei la un anumit spaţiu şi timp.

Un şoc violent zgudui nava. În timp ce podeaua se cutremura din nou, Khor Ub Nabor încercă să deblocheze uşa cabinei de pilotaj. Când reuşi să pătrundă înăuntru, Thy Serg zăcea pe podea cu braţul drept întins, într-o inutilă încercare de a ajunge la manşă…

Consilierul fixă indecis comenzile. Se trăgea dintr-un neam de rătăcitori prin spaţiu – când navigaţia nu devenise încă privilegiul castei feydarilor – şi cunoştinţele de astronavigaţie rămăseseră undeva în creierul său. Sondând în subconştient, putea ajunge la trecutul care trăia în el, neştiut, sutele de generaţii supravieţuind în memoria speciei.

Repuse nava în funcţiune cu o precizie care i-ar fi adus un brevet de pilot dacă… Nu conta, se apropiau de ţinta călătoriei, era tot ce avea importanţă. Execută manevrele finale, aproape perfect şi, când îşi ridică ochii de pe aparate, relaxându-se după concentrarea din timpul zborului, discul cenuşiu al unei planete ocupa o treime din hublou.

Peisajul de sub platforma norilor îi dădea o senzaţie familiară. Nu fusese niciodată în sistemul Sirius, totuşi cunoştea fiecare crater, fiece neregularitate a reliefului. Confruntă imaginea cu cea păstrată în memorie, înregistrând schimbările aduse suprafeţei de coliziunile din ultimul mileniu cu meteoriţi. Amintirea venea dintr-un spaţiu insondabil, aducându-i o stare confuză de panică. Simţea un imbold irezistibil să fugă, să întoarcă spatele planetei. Jos pândea primejdia, ştia, fiind totodată conştient că se născuse pentru a împlini acolo şi atunci un legământ care nu era al lui, ci al speciei.

Viitorul devenise un zid întunecat. Nu avea de ales: se pregăti de asolizare.

 

*

 

– Setha, consiliere?

Zâmbetul Altazei: cald, îmbietor. Îşi aplecase lujerul mlădios pentru a turna lichidul în ceşti. Lui Khor Ub Nabor îi reveni în minte avertismentul pilotului Thy Serg, înainte de accident: „Fereşte-te de xyodlartă, te va ucide!“

Înconjuraţi de confortul rafinat al bazei planetare, îl aşteptau pe al patrulea raţional implicat în misiune, care întârzia.

– Iată-l şi pe Het van Karsa! exclamă Ur Dip.

Îşi agita tuburile în direcţia intrării, iar ochiul îi căpătase o nuanţă de verde intens.

Când o să termine cu gafele? gândi, iritată, Altaza.

Denebianul îşi simţi pântecul crispându-se; cleşti de foc îi sfârtecau măruntaiele, până ce durerea deveni insuportabilă. Aruncă o licărire imploratoare spre xyodlartă şi chinul încetă.

– Un zert lumină pace! rosti noul venit, păşind spre mijlocul camerei.

Pelerina metalizată îi atingea carâmbii cizmelor, săltând în timpul mersului. Het van Karsa avea ţinuta dreaptă, rigidă a unuia obişnuit să comande. Ochii puţin oblici – două fante întunecate – nu exprimau nimic, privirea lor glacială trecând peste Ur Dip ca şi cum denebianul n-ar fi existat.

Khor Ub Nabor îşi înfipse unghiile în carne. Veşnică Entitate! Pentru o clipă, crezuse că se priveşte într-o oglindă. Îi trebuia un efort considerabil ca să îşi păstreze zâmbetul calm, destins.

Asta era! Un duarph autentic, trimis să mă demaşte!

Gândurile îi alergau înnebunite, căutând o cale de ieşire din situaţia imposibilă în care îl atrăsese perfidia xyodlartei. Altaza judecase logic: transformarea lui ar fi convins pe oricine, în afara unui nativ din Eridani.

Ajungând în dreptul consilierului, Het van Karsa se opri într-o tăcere apăsătoare. Altaza surâdea, urmărind atentă confruntarea. Cei doi se priviră un moment ce păru nesfârşit: ochii duarphului deveniră violeţi şi Khor Ub Nabor le percepu extensia senzorială sondând în structura intimă a fiinţei sale, coborând la nivelul reacţiilor afective fundamentale. La rândul său pătrunse în conştiinţa celuilalt, dar se retrase imediat, copleşit de o prezenţă totală, dominatoare.

Het van Karsa îşi duse mâna dreaptă la piept şi se înclină adânc, cu deferenţă – salutul prin care îl recunoştea drept egalul său. Khor Ub Nabor se înclină şi el, fără să înţeleagă nimic.

Altaza iradia o furie abia stăpânită, dar când van Karsa se întoarse spre ea, trăsăturile îi căpătară ingenuitate şi reuşi să îşi acordeze glasul pe tonurile cele mai dulci:

– Ai îmbătrânit, duarphule. De la ultima noastră întâlnire au trecut… da, zece perioade standard.

Het van Karsa ignoră implicaţiile ascunse în cuvinte, dar intensitatea privirii lui conţinea un avertisment.

– În schimb tu, Altaza, arăţi minunat, spuse fără inflexiuni. Atunci, pe Wena Varusis, nu îţi priau radiaţiile.

Xyodlarta zâmbi în silă. Aluzia o făcuse să se înfioare fără voie.

– Nu ne-ai spus pentru ce ne aflăm aici, încercă Ur Dip să salveze situaţia.

– Nu cunosc motivele pentru care unii dintre voi se află aici, replică sec van Karsa, dar doresc să vă arăt ceva interesant… Locul unde vă voi duce nu mai există de multe mii de ani, iar coridorul temporal este foarte îngust. Dacă alunecaţi într-o breşă a hiperspaţiului, nu există cale de întoarcere. V-ar trebui un miliard de perioade standard pentru a încerca toate variantele şi a reveni în timp real.

Într-o coordonare perfectă, cei patru raţionali îşi fixară onigramele de sinit la tâmple.

 

*

 

Khor Ub Nabor s-a pomenit într-un întuneric dens, primar, într-o linişte atât de adâncă încât până şi gândurile îi amorţiseră… Ochii nu văd, degetele nu simt, urechile nu prind sunete, căci pentru o altfel de lume sunt necesare altfel de simţuri. Primele senzaţii, vagi, confuze, mai mult îl încurcau… Încercă să se orienteze prin beznă, rătăcind o durată nedefinită în căutarea unui reper. Vedea trei umbre, dintre care una iradia un sentiment de panică. Denebianul. Trimise o extensie a câmpului său energetic într-acolo, susţinându-l. Atinse alături o prezenţă stabilă, xyodlarta şi, undeva în faţă, umbra călăuzitoare a duarphului. Îi captă emisiile, acorându-se la ele.

Începea să prevadă meandrele drumului. Lumini înşelătoare, apariţii meteorice săgetau câteodată întunericul, dar se străduia să le ignore, urmând îndeaproape jaloanele fixate de Het van Karsa în labirintul timpului.

La capătul unui coridor traversă o zonă de clarobscur, pătrunzând într-o sală imensă. În centru, suspendat deasupra dalelor de piatră, se afla un glob sidefiu, turtit la poli. Mari cilindri transparenţi ocupau restul spaţiului, iar prin bruma depunerilor de condensare se zăreau trupuri, chipuri imobile. Erau acolo reprezentanţi ai tuturor raţionalilor din metagalaxie, câte unul sau mai multe exemplare pentru fiecare specie.

Khor Ub Nabor avea intuiţia unui amănunt esenţial pe care îl ignorase. Încercă să îşi dea seama ce anume, dar imaginea începea deja să se destabilizeze.

 

*

 

Se trezi în camera bazei planetare de unde plecase… sau nu. Când îşi scoase onigrama, văzu că îi tremurau mâinile.

– Care sunt coordonatele spaţio-temporale? răsună vocea clară a xyodlartei.

Het van Karsa ezită un moment.

– Regret, nu vă pot spune. Trebuie doar să aflăm cine a construit edificiul şi în ce scop.

– Un centru de regenerare? avansă Ur Dip.

Duarphul respinse cu un gest ideea.

– Să fim serioşi!… Pentru atâta lucru nu ne chemau de la capătul galaxiei.

– Prietene, eşti obosit, se răsuci Altaza spre denebian. Îl fulgeră brusc din ochi: du-te şi odihneşte-te!

Ur Dip se retrase, dintr-o dată tăcut, umil.

– S-a stabilit starea indivizilor din cilindrii de conservare? întrebă Khor Ub Nabor după plecarea denebianului.

– Sunt bioînvelişurile unor fiinţe vii, spuse van Karsa. Conştiinţa este separată de trup, înregistrată pe o unitate informaţională.

Khor Ub Nabor se gândi câteva clipe intens. Ideea, ce i se păruse la început absurdă, începea să capete consistenţă.

– Un fel de matriţe, rosti.

Altaza părea să aibă dificultăţi în a procesa conceptul.

– Ce anume?!

– Modele. Pentru toate fiinţele din metagalaxie.

– Cine şi de ce ar colecţiona exemplare ale raţionalilor?

– Nu! Am spus modele, mai precis primele modele.

Altaza izbucni într-un râs isteric.

– Insinuezi că… Cineva a creat toate speciile inteligente din Universul nostru?

Khor Ub Nabor o fixă cu o expresie uşor amuzată. O xyodlartă care îşi pierdea cumpătul? Iată ceva nou…

– Ai reprodus exact sensul afirmaţiilor mele.

Întâlni privirea concentrată a lui Het van Karsa.

– De ce crezi asta?

– Denebianul din sală era identic cu Ur Dip, în schimb xyodlarta părea o copie nereuşită – îi lipseau haloul şi… alte calităţi – un model primitiv, care apoi a evoluat spre superba perfecţiune a Altazei.

– Aberaţii! pufni xyodlarta.

– Altaza.

Het van Karsa îi rostise numele pe un ton coborât, totuşi xyodlarta se cutremură.

– Altaza, repetă duarphul, calci una dintre legile noastre. Ceea ce aspiri tu este prea mult pentru o xyodlartă şi prea puţin pentru…

– Ajunge! Voi tăcea.

În glas îi răsunase teroarea, iar pe chipul crispat într-o mască zâmbitoare, bronzul stelei Achernar pălise. Prin transparenţa epidermei se vedea reţeaua vinelor albastre, subţiri, sub care Khor Ub Nabor surprinse o încâlceală de fire aurii.

Consilierul deveni încă o dată conştient de aura puterii pe care, sub calmul aparent, personalitatea lui Het van Karsa o degaja. Amintirea primului contact îi stăruia în memorie, nealterată. Atingere fugară, avea tulburătoarea viziune a efluviilor de energie nesfârşit regenerate, unduind sub câmpuri de forţă sau zbătându-se sub încătuşarea modelatoare a logicii.

Van Karsa se ridică:

– Camerele v-au fost pregătite. Vom continua – păru să caute cuvântul – cercetările mâine dimineaţă. Entitatea fie cu voi!

 

*

 

Khor Ub Nabor făcuse câţiva paşi spre centrul camerei, când auzi în spatele lui un declic: mecanismul uşii fusese închis pe dinafară.

Rămase nemişcat, cu simţurile la pândă şi se întrebă – lucid, aproape curios – cum va funcţiona capcana. Ridicându-şi privirea văzu o sferă argintie ce se rotea, vibra, în căutarea ţintei vii pe care era programată să o distrugă. Arma, adusă din sistemul deneb, îşi localiza victima după bătăile inimii.

Respiră rar, adânc, concentrându-şi energia somatică într-un focar unic. În mâna dreaptă i se materializă conturul unui disc, căpătând treptat consistenţă. Când strălucirea lui atinse vibraţia luminii pure, începând să pulseze, Khor Ub Nabor îl aşeză pe masă şi se retrase încet, drămuindu-şi răsuflarea.

Se aruncă la podea cu o secundă înaintea exploziei… Se ridica, scuturându-se de praf, aşchii de lemn şi tencuială, când apăru van Karsa. Duarphul nu întrebă nimic, făcându-i semn să-l urmeze.

 

*

 

Xyodlarta citi încă o dată mesajul de pe Achernar: falsul duarph trebuia eliminat, iar dovezile despre locul acela distruse. Simplu, nu? Dar nu ei trebuiau să-l înfrunte pe Het van Karsa…

Ur Dip era treaz şi, după felul cum îi licărea ochiul, în tonuri tot mai şterse, se aştepta la vizita ei.

– Ai dat greş pe navă. Ştii ce urmează? şuieră Altaza. Priveşte-mă!

Denebianul simţea fascinaţia ochilor ei supunându-l, frângându-i voinţa. Durerea sfredelitoare îl făcu să se zvârcolească neputincios. Încă puţin şi…

Altaza se înfrână: dorea să îl pedepsească, nu să-l omoare. Îi întoarse spatele şi plecă, dezgustată de vederea trupului scuturat de frisoane.

 

*

 

După ce se despărţi de van Karsa, Khor Ub Nabor se întinse pe patul din noua lui cameră şi adormi. Se deşteptă după câteva ceasuri, cu senzaţia clară a unei revelaţii. Începea să intuiască taina teribilă ce apăsa – asemeni straturilor geologice – asupra sălii din adâncuri, însă intrările labirintului temporal rămâneau blocate şi se izbea de acelaşi perete impenetrabil. Căile duceau spre o zonă unde începutul şi sfârşitul deveneau învolburările unui sorb uriaş, ce înghiţea materia şi energia. Nu îndrăznea să privească prăpastia fluidă, din adâncurile căreia pândea pericolul autoanulării.

După ceea ce i-a părut o veşnicie a prins să disearnă ritmuri cunoscute în pulsul neîmblânzit al timpului. Încercând să se orienteze după jaloanele trecerii anterioare, rătăci neajutorat şi orb prin spectrul de posibilităţi, până când se produse o rupere în continuitatea vremii şi alunecă printre pereţii de lumină, redus la stadiul unui foton, a cărui singură menire o reprezenta mişcarea…

Se afla în interiorul sălii subterane, printre nesfârşitele şiruri de cilindri. Identificând trăsăturile fiecărui grup de raţionali, remarcă în aşezarea lor o anumită logică, o subtilă gradare a calităţilor. Compară bioînvelişurile din cilindri cu locuitori actuali ai galaxiei: unele caractere lipseau, altele avuseseră o evoluţie surprinzătoare. Prezenţa globului turtit la poli îl intriga. Cu precauţie, îşi apropie palmele de suprafaţa netedă. Deşi o anticipase, descărcarea energetică s-a produs înainte de a-şi putea retrage mâinile.

Se pomeni cufundat în tărâmul fără margini al nopţii cosmice. Prin întunericul punctat cu palide licăriri de stele, se infiltrau acorduri îndepărtate, ce creşteau în intensitate, izbucnind în armonii ample, pe măsură ce din abisul galactic răsărea o planetă albastră.

Şi Khor Ub Nabor văzu norii albi, plutind în oceanul limpede al atmosferei, crestele unor munţi ieşind din ceaţa dimineţii, oglinda sclipitoare a mării care… Suprapuse peste holograma purtată de timp imaginea actuală a Terrei, în care cenuşiul devenise culoarea dominantă: o planetă muribundă, aridă, condamnată la pieire, cu locuitorii reduşi la stadiul de primitivism, luptând pentru supravieţuire. Alungă viziunea terifiantă şi… dureros de reală. Neregenerat, biocâmpul protector slăbea în intensitate. Dădu drumul globului şi lunecă în întunericul ce-l împresura, îl înghiţea.

Când îşi reveni, Het van Karsa îi strângea încheietura mâinii şi o căldură binefăcătoare i se răspândea prin trup.

– Îmi place curajul, gdarule, dar al tău seamănă a nebunie.

Khor Ub Nabor se chinuia să caute o replică potrivită când… Cum îi spusese? Gdarule. Deci, ştia! Sau dacă nu, aflase sondându-i creierul cât timp fusese inconştient.

– Ai de gând să mă denunţi Consiliului?

– Ce-aş câştiga făcând-o?!

Într-adevăr, ce l-ar putea tenta pe unul care trăise deja o mie de vieţi… Printre modelele raţionalilor nu se afla nici un duarph, îşi aminti Khor Ub Nabor. Constatarea – venită cu întârziere – îl contrarie, apoi înţelese.

– Da, confirmă Het van Karsa citindu-i gândul, suntem o rasă mai veche decât a oamenilor.

– Şi ceilalţi?

– Sixieni, denebieni, xyodlarţi… Stăpânii de azi ai metagalaxiei! a râs duarphul. Începutul a fost făcut de încrederea voastră în unelte perfecte: maşini biologice capabile să evolueze şi să se reproducă. Hibrizii au supravieţuit declinului civilizaţiei care îi crease şi, cum se puteau adapta oricărui mediu, în câteva milioane de ani au cucerit universul.

– Ei ştiu adevărul?

– Care adevăr? Că sunt doar nişte maşinării complexe, născocite de oamenii pe care îi dispreţuiesc?! Explică-i prietenei noastre Altaza modul cum au ieşit strămoşii ei de pe banda rulantă a unei uzine înălţate de „primitivii“ terieni… În milioane de ani au avut suficientă vreme să îşi făurească o istorie. Iar dacă bănuiesc totuşi ceva, vor încerca să distrugă dovezile din sala subterană.

– Pot ajunge acolo?

Het van Karsa păru să ezite:

– Tu ai ajuns, dar am citit în tine semnul Entităţii. Chiar dacă nu te-ai născut duarph, ai fost antrenat după legile noastre. Ei nu stăpânesc bine căile temporale, dar într-o zi o vor face.

– N-ar cuteza să înfrunte un duarph!

Khor Ub Nabor se încordă, încercând să se ridice.

– Linişteşte-te, rosti van Karsa.

Trupul celuilalt se supuse, relaxându-se, înainte ca sensul cuvintelor să ajungă la creier.

– Trebuie să pleci, aici eşti în pericol, reluă van Karsa.

– N-am unde să mă duc. Gdaria nu mai există. După atacul xyodlarţilor, supravieţuitorii s-au refugiat pe Shalag, unde mediu ostil a făcut imposibilă adaptarea. Sunt ultimul gdar. În Eridani am încercat să devin un duarph.

– Şi… aproape ai reuşit.

Het van Karsa rămase pe gânduri. Modul în care gdarul ştiuse să lupte, să supravieţuiască, impunea respect. Ce fel de fiinţe erau oamenii? Atât de vulnerabili fizic şi totuşi…

– Pentru ce ai riscat acceptând numirea de consilier şi apoi misiunea?

– Ca să opresc vânătoarea de oameni, pustiirea Terrei… Ascultă duarphule, de ce mă ajuţi?

Chipul lui Het van Karsa se întunecă. Ar fi dorit… deşi, martoră fie Entitatea, nu ştia de ce. Dar pentru Khor Ub Nabor nu se mai putea face nimic. De aceea tresări auzindu-l:

– Viaţa mea nu contează… Eşti puternic, duarphule, împiedică nimicirea oamenilor!

Khor Ub Nabor aştepta încordat. Nu avea dreptul să îi ceară asta, totuşi o făcuse. Dacă era adevărat ce se spunea despre duarphi – că dirijau dezvoltarea raţionalilor în metagalaxie – atunci o făceau cu discreţie, preferând căile mai lente şi mai sigure, având înţelepciunea să nu facă uz de superioritatea lor evidentă.

– Voi încerca, rosti Het van Karsa, iar cuvintele sale valorau cât un jurământ. Pleacă acum, nava mea este pregătită pentru decolare.

Când părăsi camera, desluşi în privirea duarphului milă, sau poate i se păruse. Mergea spre platforma hangarelor, încercând o stare de spirit nouă, de pace şi împăcare cu sine. Dintotdeauna, existenţa i se supusese unui singur ţel, pentru care ştiuse să îşi înfrângă slăbiciunile; acum, învăţase să spere.

– Omule!

Cuvântul sfichiui ca un bici. În primul moment rămase locului, apoi se răsuci lent, căutând să câştige timp. Altaza ţinea îndreptat asupra lui un delurotron, iar Ur Dip îi tăiase retragerea.

– Te înşeli, Altaza, rosti cu un calm pe care nu-l simţea. M-am născut pe Gdaria, planeta colonie unde v-aţi încercat precizia tirului atomic.

– Un motiv în plus ca să ne urăşti. Credeai că este de ajuns să furi numele unui duarph pentru a scăpa judecăţii Consiliului?

În mijlocul frazei Altaza trase, dar câmpul protector devie fascicolul. Khor Ub Nabor se aruncă asupra lui Ur Dip, tăindu-i gâtul cu o precizie chirurgicală. Apoi, urcă scările câte două odată şi ajunse la hangarul de unde căile spaţio-timpului îi erau deschise. Deodată, se opri: cunoştea secretul cilindrilor, iar Consiliul nu putea îngădui răspândirea lui. Vor pulveriza Terra, iar apoi…

Nava lui van Karsa se afla la câţiva paşi. Civilizaţia duarphilor stăpânea timpul şi distanţele, iar legenda despre astronavele lor făcuse înconjurul galaxiei. Cu un asemenea vehicul, patrulele Consiliului nu l-ar ajunge niciodată. O clipă, o singură clipă ideea îl ispiti… Dincolo de cupola transparentă a hangarului începea infinitul lumilor libere. Peste toate se suprapuse însă imaginea Terrei.

Informaţiile din creierul său nu trebuiau să ajungă în mâna Consiliului. Se concentră, ştergându-le din memorie. Anulă şi biocâmpul protector.

Aşteptarea nu dură mult, silueta xyodlartei apărând ca un contur luminos. Ridică arma şi fixă declanşatorul, reglând fascicolul la intensitatea medie. Întocmai cum bănuise, aveau nevoie de trupul şi, mai ales, de creierul său. În secundele de agonie, Altaza spera să-l sondeze.

Urmări degetele xyodlartei mişcându-se implacabil… O explozie de alb inundă totul în jur şi ceva se rupse înăuntrul său. Un ultim mesaj-gând concentră, eliberând, energia sa psihică:

Het van Karsa… nu uita…

Înainte de a muri, văzu ca prin ceaţă chipul Altazei aplecându-se asupra lui. Şi ultimul gdar se pomeni admirându-i precizia plină de graţie a mişcărilor.

Cu adevărat, îşi spuse cu amară ironie, omul inventase nişte unelte perfecte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                  

1153 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] Rodica Bretin – Ultimul Gdar. La recitire devine mai bună – anumite dialoguri m-au iritat în primă instanţă. Nu m-a […]

  2. o povestire pe care am citit-o cu placere reală, lucru rar la blazarea mea de cititor SF suprasaturat 🙂

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.